sâmbătă, 15 ianuarie 2011

" Groapa " vede din nou lumina tiparului

                            Articol special dedicat lui Eugen Barbu .
    
     Cuprins
   1.Prefata subsemnatului
   2.Articol Jurnalul National
   3.Cateva date obiective ( ? )
  
     1.Prefata subsemnatului 


La deplina-i afirmare
   Unul dintre cei mai importanti scriitori romani, geniu fara seaman al prozei si al pamfletului, unde se bate pentru coroana cu alt exceptional om si creator, Tudor Arghezi . Asta este Eugen Barbu .
Bolsevici ca Vladimir Tismaneanu ( Tisminetski in original, al carui tata, Leon " Ciungul " a fost agent KGB special in Romania), ii critica pe cel mai important poet contemporan roman, Adrian Paunescu, marele critic literar, Mihai Ungheanu si pe acest geniu, scenarist, prozator si pamfletar .
Premiul Herder este o bucata de fier vopsit pe langa talentul lui si prostia Academiei Romane care l-a avut ca membru-corespondent, nu poate fi egalata in nedreptate . Academia este cunoscuta pentru proasta nedreptate, vedeti cazurile Paunescu, Eminescu, Aman, Macedonski si Brancusi, etc .
A indrumat mari nume ale culturii romane, printre care Adrian Paunescu, Corneliu Vadim Tudor si atatia altii .
Ca scenarist, a scris aventura, drama, actiune ... ca prozator, deci ca scriitor, a facut istorie cu Groapa, Principele si Saptamana nebunilor .
A fost casatorit cu maiastra Marga Barbu, una dintre cele mai frumoase actrite, poate cea mai frumoasa din intreaga actorie romaneasca .
Eugen Barbu a fost un patriot veritabil, un scriitor de aur . Defaimat de altii, recunoscut de altii . E prima data la romani ?

     2. „Eugen Barbu – omul prin operă şi opera prin om” - Ana Maria Vulpescu, Jurnalul National

    " Biblioteca pentru toţi prilejuieşte întâlnirea cu o capodoperă a literaturii române, romanul „Groapa”, de Eugen Barbu. Despre semnificaţia romanului şi despre controversele din jurul personalităţii lui Barbu am stat de vorbă cu istoricul şi criticul literar Marian Popa, prefaţatorul acestei ediţii din BPT.

   Jurnalul Naţional: Eugen Barbu a lipsit aproape două decenii de pe rafturile libră­riilor. Credeţi că publicul îl mai poate recepta cu aceeaşi acuitate ca în anii de afirmare?

   Marian Popa: Boicotarea unui scriitor, negativarea sa de antreprenorii de opinii, prelucrarea sa prin ceea ce s-a numit omerta mediilor nu pot fi factori de afectare a recepţiei. În cazul lui Eugen Barbu, postdecembrismul a uzat de procedee similare celor aplicate de alţii în funcţie de alte justificări începând din primii ani postbelici. Au lipsit tot cam două decenii din librării Blaga, Voiculescu, Vinea şi alţii, Crainic şi Gyr peste patru decenii şi recepţia lor n-a suferit. Postdecembrismul are factorii lui de control, manipulare şi indexare cum a avut şi epoca sovietizată.
    Actualitatea unui scriitor este însă azi mult mai mult determinată de diversificarea receptorilor. Lectura şi, automat, literatura s-au tot specificat pe vârste, sexe, gusturi, bagaj cultural şi e dificil de găsit azi un roman care să atragă deopotrivă pe un receptor de mormane de hârtie semnate Stieg Larsson şi pe unul atras de Ana Gavalda sau de romane Fantasy, care – warning! – nu sunt confundabile cu cele – SF. Apoi, există diferenţieri chiar în bibliografia unui scriitor. Este dificil de crezut că un cititor atras de „Groapa” va fi şi de „Săptămâna Nebunilor”, care va beneficia însă de alţi cititori.
   Trecerea timpului îndepărtează obiectiv pe cititor de timpurile unor civilizaţii, dar cărţile pot fi totuşi citite afectiv, cu interes documentar, pentru atmosfera sau pentru stilul lor, şi pot interesa prin recurenţe problematice, de destine şi comportamentale. Aceasta este soarta tuturor cărţilor scrise vreodată. Cred că „Groapa” va fi citită azi de cineva cum ar citi „La Medeleni”, „Zahei Orbul „ sau „Oliver Twist”, de oricine şi chiar de consumatorul de literatură fast-food.

   Impactul pe care l-a avut „Groapa” la apariţia sa, dincolo de scriitura puternică şi în contrast evident cu „realismul socialist” idilizant, se poate explica şi prin faptul că lumea descrisă de el era contemporană cu receptorii. Mahalaua de azi are ceva în comun cu mahalaua lui Eugen Barbu? 


   La data când apărea „Groapa”, mahalalele bucureştene nu mai erau ce fuseseră înainte. Spun asta ca mahalagiu, în accepţia cuvântului pentru Ion Barbu. Am locuit primul sfert de secol al vieţii pe o stradă care dădea cu un cap în Rahova, cu altul în Măgurele; pe Rahova, la stânga, aveam Petre Ispirescu şi ţigănia din Jarcaleţ, în dreapta Sebastian şi începutul Ferentarilor, la capătul cărora ajungeam zilnic ca muncitor la Uzinele Autobuzul, şi pe Prelungirea Ferentari din cauza unei gagici. Dar mahalaua nu mai era aceeaşi. Calea Măgurele tăiată impecabil, Ferentarii la fel; se putea umbla noaptea la orice oră, chiar şi după închiderea restaurantului „Dezrobirea”, unde cânta marele Marcel Budală sau a „Strugurelului”, unde se producea Udilă. Mahalaua din „Groapa” a cam dispărut o dată cu Festivalul Mondial al Tineretului din 1953.
   Până atunci, da, a mai existat. Mahalaua mea, de pildă, era marcată de performanţele lui Titi Mafoame, ale Fraţilor Târtă, ale lui Fane Bastonaru, ale ororilor numite Gogu şi Ion Jacarel care locuiau la mine pe Dunăvăţ, a marelui hoţ renumit Şovărel. Mi-amintesc că în 1950, un puşti din Groapa Floreasca, încă existentă, l-a tăiat pe Jego de pe Rahova, unul cât un dulap; circa 120 de-ai noştri s-au urcat în tramvaie şi s-au dus să-i dărâme ăluia casa din groapă. Eugen Barbu chiar l-a nominalizat în roman pe Mafoame, plasat în alt cartier: nea Titi Mafoame a fost afectat pentru că în carte făcea buzunare în epiderme: el, care nu pusese nici- odată mâna pe un şuriu, având în vedere că-i era suficientă caraba cât o lopată! Mahala, azi? Găsesc relevant un aspect sociologic: elemente ale Centrului navighează spre Mahala şi invers.
Caricaturizat de mesterul Leonte Nastase
   Pe scurt, redusă la notele fundamentale, Mahalaua înseamnă infracţiune, mizerie, sexualitate nestrunită, lume neaşezată, melodramă. Dar dacă deschid un ziar sau urmăresc un canal tv, dau de realităţi definitorii pentru aceste caracteristici în centrul Bucureştiului, şi nu numai acolo. O corespondentă a ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung trimite e-mail-uri de la Moscova: o pagină cu titlul Im Angesicht des Verbrechens se referă la aceleaşi tipuri de realităţi de pe parcursul a 14 zile. Cu câteva decenii în urmă, McLuhan vedea în planetă un sat global; cred că s-a înşelat, ca şi alţi clarvăzători. Planeta globalizată arată tot mai mult ca o mahala. Dar pe lângă mahalaua reală, reporterizabilă, mai există una, care complică azi lumea: cea structu­rată mediatic, care, din motive de rating, selecţionează senzaţionalul, grotescul, oribilul, luxura, oferind deci ca surogat mahalagismul. Lumea bună aparţine acestei pseudomahalale.
   Remarcabil e că românii posesori de mahalale sunt încă pudici şi nepractici. Succesorii lui Paraschiv ar trebui să studieze un pic marile exemple străine. A fost o vreme când mafia răpea străini în Sicilia, pentru care motiv străinii n-au mai venit în Sicilia. Atunci, mafia şi-a corectat atitudinea, fiindcă turismul este mai avantajos pentru finanţele insulei, pe care au făcut ordine. Yakuza face ea însăşi ordine la Tokyo, astfel că o femeie singură se poate plimba fără teamă la ora unu din noapte pe orice stradă. Ce vreau să spun? Că visez un turism exotic în Ferentari, cu bombe din categoria „La Căţeaua Leşinată” de altădată, cu o securitate deplină asigurată chiar din ţigănie.

   Care dintre personajele din „Groapa” ar fi „plebiscitat” de noua generaţie de cititori?

   Nu cred că azi se mai poate da un titlu de carte care să polarizeze preferinţe sau să ofere modele. Asta pentru că nu mai există o „generaţie”. Sau generaţia, cum remarcă unii psihologi şi sociologi, este una paradoxală – Generaţia Ego. Au dispărut clasele sociale conflictualizate în sens tradiţional, mişcările sociale şi politice cunoscute în istorie sunt clasate, exact în măsura în care n-au dus la nimic temeinic. Germanii se referă la Generaţia Null-Bock. Să zicem Generaţia Nici un chef. Există Generaţia I am what I am, ceea ce eşti fiind reductibil la ce-i fasonabil prin comercial. Ce mai rămâne atunci omului? Propriile experimente la nivel mediocru. Ce personaj a apărut în literatura planetei în ultimele decenii care să atragă o generaţie? Sigur, există roluri plebiscitabile chiar în literatură, dar care nu le plebiscitează nimeni, preferându-se modele reale împopoţonate ultimativ cu calificative pe cale de-a deveni determinative groteşti: icoană, legendă, megastar, titan: un cântăreţ pop, o party-girl, o/un fotomodel, băiatul parvenit la succes cu o chestie cunoscută de toate elevele: caietul de amintiri devenit Face-Book. Dacă ar exista „Un erou al timpului nostru“, după părerea mea el ar fi cel din Infinite Jests, romanul lui David Foster Wallace. Există un personaj pentru astăzi în „Groapa” – Aripă, a cărui deviză de viaţă e reprodusă pe ultima copertă a ediţiei din Biblioteca pentru toţi. De altfel, un personaj cu existenţă comod echivocă.
   Poate că ar mai fi unul din realitate, indicat pe stradă de doi puşti, unul cu trotinetă, altul cu patine cu rotile care merg pe trotuar. Unul zice ceva despre online, celălalt despre Julian Assange. Si poate că din cărticica L’Insurrection qui vient a „Comitetului invizibil“, pentru unii cartea doctrinară a secolului al XXI-lea, cât este el până acum, se va naşte „Personajul“ plebiscitabil. Poate din ideile lui Hans Moravec, pionierul inteligenţei artificiale.
   Altfel, azi contează mai puţin individul decât grupul lui. Mai puţin Paraschiv decât grupul solidarizat funcţional prin el. Azi nu-i important tartorul ’Ndranghettei, personajul e ’Ndranghetta. Presa livrează un Băsescu mai ales negativat, dar care n-ar fi nimic fără „gaşca lui de mafioţi”, cum scrie unul.
   Nici Stere nu mai poate face faţă; poate fiul lui, dacă va ajunge specialist în inginerie financiară cu bani fictivi. Dacă nu, tatăl lui va rămâne un banal cârciumar, subordonat unei reţele cu capital la Londra, sediu în Bahamas şi filiale din Giuleşti la Valparaiso.

   L-aţi cunoscut bine pe Eugen Barbu, aţi colaborat îndeaproape. V-a deranjat, vă deranjează să fiţi „considerat” omul lui Eugen Barbu? 

   M-am mai referit la ştampila asta. N-am fost „omul” nimănui, cu toate riscurile ce au decurs din această opţiune, şi asta s-ar putea măcar vedea din faptul că n-am dus-o uşor nici în perioadele de strălucire politică ale lui Barbu. Am avut cândva şansa să fiu „identificat” la timpul potrivit de trei oameni. Unul a fost Eugen Barbu. Student fiind, am vorbit la Cenaclul Labiş; a luat legătura cu mine şi am început să scriu în „Luceafărul”. Restul ţine de gura lumii. N-am fost „omul”, nici „locotenentul”, nici „Messerul”, ci partenerul lui pentru unele iniţiative. El nu mi-a impus niciodată nimic, nu mi-a cerut un articol despre unul sau altul într-un anumit registru. Scriam ce voiam, cum voiam. Când ceva nu-mi convenea, dispăream. El credea că plecam supărat. Citiţi pentru detalii jurnalele lui Barbu. Gaşca de la „Luceafărul”, „Săptămâna” lui Barbu? Aiureli. Toate revistele erau ale partidului unic, determinate de funcţionari culturali, de cenzură şi Poliţie, instituţii care aveau grijă să existe doar redacţii pestriţe, cu redactori care să nu se înţeleagă sau să se toarne la nevoie. Ce legături erau la „Luceafărul” între Al. Oprea, Regman, Toma Pavel, Dinu Săraru şi toţi ceilalţi?


„Eugen Barbu cu pipa pe care nimeni n-a văzut-o fumegând”
   Pipa lui Eugen Barbu trebuie luată ca element logo, precum culoarea unei cravate, ca o insignă, azi ca un cercel în ureche sau nişte ochelari de soare Armani. Un truc notoriu. Nici Churchill nu şi-a valorificat altfel celebrul trabuc, nici Stalin faimoasa lulea. Cât despre „misterele” lui Eugen Barbu, de ce le-aş demisteriza pe cele pe care le cunosc? A revelat, bunăoară, ceva până acum vreuna dintre amantele sale? Sunt măcar nominal cunoscute? Procente de calităţi şi de defecte? Când ne referim la calităţi şi la defecte, raţionalizăm automat etic. Dar eu nu uit ce-a spus Napoleon: există o mică şi o mare morală.

 • În capitolul pe care i-l dedicaţi în „Istorie” este o fotografie având următoarea legendă: „Eugen Barbu cu pipa pe care nimeni n-a văzut-o fumegând”. Erau misterele lui Eugen Barbu? Predominau calităţile sau defectele?

   Ce predomină la Villon – calităţile (?!) sau viaţa de infractor? La un anume prozator britanic – activitatea de agent secret sau romanele? Acuzat de pedofilie, cu un mandat american de arestare vechi de trei decenii, regizorul Roman Polanski e onorat în Germ­ania anului 2010 cu o expoziţie şi cu premiul anual european al filmului.

   Eugen Barbu era un redutabil polemist. Care credeţi că a fost polemica cea mai interesantă care l-a avut protagonist? De altfel, în anumite contexte a avut adversari pe măsură: Adrian Păunescu, Fă-nuş Neagu. Cum erau polemicile atunci? Dar azi? 

   Să ne înţelegem mai întâi asupra condiţiilor unei polemici. O polemică are măcar doi termeni, să le zicem, un protagonist şi un antagonist. „Parteneri“ printr-un obiect şi un cod asupra căruia sunt implicit de acord, dar au opinii diferite în baza unor opţiuni spirituale, estetice, etice, economice. Dacă aşa ceva nu există, nu există polemică, ci duete cu surzi, cotonogeli şi cacealmale inventate din neputinţa polemicii, botezate de Paler Polemici cordiale. A ajuns un loc comun modul cum Mihai Ralea obişnuia să concretizeze falsa polemică: unul îşi expune opinia estetică asupra unei cărţi, adversarul replică: Tu vorbeşti, bă, care-ai avut mamă tuberculoasă?! Polemicile epocii, inclusiv ale lui Eugen Barbu, au fost toate minore, fiindcă autorităţile culturii politizate le modulau pe parcurs şi le strangulau la momentul potrivit. Evocaţi pe Păunescu şi pe Fănuş Neagu. Pe Adrian, Barbu l-a atacat pe drept într-o vreme când cenaclistul şi-o luase-n cap, fapt vizibil şi în replicile lui de atunci, care nu răspund unui obiect, ci atacă în stilul exemplului lui Ralea. Cât despre cea cu Fănuş, ea a avut alt caracter, la care mi s-au referit cândva ambii adversari: atmosfera literară era atunci lâncedă şi cei doi maeştri au vrut s-o scoată puţin din această stare.
   Polemicile de azi? Nici azi nu există polemici. Polemica are nevoie de argumente, fie şi de pe poziţii false. Acum nu există polemişti, ci pamfletari, emiţători de injurii pure şi de­cretanţi de opinie. Tot ca-n comunism, când polemica era ades etichetată drept „atac la persoană” şi interzisă, astăzi polemicile sunt interzise de diverse instituţii locale şi străine care deţin adevărul şi adeverirea; tragic este că ele nu sugrumă doar polemici, dar şi iniţiative cu semnificaţie naţională. Atacurile sunt efectuate de jetaturi, ca să folosesc cuvântul lui Ion Vinea, din cazemate deghizate în chioşcuri cu gogoşi, cu drone, autorii lor hologramaţi stau în buncăre, se fac că plouă, aşa că atacatul, dacă ar vrea să replice, fie şi polemic, va fi ignorat, ca şi cum n-ar exista, ca şi cum ar fi mort în urma unicei lovituri primite. Este exact situaţia din anii ’50. Leonte Răutu ataca pe Ion Barbu, care n-avea unde răspunde, Beniuc înjura pe Blaga, care putea replica doar printr-un text de sertar, rareori mai scapără câte o scânteie polemică în vreun set de comentarii ale postacilor.

   Eugen Barbu – omul sau opera? 

   Omul prin operă şi opera prin om. Nu tot omul, ci cel pe care l-am cunoscut, nu toată opera, ci „Groapa”, „Princepele”, „Săptămâna nebunilor” şi câteva povestiri splendide. "

   3.Date obiective ( daca exista asa ceva )

   " Eugen Barbu s-a nascut pe 20 februarie 1924 in Romania. El este un celebru academician [ membru-corespondent ], jurnalist, publicist, si scriitor roman.

Deputat doar de-un an, Eugen Barbu moare in 1993


 Biografie si cariera:

   Fiind un important scriitor contemporan roman si membru al Academiei Romane, a fost judecat de foarte multi critici pentru plagiatul romanului "Incognito".
   El a fost de asemenea controversat, in special dupa Decembrie 1989, pentru campaniile anti-semit in revista "Saptamana", pe care el a creat-o si a sustinut-o, si in revista "Romania Mare" creata si condusa de Corneliu Vadim Tudor.
   Eugen Barbu, impreuna cu Corneliu Vadim Tudor (care este considerat discipolul sau), a creat partidul "Romania Mare", pe care el l-a reprezentat in 1992-1996 in Parlamentul Romaniei.
   Cariera sa literara a fost marcata de o serie de romane. A scris "Autostrada Nordului", "Saptamana nebunilor", "Printul" si "Ianus", ultima publicata dupa moartea lui.
   Eugen Barbu este unul dintre putinii oameni care au fost cu adevarat importanti pentru Romania intre 1966 si 1989. Nu avea nici cel mai mic interes sa se justifice sau sa isi creeze o imagine fictiva.
   Unul dintre aspectele care a facut ca Eugen Barbu sa ramana in memoria celor care au trait in timpul sau este faptul ca a numit-o batjocoritor pe Elena Ceausescu "Marea Doamna a tarii". El a decedat in 1993.

Scrieri importante:

- Groapa
- Soseaua Nordului
- Principele
- Caietele Principelui
- Incognito
- Saptamana nebunilor
- Ianus

                                     Semneaza al dumneavoastra, Maresal


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu