duminică, 25 decembrie 2011

Regele Gheorghe Dinică, film de suflet ( partea a II-a )

Vouă şi lui Gheorghe Dinică, de ziua lui, de Crăciun


" Regele Dinică " este un film de montaj, care însumează cele mai cunoscute şi importante roluri din filme ale marelui actor Gheorghe Dinică ( 1933 - 2009 ) . Este un film de şi din suflet, prezentat în premieră în cadrul Conferinţei culturale " Adrian Păunescu - Gheorghe Dinică ", ce a avut loc pe 8 decembrie 2011, în memoria celor doua mari genii, sub egida Blogului Mareşalului Crai .

A doua parte este prezentă aici .

video

S-au folosit secvenţe din :

Cuibul de Viespi, regia Horea Popescu ( 1987 )
De ce trag clopotele, Mitică ?, regia Lucian Pintilie ( 1981 )
Crucea de piatră, regia Andrei Blaier ( 1993 )

şi

melodia O strângere de mână

Va urma partea a III-a pe 1 ianuarie


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 8 decembrie 2011

Regele Gheorghe Dinică, film de suflet ( partea I )

Premiera absolută în mediul virtual, după cea de la Conferinţa culturala In Memorian Adrian Păunescu - Gheorghe Dinică 

Premiera pe You Tube va avea loc în luna ianuarie .


" Regele Dinică " este un film de montaj, care însumează cele mai cunoscute şi importante roluri din filme ale marelui actor Gheorghe Dinică ( 1933 - 2009 ) . Este un film de şi din suflet, prezentat în premieră în cadrul Conferinţei culturale " Adrian Păunescu - Gheorghe Dinică ", ce a avut loc pe 8 decembrie 2011, în memoria celor doua mari genii, sub egida Blogului Mareşalului Crai .

Prima parte este prezentă aici .

video

S-au folosit secvenţe din :

Secretul lui Nemesis, regia Geo Saizescu ( 1985 )
Filantropica, regia Nae Caranfil ( 2001 )
Revanşa, regia Sergiu Nicolaescu ( 1978 )
Prin cenuşa Imperiului, regia Andrei Blaier ( 1975 )
Cu mâinile curate, regia Sergiu Nicolaescu ( 1972 )

şi

melodia Parol că te iubesc 

Va urma partea a II-a pe 25 decembrie

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Declaraţie de dragoste de Adrian Păunescu


Declaraţie de dragoste
Adrian Păunescu

Sã ştiţi cã eu n-am sã mai falsific trecutul meu
Şi n-am cum sã mai dau înapoi.
Eu când am fãcut o declaraţie de dragoste,
Parc-am fãcut declaraţie de rãzboi.
Dacã nu izbândeam în iubire era moarte,
Nu concepeam o altã împãrţire
Decât la doi...
Eu când am fãcut o declaraţie de dragoste,
Parc-am fãcut declaraţie de rãzboi.
Si-acum sunt la fel.
Imi pãstrez trãsãturile.
Stupul meu mai trimite cãtre voi
Câte-un roi,
Dar fiţi atenţi
Cã eu, şi când fac o declaraţie de dragoste,
Parcã fac declaraţie de rãzboi.
Dacã zic: te iubesc,
Asta sunã a ordin
Şi-n faţa femeii
Ce mãreţ mã-nconvoi
Vã iubesc şi vã rog sã primiţi
Aceastã declaraţie de dragoste
Ca pe-o declaraţie de rãzboi
Dac-ar rãmâne iubirea
Singurul lumii rãzboi.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Discursul In Memoriam pentru Adrian Păunescu


Dragi prieteni,

Intrăm în a doua parte a Conferinței noastre .
Nu vă dați seama cât pierdeți dacă nu conștientizați că ați fost contemporani cu așa genii .
De descoperit, pe Adrian Păunescu l-am descoperit devreme, ca și pe Gheorghe Dinică .
L-am descoperit din nevoia de a scăpa de sintagma idioată mioritică Eminescu este cel mai mare poet român .
Nu că nu ar fi fost sau este așa, dar prea mulți neaveniți vorbesc de Eminescu .
Cu timpul, și Eminescu a devenit aproape sufletului meu . 
Foarte aproape .
Pe Adrian Păunescu îl divinizez pentru lupta sa pentru artă, iubire și neam .
Mă identific întru totul în poeziile sale .
Parcă m-aș uita într-o oglindă .
Poeziile lui Adrian Păunescu se simt .
Este unul dintre creatorii care a înțeles cel mai bine inima acestui popor .
Căci Păunescu nu e om, Păunescu nu-i poet, Păunescu-i un popor !
Toată viața a încercat să facă numai bine .
A greșit și a plătit martiric .
El a rămas, însă, fidel pe viață crezurilor sale .
Nu numai Cenaclul Flacăra îi subliniază rolul în istoria și cultura națională, ci și profundul său caracter naționalist .
Basarabean din părinți olteni, se poate spune că Adrian Păunescu și-a dorit să moară într-o Românie Mare, ca cea în care s-a născut .
De veți iubi, de veți suferi sau de veți pătimi, citiți-l pe Adrian Păunescu și lăsați-vă sulfetul să alunece Spre Plus Infinit !

Semnează Ștefan Paraschiv 


Semnează al dumneavoastră, Mareșal

Discursul In Memoriam pentru Gheorghe Dinică


Stimați prieteni,

Începem Conferința cu primul capitol, dedicat lui Gheorghe Dinică .
E greu să vorbesc despre un asemenea titan .
Personal, l-am ridicat pe Dinica pe prima treaptă a podiumului acum vreo șase luni, când cineva, prezentă aici, fără să-mi spună de ce, mi-a declarat că Dinică este actorul ei preferat .
Am luat-o în seamă și l-am studiat mult mai atent pe Dinică .
Felul său de a vorbi, de a juca, gesturile, caracterele cameleonice m-au făcut să trag aceeași concluzie :
Gheorghe Dinică este chiar cel mai bun .
Dinică este un cocktail nebun între geniu și iubire, între mister și talent .
Un adevărat boem .
Împreuna cu maeștrii Sergiu Nicolaescu și Amza Pellea, se formează o tripletă de aur pentru cinematografia română, cei trei lansând cele mai cunoscute și importante personaje ale filmului nostru .
Cine-i poate uita pe Lăscărică și Paraipan ?
Ei bine, astăzi veți cunoaște și alte ipostaze ale marelui actor .
Veți avea plăcerea de a-i asculta romanțele, onoarea de a-l vedea în filme și veți simți cu adevărat ce înseamnă arta .
Am pregătit un film de montaj cu cele mai bune și savuroase personaje ale maestrului .
Nu mai rămâne să spun decât că e momentul : MOTOR ! ACȚIUNE !

Semnează Ștefan Paraschiv 


Semnează al dumneavoastră, Mareșal

Discursul de deschidere a Conferinţei culturale In Memoriam " Adrian Păunescu - Gheorghe Dinică "

Stimate doamne, dragele mele domnişoare, domnilor, amicii mei,

Încerc în acest discurs să reduc debitul meu verbal bine-cunoscut .
Îmi place să vă văd împreună şi îmi place să vă vorbesc .
Sunteţi aici pentru că îmi sunteţi amici, prieteni şi buni sfătuitori, mentori sau oameni care mi-au fost aproape .
Este poate ultima dată când suntem împreună în această formulă .
Dar nu ne-am adunat aici doar pentru animozitate . 
Suntem aici pentru că mă simt ca un vas împotriva furtunii . 
Şi aşa mă voi simţi mereu .
Vă vorbesc pentru că eu nu mă complac .
Incultura şi prostia au ajuns să infecteze rădăcinile cele mai bine înfipte ale României .
De ce să mă ascund după piersici ?
Suntem pe mâna unor nebuni, proşti, analfabeţi şi hoţi, de la preşedintele ţării până la preşedintele de bloc, de la directorul de bancă, până la directorul de şcoală .
Mă ştiţi al dracu' !
Eu nu mă las !
Sunt un luptător !
Iată că astăzi îmi fac cu domniile voastre o enclavă .
Acum o lună s-a împlinit un an de la moartea lui Adrian Păunescu și doi ani de la moartea lui Gheorghe Dinică
.
Voi îi cunoașteți .
Prea mulți din generația voastră, nu !
Comemorăm astăzi aceste triste dispariții, printr-un exercițiu de reîntoarcere la cultură .
Eu astăzi serbez un an de la lansarea umilului meu proiect, Blogul Mareșalului Crai, care a devenit o adevărată gazetă a sufletului meu .
Totul, într-o lună a luminii albe .
Nu uitați, însă, că după ce veți părăsi lucrările de aici, aveți datoria morală să vă amintiți că înaintea voastră a fost aurul .
Încercați să fiți platina !

Declar deschise lucrările Conferinței .


Semnează Ștefan Paraschiv


Semnează al dumneavoastră, Mareșal

vineri, 25 noiembrie 2011

A murit Ioana Păunescu, fiica cea mare a poetului Adrian Păunescu - Jurnalul Naţional


Ioana Păunescu, fiica cea mare a poetului Adrian Păunescu, a murit vineri. Ea a fost diagnosticată la începutul acestui an cu o boală nemiloasă. În luna martie a fost operată, dar boala - depistată într-o fază avansată - a fost mai puternică.

Ioana Păunescu s-a născut pe data de 2 iunie 1967, a absolvit Liceul Nicolae Tonitza şi a lucrat la Animafilm. A fost căsătorită cu Lucian Profirescu, decedat şi el. Cei doi nu au avut copii. Ioana era sora lui Andrei Păunescu, născut în 1969.

În ultima perioadă, Ioana Păunescu locuia împreună cu mama sa, poeta Constanţa Buzea.

Adrian Păunescu spunea despre fiica sa Ioana, într-un material publicat de Jurnalul Naţional în 20 iulie 2010: "Este o fiinţă spirituală, capabilă de iubire, bună ştiutoare de limbă română, dar nenorocoasă (i-a murit acum câţiva ani bărbatul) şi mai puţin ambiţioasă. Performanţele ei profesionale n-au apărut cu promptitudinea pe care o merita vocaţia ei. Un anumit fel de depresie i-a împuţinat şi elanurile sociale. Asta nu înseamnă că n-o iubesc fără condiţii".


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 24 noiembrie 2011

Sergiu Nicolaescu, premiat la MedFilm Festival în Italia de Alina Mihuţ, CityNews.ro


România participă cu 30 de filme la prestigiosul Festival de Film Mediteranean (MedFilm Festival) care are loc la Roma, în perioada 19–27 noiembrie. Cunoscutul regizor şi actor Sergiu Nicolaescu va fi premiat pentru întreaga carieră, alături de actorul egiptean Omar Sharif.

România participă la Festival de Film Mediteranean, ajuns la a XVII-a ediție, cu producțiile cinematografice ale ultimilor doi ani, alături de aproximativ alte 100 de filme din țări mediteraneene, în cele şapte secţiuni ale festivalului. În cadrul Festivalului de Film Mediteranean marele regizor şi actor român Sergiu Nicolaescu va fi premiat pentru întreaga carieră, alături de actorul egiptean de talie mondială Omar Sharif.

Sergiu Nicolaescu, marele regizor al anilor '70-'80 (cu celebrul rol “Comisarul Moldovan”) a trecut granițele cu producțiile nominalizate la Oscar: “Mihai Viteazul” (1972), “Osânda” (1977), “Ciuleandra” (1986) şi “Noi, cei din linia întâi” (1987) și „Orient Expres” (2004).


În Festivalul de Film Mediteranean de la Roma vor rula filmele “Marți, după Crăciun”, în regia lui Radu Muntean și “Crulic - Drumul spre dincolo”, al Ancăi Damian, Morgan, regizat Marian Crișan. Tot în cadrul festivalului se va difuza în premiera în Italia un film românesc, iar alte 6 filme românești vor fi în vitrina speciala a festivalului. Tot în cadrul festivalului va fi integrat și Festivalului de Film Românesc de la Roma, Pro Cult Cinema Festival, aflat la III-a ediție, care va prezenta în aceeași perioadă 12 lungmetraje, scurtmetraje și filme documentare.

Pro Cult Cinema Festival se derulează cu sprijinul: Ambasadei României la Roma, Academiei Române din Roma, Institutului Cultural Român, Centrului Național al Cinematografiei, Grupului de prietenie interparlamentară România-Italia, Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. Iar MedFilm Festival este susținut de Președinția Republicii Italiene, de Reprezentanțele Comisiei Europene și ale Parlamentului European, de Ministerul Afacerilor Externe și Dezvoltării Economice, de Primăria din Roma și de Consiliul Regiunii Lazio.



Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 23 noiembrie 2011

Mălăele, cu Lautrec "pour les connaisseur" de Maria Sârbu, Jurnalul National

Pe scena de la Teatrul Metropolis, "La Belle Époque" după un secol



Ca o frescă viu colorată din "La Belle Époque" este spectacolul Teatrului Metropolis "Lautrec la bordel", regizat de Horaţiu Mălăele după textul dramatic al italianului Mario Moretti. Titlul este sugestiv; te trimite direct la pictorul francez Henri de Toulouse-Lautrec, cel care a activat în perioada postimpresionistă, fiind oarecum unic prin opera sa artistică. Dar, e vorba despre viaţa boemă a acestui personaj, despre petrecerile sale din cabaret, ştiindu-se că Lautrec a trăit, la maturitatea sa, mai degrabă o viaţă de noapte, nelipsind de la "Mirliton" – cabaretul bunului său prieten Aristide Bruant, un actor şi cântăreţ faimos pentru înjurăturile adresate publicului său. Era atras de stabilimente rău famate, de lux. Frecventa des "Moulin Rouge", ademenit de dansatoare, de băutură şi entuziasmat de cancan. În aceste peregrinări nocturne s-a inspirat, creând opere memorabile. O lucrare din epocă este cu Aristide Bruant care poartă pălărie neagră şi fular roşu.

Roşu este culoarea care învăluie scena de la "Metropolis". E un spaţiu colorat, pregătit parcă pentru a fi jucat păcatul. La spectacolul "Lautrec la bordel" ar trebui de venit "cu viaţa lui Lautrec la îndemână", căci este, într-un fel, "pour les connaisseur", ne spunea Horaţiu Mălăele. Se adresează mai degrabă celor care îi cunosc opera, dar nu şi viaţa lui pe la bordeluri. Horaţiu Mălăele a făcut o sinteză a piesei lui Moretti, care este o dramatizare a unei cărţi despre viaţa lui Lautrec. Deşi viaţa artistului a fost destul de dramatică, el având un handicap din copilărie, picioarele încetând să-i mai crească în urma unor traumatisme (avea o înălţine de doar 152 de centimetri), acţiunea nu este deloc dramatică, iar regizorul nu o forţează şi nu o duce în această zonă. Spectatorii "ahtiaţi" după aşa ceva ar putea fi nemulţumiţi. Regizorul a "hiperbolizat puţin lucrurile din jurul lui Lautrec".


Întruchipat de George Ivaşcu, Lautrec poate fi comic şi totodată poate cădea în derizoriu. Artistul se bucură de femei, de atmosferă. E martor la distracţiile nocturne. Cel care dă tonul petrecerilor este Aristide Bruant, jucat extraordinar de bine de Vlad Ivanov. Personajul a fost celebru la sfârşitul secolului al XIX-lea. A inventat un stil, a făcut carieră, înjurând lumea. Agresa şi jignea publicul, iar acesta îl adora.
În fastuoasa atmosferă, personaje de tot felul. Distribuţia este completată de Ana Covalciuc, Ozana Barabancea, Ruxandra Maniu, Raluca Vermeşan, Cristina Ilin, Gilda Stan, Iulia Vântur ş.a. Interpreţii dansează, dar, ceea ce mi se pare impresionant, cântă foarte bine. Au fost şi înregistrări vocale, cu participarea unor artişti precum Jojo – Cătălina Grama, George Alexandru, Robert Nagy şi Anca Nagy.

Scenografia e ca un personaj în sine. Funcţionează, am spune, perfect. Partea cea mai mare a acţiunii se petrece într-un "pian". E cât scena de mare. E impresionant. Aşa a gândit decorul Dragoş Buhagiar, iar Horaţiu Mălăele s-a arătat foarte mulţumit de colaborare. Şi muzica originală este ceva aparte. Autorul acesteia – Răzvan Alexandru Diaconu – a potrivit-o cu elementele de coregrafie ale Feliciei Dalu. Sau poate invers.

Poate păcatul nu e jucat până la capăt... E lăsat loc de interpretare. Totuşi e sugestiv. Lautrec, care şi-a dus handicapul cu demnitate, a trăit o viaţă boemă şi a creat o operă "singulară".


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

marți, 22 noiembrie 2011

Violeta şi Ştefan Andrei sărbătoresc nunta de aur de Carmen Anghel, Jurnalul Naţional

"«Iubirea e mai tare ca moartea» şi aşa poţi să-ţi ţii jurământul de credinţă «Până când moartea ne va despărţi»"





Violeta Andrei şi Ştefan Andrei. Împlinesc 50 de ani de căsnicie, la 18 noiembrie. Ea, una dintre cele mai frumoase actriţe din România, el, fost politician, care, în timpul regimului comunist, a ocupat mai multe funcţii de stat printre care şi aceea de mi­nistru de Externe al României. Doi tineri care s-au iubit mult, doi maturi care au trecut prin multe încercări. După cum spune doamna Violeta Andrei, au format un cuplu care a trecut prin dragoste, prin camaraderie, "iar spre final, în spatele cochetăriei feminine care nu trebuie să dispară, al răsfăţurilor reciproce, apare acel sentiment de mamă care îşi apără puiul".

Am primit aceste rânduri despre povestea lor de dragoste în mijlocul raiului lor: în grădina îngrijită de doamna Violeta, în care stăpânii absoluţi sunt cei trei căţeluşi micuţi, lăţoşi, aurii. Dacă gerul nu şi-ar fi arătat colţii atât de rău, doamna mi-ar fi spus povestea fiecărei plante din grădină, a fiecărui copac sau tufiş. În Rai era toamnă...

"50 de ani. Cad pe rând frunzele în grădina noastră, unele galbele, altele ruginii. Am în faţă un tablou impresionant în care se amestecă în mişcare toate nuanţele care compun viaţa, viaţa mea, viaţa noastră împreună. Asemeni frunzelor se perindă în sufletele noastre amintirile, gândurile, acel amalgam de sentimente cu bune, cu rele, ce a format rotundul pe care nu a reuşit să-l penetreze nimeni."

Cum a început povestea lor de dragoste? "O fată de 20 de ani cu cozi lungi şi funde mari, cu ochi de căprioară («Moartea căprioarei» a lui Nicolae Labiş, poezia cu care am intrat cu nota 10 la Institutul de Teatru) şi-a unit viaţa cu un bărbat de 30 de ani, statuar, sensibil, cu o memorie uluitoare şi o vastă cultură. Eu eram de 3 luni actriţă, el, asistent universitar la mai multe facultăţi cu profil tehnic. Ne cunoscusem cu 3 ani înainte, la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, iar el mi-a deschis uşa cantonamentului în care urma să stăm două luni înainte de plecarea la Viena. El era şeful grupei studenţilor şi m-a luat în primire. Nu bănuiam că mă va lua în primire pentru toată viaţa. A fost un coup de foudre, dar pentru că toţi i-au spus că sunt o sălbatică, m-a lăsat să cresc."

Frumoasa Violeta era în centrul atenţiei tuturor bărbaţilor. Mulţi doreau să le devină soţie. "Terminasem facultatea, timp în care mama mea era asaltată de cereri în căsătorie pentru mine de la diverşi pe care nici nu-i cunoşteam. Se îndrăgostiseră de mine văzându-mă în rol de balerină, îmbrăcată în tu-tu, cu picioarele goale, decoltată. Dansam pe poante «Moartea lebedei» de Saint-Saenz, rol tragic, plin de sensibilitate. Eram speriată la gândul căsătoriei.

Cei care mă doreau aveau situaţii materiale extraordinare, dar eu uram căsătoriile din interes. E adevărat, aveam acasă de toate, câştigam mult la televiziune de la 16 ani. Aveam echivalentul salariului din 1990, când am fost scoasă din teatru. Cu Andrei mă mai întâlneam pe stradă întâmplător, aşa am aflat că ne-am născut în aceeaşi zi, 29 martie, făceam schimb de gânduri, de păreri în legătură cu cărţile care apăreau Camus, Kafka... Sentimentele de dragoste persistau, dar ne tatonam reciproc."


Povesteşte cu foarte multă diplomaţie (artă pe care, cred, a învăţat-o de la soţul său) cum au ajuns să devină soţi, cum a reuşit să-şi învingă teama de căsătorie şi mai ales cum au reuşit să treacă peste toate relele din viaţa lor. De la început mi-a atras atenţia că nu va vorbi despre politică, despre cenzură, ci doar despre ei doi.

"Cu cele mai bune intenţii a încercat să-mi dăruiască diverse lucruri aduse din călătoriile lui pentru mine, dar refuzul meu era şocant: «Cadouri nu se primesc decât de la bărbaţi (soţi) sau amanţi». Cunoscându-mi călcâiul lui Achile – cărţile – mi-a dăruit Rabindranath Tagore. Toţi colegii ştiau că mă iubea, dar mărturisirea a venit cu greu, învingâdu-mi orgoliul şi neîncrederea.

De la primul sărut şi până la căsătorie au trecut două luni şi jumătate. S-a purtat delicat cu mine şi mi-am învins frica de căsătorie, iar atunci când am împlinit un an de la căsătorie – 18 noiembrie – sărbătoream o lună şi câteva zile de la naşterea copilului nostru – 12 octombrie."

Când vorbeşte de fiul lor, doamna Violeta este toată o bucurie. "Fructul dragostei noastre, scumpul nostru Călin (care a urmat o carieră diplomatică – n.r.), ne-a luminat cărările vieţii noastre zbuciumate. Au fost prea mulţi oameni răi în jur, invidioşi pe statornicia sentimentelor noastre, dar nu au reuşit să ne învingă. Cel mai minunat în viaţă este să ai un copil, mai ales ca el, atât de delicat şi tandru. La rândul lui, ne-a dăruit o fetiţă minunată Anastasia-Loretta, un înger de 5 ani şi 10 luni. Pasiunea pentru carte s-a transmis din generaţie în generaţie, astfel că în decembrie, când împlineşte 6 ani, am o comandă serioasă de cărţi şi DVD-uri. De un an m-a prevenit că îi mai plac jucăriile, dar cel mai mult îi plac cărţile şi albumele de artă."

Îmi spune toate acestea şi îmi arată cu mândrie fotografiile în care apar zâmbitori ce doi aniversaţi, fiul lor, nepoata lor şi căţeluşii. Unii dintre căţeluşii din fotografii s-au dus, dar nu s-au putut despărţi de ei. Sunt îngropaţi aproape de masa de lucru a ministrului, în grădină.

Cei 50 de ani au trecut repede, dar nu uşor: "În aceşti 50 de ani am parcurs mari momente de cumpănă atât din punct de vedere al carierei, dar şi social şi medical. Un cuplu trece prin dragoste, camaraderie, iar spre final, în spatele cochetăriei feminine care nu trebuie să dispară, al răsfăţurilor reciproce, apare acel sentiment de mamă care îşi apără puiul. Fiind înzestrată cu un spirit de sacrificiu extrem, mi-am îngrijit soţul cu o grijă infinită şi l-am salvat de multe ori de la moarte. Comunicarea, schimbul de idei, menţinerea spirituală nu lasă să se destrame ce am construit o viaţă."

Finalul acestor gânduri şi amintiri din frumoasa poveste de dragoste dintre Violeta Andrei şi Ştefan Andrei (povestea scrisă aşa cum a fost de acord şi domnul ministru, căci amândoi au lucrat la mărturisiri) este unul spectaculos: "«Iubirea e mai tare ca moartea» şi aşa poţi să-ţi ţii jurământul de credinţă «Până când moartea ne va despărţi»".
La mulţi ani, poveste de dragoste!



Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 21 noiembrie 2011

Mai populară decât Hamlet! Stela Popescu, regina Teatrului de Revistă, ne oferă îndreptarul pentru "şuşă" - Jurnalul Naţional


Crede că actorul de revistă este mult mai popular decât cel mai bun Hamlet. Am întrebat-o atunci pe Stela Popescu, căci ea este personajul principal al acestui material, dacă se consideră mai populară decât Laurence Olivier sau Ion Caramitru, doi Hamleţi renumiţi. Mi-a zâmbit şi mi-a răspuns deîndată: "Da, sunt! Eu fac un gen care merge direct la inima oamenilor. Am mai avut şi norocul să joc nişte texte scrise de un mare autor de revistă, Mihai Maximilian, care a fost foarte atent la nevoile sufleteşti ale spectatorilor, ceea ce ne-a legat tare mult de public. Şi am devenit un fel de reprezentant al dorinţelor poporului... Dacă te uiţi aşa la mine, nu sunt comică! Ce-i la mine comic?! Sunt o femeie normală! Însă eu am devenit actriţă de comedie prin tot ceea ce am făcut pe scenă..."

Într-adevăr, Stela Popescu pare o femeie normală. Pare. De fapt, ea este regina Teatrului de Revistă, bineînţeles atunci când renunţă la hainele civile şi îmbracă mantia actorului.

A cucerit-o comedia, deşi profesorul său de la institut o vedea în ea pe Andromaca. "A. Pop Marţian ne-a dat ca temă pentru vacanţă să venim cu monologul unui personaj pe care îl visăm noi să-l jucăm. Eu i-am propus Chiriţa. Iar el a rămas absolut siderat. «Popescu, eu te-am luat la clasă pentru Andromaca!», mi-a spus el dezamăgit." A fost să fie Chiriţa, şi după Chiriţa multe alte personaje din piese alese de comedie.


Cea care i-a dat viaţă i-a zis, părinteşte, că nu este destul de frumoasă pentru o actriţă. Am întrebat-o pe Stela cum a reacţionat mama sa când a văzut-o prima oară pe scenă? "Venea la teatru şi zicea: «Vai, şe frumoasă e aşeea...! Şi de mine... nimic! Puiu (n.r. – soţul actriţei) i-a spus într-o zi: «Dar, Stela?!». Iar ea: «Eeee, Stela e Stela!». Abia la bătrâneţe, cu doar câţiva ani înainte de a se prăpădi, discutam despre succesul pe care îl am, despre cât de mult mă iubeşte publicul, iar ea mi-a zis: «Ai avut noroc că ţi-o ieşât!». Aşa e! Poţi fi foarte talentat şi să nu-ţi iasă maioneza asta!... Şi mi-a mai spus ceva: «Când apari tu, răsare Soarele!»." La 20 noiembrie, Stela răsare... la Sala Palatului, căci are de sărbătorit 50 de ani de teatru şi film. Regina Teatrului de Revistă şi Ciocârlia Cântecului Popular – Maria Ciobanu (care tot de cinci decenii se află în slujba publicului) – vor oferi un spectacol captivant, menit să ne readucă zâmbetele şi-n suflet.

Am fost curioasă să aflu dacă pentru "regină" cultura a început să semene cu minciuna, să aibă picioarele scurte? Iată răspunsul: "Da, cultura are picioarele scurte. Vor să facă rahatul praf! Toată campania de vedete găunoase de la televizor duce publicul în eroare! Lumea nu mai ştie ce e bun şi ce e rău, ce e frumos, ce e urât. Televizorul este, pentru omul de rând, o icoană. Totuşi românii au neapărat nevoie de un îndreptar al valorilor". Am rugat-o pe Stela Popescu să-mi dezvăluie îndreptarul pentru "şuşă". Iată explicaţia unui profesionist: "Şuşa este un spectacol improvizat, la care artiştii se adună adhoc. Acum, depinde cine se adună. Noi făceam şuşe tot timpul cu Amza, Bibanu, Toma, Bănică, Ileana Sărăroiu, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Angela Similea, Corina Chiriac. Făceam şuşe, dar nu eram o adunătură de neterminaţi". Nu uitaţi, aşadar, la 20 noiembrie, la Sala Palatului, sunteţi invitaţi la spectacolul-eveniment, de la care nu vor lipsi nici Alexandru Arşinel, Florin Piersic, Corina Chiriac, Nae Lăzărescu, Vasile Muraru, Draga Olteanu Matei, Niculina Stoican, Gabriel Doro­banţu, Anca Ţurcaşiu etc. Doar că aceştia vor fi pe scenă, iar dumneavoastră în sală, bineînţeles după ce vă veţi cumpăra bilet de la Sala Palatului, Teatrul de Operetă sau de la Metrou Unirii 1.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

duminică, 20 noiembrie 2011

Şi dacă ... - Gheorghe Dinică


 Şi dacă ...

Noaptea m-a prins iar beat de-acelaşi jar
 Şi dacă ...
Vreau să aprind o stea cu inima mea
 Ce dacă ...
Ca un lăutar, bântui hoinar murmurări de dor
 Şi îmi beau şi eu paharul meu de fericire .
Simt că noaptea e în balans şi-o invit la dans
 Ce dacă ...
Râde un trecător că încerc să zbor
 Şi dacă ...
Doar un singur gând m-a îmbătat
Ce bine ar fi, ce bine ar fi…
 Lumea ar fi a mea, Doamne, ce n-aş da
Dacă m-ai iubi …


Noaptea e în balans şi-o invit la dans
 Ce dacă ...
Râde un trecător că încerc să zbor
 Şi dacă ...
Doar un singur gând m-a îmbătat
Ce bine ar fi, ce bine ar fi
 Lumea ar fi a mea, Doamne, ce n-aş da
 Dacă m-ai iubi ....


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Afară e-ntuneric - Gheorghe Dinică


Afară e-ntuneric

Afară e-ntuneric,
Aprind lumina-n casă,
Gândindu-mă la tine,
Cu sufletul înecat .

Inima-n mine plânge,
Cu amar şi cu durere,
Că te-am iubit,copilo,
Şi totul e-n zadar . ( bis )


Stau singurel în casă,
Oftând zicând aşa, mă,
Deschide-te fereastră
Şi-apari iubita mea .

Fereastra se deschise
Dar nimeni n-apărea .
Of, ce dor, ce jale
E-n inimioara mea.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal 

vineri, 18 noiembrie 2011

Ionel, Ionelule - Gheorghe Dinică


Ionel, Ionelule

Când se duce lumea la culcare,
Cine umblă beat prin cârciumioare ?
Şi în fiecare dimineaţă
Cine stă cu felinaru-n braţe ?
 Este Ionel bată-l norocul,
Care bea ca să-şi mai stingă focul,
Focul care-i arde inimioara,
Fiindcă nu-l iubeşte Mărioara .

Ionel, Ionelule
Nu mai bea băiatule,
Ionel, Ionelule fiindcă te rad fetele .
( bis )


Ce-ai văzut, Ionel, la Mărioara,
De ţi-a pus pe flăcări inimioara ?
Şi de ce să plângi tu, măi, băiete,
Când Pământul este plin de fete ?
Dacă vrei să uiţi de Mărioara,
Hai pe câmp cu mine într-o seară,
Să culegem dalbe floricele,
Să privim la lună şi la stele .

Ionel, Ionelule,
Nu mai bea băiatule,
Ionel, Ionelule fiindcă te râd fetele .
( bis )

 

Semnează al dumneavoastră, Mareşal


joi, 17 noiembrie 2011

Căsuţa noastră - Gheorghe Dinică


Căsuţa noastră

Ca să mi te fac nevastă
Am dus viaţa de năpastă
Şi cu lumea m-am certat .
Ca o garofiţă în glastră
Înflorea dragostea noastră
  Şi tu dragă ai plecat .

Căsuţa noastră,
Cuibuşor de nebunii,
Te aşteaptă ca să vii .
Căsuţa noastră,
Unde-ntâi ne-am sărutat,
  Te aşteaptă neîncetat .



Pentru o salbă cu mărgele
Apucaşi pe drumuri rele
Nimeni nu te-a supărat .
Mi-ai lăsat ca amintire
Dorul care mă sfâşie
Şi un suflet întristat .

Căsuţa noastră,
Cuibuşor de nebunii,
Te aşteaptă ca să vii
Căsuţa noastră,
Unde-ntâi ne-am sărutat,
  Te aşteaptă neîncetat .
( bis )


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 16 noiembrie 2011

De eşti suparată - Gheorghe Dinică


De eşti supărată

De eşti supărată
Sau dacă nu eşti,
Prea puţin îmi pasă
Ştiu că mă iubeşti ! ( bis )

Mărioaro, Lenuţo,
Veniţi, veniţi, veniţi de mă iubiţi !
Şi tu, Eleno, şi tu, Mărio, 
Veniţi, veniţi, veniţi de mă iubiţi !

Parul tău cel negru
Negru şi buclat,
Pentru tine, dragă, 
Mult am mai oftat !

Mărioaro, Lenuţo,
Veniţi, veniţi, veniţi de mă iubiţi !
Şi tu, Mărio, şi tu, Eleno, 
Veniţi, veniţi, veniţi de mă iubiţi !

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

marți, 15 noiembrie 2011

Lui Gheorghe Dinică, pioşenie şi amintire de Maria Sârbu, Jurnalul Naţional

Imaginea actorului, mereu vie în memoria noastră



Ieri s-au împlinit doi ani de când Gheorghe Dinică a fost înmormântat la Bellu. Pe aleea ce îi poartă numele, din istoricul cimitir, şi pe care s-a aşternut un covor de frunze galbene picate din copaci – străjeri aici ai trecerii între lumea reală şi cea de dincolo – au păşit trecători, lăsând la mormântul actorului o floare, aprinzând o lumânare… Ca o aducere aminte… Unii au şi contemplat, perindând poate gânduri despre arta în­crustată în istorie, lângă bustul lui Gheorghe Dinică, pe care l-a realizat sculptorul Cătălin Munteanu în vara anului trecut, la solicitarea soţiei artistului, Gabriela Dinică: un semn de veşnică iubire şi preţuire.

"E tot timpul în gândul meu... L-am iubit mult şi ştiu că şi el m-a iubit", îmi spunea acum două zile, la telefon, doamna Dinică… Era oarecum mulţumită că Primăria Capitalei îi va face un bust lui Gheorghe Dinică, chiar în faţa Teatrului de Comedie, teatrul în care el a realizat personaje memorabile, dar şi unde a trăit în tinereţe, timp de patru ani, într-o cabină a actorilor.


Cu ocazia împlinirii a 75 de ani – un an înainte de a se sfârşi –, marele actor îmi acorda un interviu (Jurnalul Naţional, 29 decembrie 2008) în care îşi descria viaţa în teatru şi în film astfel: "O viaţă de artist. Cu boemii, tristeţi, bucurii, aplauze, urale, roluri negative interpretate cu mare plăcere, roluri pozitive puţine, dar bune, personaje care mi-au rămas în suflet, bucuria pe care mi-o dă recunoaşterea meritelor, zâmbetul de pe faţa celor care mă salută pe stradă, liniştea sufletească, prietenii de-o viaţă, o soţie înţelegătoare. Şi lista ar putea continua la infinit".

S-a născut la o zi mare – de Crăciun, dar a fost trecut în acte la 1 ianuarie, pentru că, aşa cum spunea el, "nu era nimeni la Primărie, toţi erau în chefuri". A fost boem… Mi-a şi spus: "Am fost boem, am trăit frumos". Era mulţumit că a "rămas în conştiinţa oamenilor" datorită operei sale – o mare bogăţie pentru cultură. "E satisfacţia supremă pentru un actor", spunea el satisfăcut.

Aproape o jumătate de veac a parcurs cu eleganţă traseul artistic, lăsând pe margine personaje, unul câte unul, după ce le modela şi apoi le împlânta în memoria publicului. Plămădise în teatru vreo 40 de caractere, iar în film, vreo 90. Dar a avut roluri şi la teatrul de televiziune, şi la cel radiofonic. Va trece timpul, şi puţini vor mai ţine minte ce a făcut Gheorghe Dinică în teatru, teatrul care nu a rămas pe peliculă, precum filmele. Dar el a fost un fenomen. A existat "fenomenul Dinică" – renume pe care i l-a adus rolul Thersit din "Troilus şi Cresida" de Shakespeare (Teatrul de Comedie, 1965). A fost o performanţă "Nepotul lui Rameau" de Diderot (Teatrul Bulandra, 1968), în care a jucat. A continuat pe aceeaşi linie, a performanţei. Scena îi era regat. Filmul totuşi l-a acaparat…
A fost un ales, Dinică.


Portretul actorului
... a apărut ca un excepţional "raisonneur"

Nu încă. A nu fi încă. A fi doar o nălucă. Năluca unui gând. Umbra lui. La întretăierea visului şi a coşmarului. Umbra binelui, umbra luminii. Umbra care poate fi impostura ce se substituie valorii. Un nimeni care se instalează pe tronul atotputerniciei în numele prostiei inteligente (...). Cu morga sfidătoare a puterii depline, care nu cunoaşte nici o împotrivire. Dar e suficient să se simtă o adiere a raţiunii pentru ca umbra atotstăpâ­nitoare să se destrame. Dispărând parcă n-ar fi existat.
Unei asemenea abstracţii, dintr-o piesă-fabulă-alegorie, i-a dat viaţă pe scenă Gheorghe Dinică. Printr-o tehnică plastică de mare virtuozitate (...). Era făptura târâ­toare, fără oase, prelingându-se ca o reptilă, şerpuia printre oameni, printre obiecte, era o apariţie stranie, bizară, neliniştitoare (...).

În acest rol extrem de dificil, care a dat măsura puterii sale de a crea, actorul s-a ferit a fi demonic. Ar fi fost o cale uşoară, bătătorită (...). Atunci a devenit evident că Gheorghe Dinică este unul dintre marii interpreţi ai farsei tragice, violente, halucinante, al unui teatru paradoxal, cu metafore acide, cu o viziune paradoxic-umoristică, a simbolurilor, că este excelent în grotescul fantastic.
Aceste aptitudini s-au confirmat în "Troilus şi Cresida", unde juca rolul lui Thersit, acest măscărici trist a lui Shakespeare, care nu aruncă o privire binevoitoare asupra omenirii. Thersit-Dinică avea ochi reci, de o uimitoare mobilitate, lăsând impresia că văd totul, prezentul şi viitorul, interlo-cutorul şi spectatorul. Pentru ca, minute mai târ­ziu, să devină holbaţi de uimire sau strălucind de maliţie, însoţiţi de o răutăcioasă ridi­care a sprâncenelor: războiul idiot, interminabil, cu cohorta sa de victime, îi apare ca o absurdă şi tragicomică mascaradă (...), în care descărcarea armei a devenit un mijloc de a te exprima (...). Dinică a apărut ca un excepţional "raisonneur", un bufon aparte însă, folosind mai ales detaliile, mişcarea, gesturile, gesturi făcute din nimic, dar acest nimic era totul... (Ion Mihăileanu, volumul "Portrete de actori")




Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 14 noiembrie 2011

Am muncit şi nopţi - Gheorghe Dinică


Am muncit şi nopţi 

Pentru cine am muncit toată viaţa mea ?
Pentru copii, pentru casă şi nevasta mea .
Pentru cine am muncit toată viaţa mea ?
Pentru copii, pentru casă şi nevasta mea .

Am muncit şi nopţi, dar am muncit şi zile,
Pentru tine draga mea ca să te simţi bine .
 Am filmat şi nopţi dar am filmat şi zile,

Pentru tine draga mea ca să te simţi bine .


Am muncit zile şi nopţi doar pentru copii,
Cât trăiesc pe lume Doamne le fac bucurii .
Am muncit zile şi nopţi doar pentru copii,
Cât trăiesc pe lume Doamne le fac bucurii .

Am muncit şi nopţi, dar am muncit şi zile,
Pentru tine draga mea ca să te simţi bine .
Am filmat şi nopţi dar am filmat şi zile,
Pentru tine draga mea ca să te simţi bine .


Semnează al dumneavoastră, Mareşal


duminică, 13 noiembrie 2011

O strângere de mâna - Gheorghe Dinică


 O strângere de mâna

O strângere de mâna,
Aşa e începutul,
O mână care spune,
Mai mult ca vorbele .
Ea tremură, sfioasă
Şi îţi cere
Puţin noroc, puţină mângâiere .


Dar c-o strângere de mână
Începe şi sfârşitul
Atunci când ne e teamă
Să spunem ce gândim .
Şi-n cel din urmă ceas,
Când vorba n-are glas,
O strângere de mână
E un bun rămas . ( bis )




Semnează al dumneavoastră, Mareşal



sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Mica Serenadă - Gheorghe Dinică


 Mica serenadă

Mica serenadă pentru doi îndrăgostiţi,
 Mica serenadă pe trei note de chitară,
O s-o ascultaţi cand vă plimbaţi poate într-o seară
 Şi-o s-o fredonaţi îndrăgostiţi fără să ştiţi .

Mica serenadă pentru cei ce se indragesc
 E un te iubesc născut la orice colţ de stradă,
 E de-ajuns un băiat şi o fată să se vadă,
 Când chitara canta mică serenadă,
 Ca să creadă că lumea întreagă e doar a lor,
 Ca în serenadă, de amor .


La, la, mica serenadă,
 La, la, un refren de dor,
 La, la, mica serenadă,
 La, la, la, la, mica serenadă, de amor .

Mică serenadă pentru cei ce se indragesc
 E un te iubesc născut la orice colţ de stradă,
 E de-ajuns un băiat şi o fată să se vadă,
 Când chitara cânta, mică serenadă,
 Ca să creadă că lumea întreagă e doar a lor,
 Ca în serenadă, de amor .

La, la, mica serenadă
La, la, un refren de dor
La, la, mica serenadă
La, la, la, la, mìca serenadă, de amor.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

vineri, 11 noiembrie 2011

Parol că te iubesc - Gheorghe Dinică


 Parol că te iubesc

Te-am întâlnit într-un mic café-bar,
 Când discutai c-un pahar
 Şi mai târziu ţi-am dat locu-n tramvai
 Doamne, frumoasă erai !
 Doamne, frumoasă mai erai !

 Parol că te iubesc !
Nu da din cap că nu !
Mă jur pe ce vrei tu !
Parol că te ador,
Că dorm pe umbra ta
Şi după tine mor .
Parol că te iubesc 
Şi vreau să-ţi spun acum
Că tu... Habar n-ai tu!

Ţi-am dăruit tot ce-ai spus că ai vrea,
Plus marea dragoste-a mea .
Tu mi-ai şoptit că o să mă iubeşti
Şi acum nici nu iţi aminteşti
Şi acum nici nu iţi mai aminteşti


Parol că te iubesc !
Nu da din cap că nu !
Mă jur pe ce vrei tu !
Parol că te ador,
Că dorm pe umbra ta
Şi după tine mor .
Parol că te iubesc 
Şi vreau să-ţi spun acum
Că tu... Habar n-ai tu!

Parol că te iubesc !
Nu da din cap că nu !
Mă jur pe ce vrei tu !
Parol că te ador,
Că dorm pe umbra ta
Şi după tine mor, Parol!

Parol că te iubesc !
Parol că te ador !
Şi dupa tine mor ...

... Şi după tine mor...


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 10 noiembrie 2011

Vagabondul vieţii mele - Gheorghe Dinică


 Vagabondul vieţii mele

La cârciuma din cartier,
 Unde se cântă şi se bea,
Vreau astă seară să petrec
 Cu amintiri din viaţa mea .

 Am mai făcut câte-o beţie,
Am mai iubit nişte femei
Şi m-am vândut la galerie
 Pentru un bilet de câţiva lei .

Sunt vagabondul vieţii mele
 Ca într-un film cu Raj Kapoor,
Măturător de praf de stele
 Şi cusurgiu fără cusur .

 Iar când adorm spre dimineaţă,
Îmi reproşez de la început
Că n-am luat totul de la viaţă
 Şi nu i-am dat cât aş fi vrut .

Am fost şi prinţ şi cerşetor,
 Un trădător un om cinstit,
 Numai cu viaţă de actor,
 Eu niciodată n-am glumit .

 Am mai şi râs de-o nerozie,
Am fost bogat am fost falit
 Şi în toată a lumii nebunie
 Eu publicul mi l-am iubit .

Sunt vagabondul vieţii mele
 Ca într-un film cu Raj Kapoor,
Măturător de praf de stele
 Şi cu surgiu fără cusur .

 Iar când adorm spre dimineaţă,
Îmi reproşez de la început
Că n-am luat totul de la viaţă
 Şi nu i-am dat ... şi nu i-am dat cât aş fì vrut…


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 9 noiembrie 2011

Măcar atât de Ana-Maria Păunescu, Jurnalul National

Nimic nu e mai rău decât să rămâi singur pe lume




Mă dor ochii şi nu-mi pot reveni. E noiembrie, e târziu, tata nu e aici, gata, dezastrul se amplifică, nu mă mai pot minţi, nu mă mai cred, degeaba mă amăgesc în fiecare seară că va fi bine, mi-e dor de el, mi-e mai dor de el ca de lumina zilei, nu ştiu cum să fac ca să am siguranţa că, de acolo de unde e, mă aude şi mă vede. Pe 2 noiembrie anul trecut, scriam scrisoarea pentru tata, fără să ştiu că aceea avea să fie ultima seară în care a fost conştient, în care i-a bătut inima pe cont propriu, iar exact acum 12 luni, pe un soare orbitor, îmi luam rămas-bun de la el pentru totdeauna.

A trecut un an, nu-mi vine să cred. Au trecut anotimpurile peste despărţirea noastră şi eu nu am fost capabilă să mă echilibrez şi să fac faţă cum trebuie acestei drame pe care, din păcate, o avem cu toţii în comun. Acum, ca la un bilanţ, văd destul de clar că nimic nu e mai rău decât să rămâi singur pe lume. Nu ştiu, totuşi, ce m-aş fi făcut, cum aş fi respirat, când m-aş fi oprit din plâns, dacă nu ar fi fost aproape de mine cei mai buni dintre oameni, cei mai dragi dintre prieteni.

În primul rând, îi datorez supravieţuirea mamei, pentru că zilnic, cu ochii ei mari şi albaştri, parcă m-a obligat să nu ies din luptă, să nu fiu laşă şi să îmi fac datoria. Poate că destinul e nedrept. Cât l-am avut pe tata aici, nu i-am spus destule. Acum, când am rămas numai cu mama, îmi dau seama că nici ei nu i-am mărturisit suficient de curajos cât de mult o iubesc şi câte îi datorez. Am neglijat-o, probabil, în ultima vreme, nu am reuşit să mă împart cum trebuie între tragedie şi prezent, nu am fost destul de răbdătoare, nu am înţeles pe de-a-ntregul tot ce mi-a spus, nu am îmbrăţişat-o atât de des cât aş fi vrut, nu i-am mulţumit pentru că există şi pentru că e cea mai puternică dintre noi.

Probabil că anul acesta, fără ea, ar fi fost ultima mea zvâcnire, probabil că m-aş fi topit la propriu în ceaţa lacrimilor, probabil că mi-aş fi luat rămas-bun de la un anumit tip de viaţă şi aş fi tăcut de tot. Niciodată moartea nu mi s-a părut mai aproape ca-n aceste luni, niciodată nu am simţit prăpastia mai ameninţătoare ca-n serile în care plângeam de dor şi neputinţă, cu ton scăzut, cu grijă, cu milă, ca să nu mă audă mama, ca să nu plângă şi ea din nou. Am sperat într-o vindecare, m-am iluzionat că, poate, timpul ne va ajuta să redevenim ce am fost. Nu se mai poate. Niciodată nu vom mai fi ce am fost. Ne rămâne doar să trăim decent ca să-l facem pe tata să fie mândru de noi, de felul în care alegem să-i cultivăm amintirea.

Au mai fost aproape, în această cumplită bătălie, care nu se încheie nici după un an, nici după o viaţă, ai mei, din familie, cărora le mulţumesc cu emoţie, dar şi câţiva oameni care nu aveau, teoretic, nici o obligaţie să mă suporte şi să mă ocrotească. Grija lor mă forţează să nu cedez, nici de această dată. Ei ştiu că iubirea nesfârşită pe care le-o port îmi salvează raţiunea şi voinţa, de fiecare dată când am senzaţia că nu mai pot merge înainte. fii, totuşi, am nevoie de tata. Nu accept absenţa lui, nu mă pot detaşa de neliniştea aceasta cu care îmi încep aproape fiecare zi. Încă am senzaţia că mai e puţin, că ne va fi bine, că vom fi aproape din nou, că vom citi poezii şi vom aştepta împreună ninsoarea. Măcar atât, tată, măcar atât…



Semnează al dumneavoastră, Mareşal