duminică, 27 februarie 2011

Sa te prinzi de franghie subtire, de iluzia crimei perfecte

          Alfred Hitchcock poarta pe capul lui mare ( avea si ce pune acolo ) si rotund o coroana a cinematografiei, " Coroana Groazei, Coroana Misterului si a Umorului Negru absolut " . Poarta aceasta coroana de 80 de ani si o va purta o eternitate .
     Neapreciat de multi la justa-i valoare, filmul de geniu " Franghia ( sau " Funia " ) descarca in spectator cele mai absonse trairi, cele mai ciudate sentimente ale personajelor si o intriga de-a dreptul morbida . O moarte atat de simpla, nevinovata, chiar justificata indirect mai tarziu, are menirea de a conduce la formula finala a crimei perfecte .
          Un element caracteristic al filmului ar fi acela ca el incepe chiar cu moartea lui Kentley, victima nevinovata a doi teribilisti, care sunt in cautarea desavarsirii crimei perfecte . Corpul lui este bagat intr-un cufar . Ciudatenia si mania firii umane ii face pe cei doi sa astearna masa pentru o petrecere pe cufar . La petrecere sunt invitati tatal victimei ( jucat impecabil de un Cedric Hardwicke in plina forma ), mama ( inlocuita de matusa ), rivalul in dragoste, Kenneth si iubita, care l-a parasit pe cel precizat anterior pentru Kentley . Un personaj enigmatic isi face aparitia : profesorul Rupert Cadell, fostul pedagog al celor cinici tineri . Se isca tot felul de intrigi si de discutii, cea mai antrenanta fiind cea care are la baza teoriile lui Nietzsche, fiintele superioare avand drept de moarte asupra inferiorilor . Teoria evocata de Brandon chiar in dialog cu tatal victimei este fara dubiu o justificare indirecta a crimei, izvorata din tenebrele mintii umane, din bolnava cautare a crimei perfecte .
          Evenimente stranii se petrec pe parcursul celor 80 de minute, in care Hitchcock sta . Sta cu camera de filmat intr-o singura camera de apartament si rar mai iese pana in hol . El castiga un mare pariu . Sta intr-o camera de apartament, dar Hitchcock e tot Hitchcock si intr-o cutie de chibrituri . Intr-un final ametitor, profesorul Cadell descopera odioasa crima si chiar sangele lui rece se topeste in fata acestei atrocitati justificate atat de crud .
     Stand lipit in fata ecranului, publicul este terifiat de ceea ce se intampla . Atat de cinica aceasta crima !
Nu cred ca mai are rost sa vorbim de regia impecabila a lui Alfred Hitchcock, care de fiecare data gaseste cate o surpriza tehnica . Scenariul adaptat din piesa lui Patrick Hamilton este exceptional pus pe pelicula . Avem deasemenea un film foarte bun datorita si distributiei :
           Un vesnic James Stewart extraordinar, foarte talentat si folosit pentru prima data de Hitchcock ( " I think this is the beginning of a beautiful friendship " ) . Asa filme, asa regizori, asa actori . Cei doi tineri joaca bine, John Dall si Farley Granger realizand o echipa macabra . Sir Cedric Hardwicke din nou la superlativ, cu un personaj demn de mila si o Constance Collier incantatoare .
          Intalnim, ca in mai toate filmele lui Hitchock, tonurile si nuantele bine cunoscute . Acea idee a homosexualitatii si tot acel spectacol macabru al servirii mesei pe cufarul devenit sicriu ...
     Film indelung contestat pentru niste elemente care sunt menite sa ii dea si mai multa putere .
   La final, va spun ca eu nu sunt suparat pe Hitchcock, pentru ca nu am de ce . A facut un film mare si asa va ramane .
          Nota 10 pentru un film cu multe noduri ! ( publicata si pe CinemaRx )


                                   Semneaza al dumneavoastra, Maresal

Mars de adio - Adrian Paunescu

Mars de adio
De Adrian Păunescu

La muncă, derbedei, că trece anul
Şi vin ăilalţi ca să vă ia ciolanul
Făceaţi pe democratici cei cucernici,
Cristosul mamei voastre de nemernici !
Scuipaţi-vă-ntre voi cum se cuvine
Şi-apoi, convingeţi-vă că e bine ...
Aţi luat o ţară de mai mare dragul
Şi i-aţi distrus averile şi steagul,
S-ajungem colonia de ocară
Care-şi va cere scuze în maghiară !
Şi prin complicităţi cu demoni aprigi,
Aţi desfiinţat uzine, câmpuri, fabrici,
Şi prin vânzări de ţară – infernale –
Aţi omorât cu voie animale !
La greul greu care mereu ne-ncearcă
Răspundeţi cu un greu de moarte, parcă,
Şi i-aţi găsit şi bolii un remediu :
Întoarceţi România-n evul mediu !
Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,
V-aş desena cu acul, să vă sperii !
Dar voi nici sânge nu aveţi în vine,
Ci credite, din călimări străine !
Le ştiţi lui Hitler şi lui Stalin taina
Şi-mpingeţi Bucovina în Ucraina ,
Aşa cum ceilalţi, limpezească-i valul
S-au compromis negustorind Ardealul !
De unde sunteţi, mă ? din ce găoace ?
Cum v-au putut părinţii voştri face ?!
Ce condimente le-au picat în spermă
De e trădarea voastră-atât de fermă ?!?
Aţi pus nenorocita voastră labă
Pe-această tristă ţară basarabă,
Şi vreţi, cu-ameninţare şi cu biciul
S-o faceţi curva voastră de serviciu !
Mimaţi respectul pentru cele sfinte,
Dar vindeţi şi pământuri, şi morminte !
Aţi inventat examene severe
Supunere poporului spre-a-i cere !
Şi toată zbaterea v-a fost degeaba,
Că-n nas mai marii v-au închis taraba .
Minciuna voastră v-a adus pe scenă –
Actori într-o politică obscenă !
Acum, când un prăpăd e-ntreaga ţară,
Ia cereţi-vă puţintel afară ;
Decât să vă trimită ţara noastră,
Mai bine mergeţi voi în mama voastră !
Plecaţi de-aici, cu-o grabă funerară,
Şi nu albanizaţi această ţară !
Băgaţi viteză, că vă trece anul
Şi s-a scurtat şi s-a-nvechit ciolanul !
Şi – ce vă pot eu spune la plecare,
Decât lozinca lui Fănuş cel mare :
NENOROCIŢILOR, SE RUPE ŞNURUL,
LA MUNCĂ, LA BĂTUT ŢĂRUŞI CU CURUL !!!

Dăbuleni, 6 iunie 1997

Sa tot muncesti...ce?
 Semneaza al dumneavoastra Maresal

joi, 24 februarie 2011

Constantin Codrescu: "Nu putem supravieţui fără simboluri, fără crezuri, fără demnitate" - Claudia Daboveanu, Jurnalul National

        Am deschis pagina de web a Jurnalului National azi-dimineata . Un nume se reliefeza printre multe : Constantin Codrescu, actorul la care ma gandeam zilele astea . Sunt un mare iubitor de tot ceea ce inseamna Romania, iar Constantin Codrescu face parte din marele tezaur national romanesc . Un om care, asemenea Gretei Garbo si altor mari actori, s-a retras din tumultul salbatic si violent care ne inghite . Multumesc Jurnalului National in primul rand ca a realizat acest articol superb si in al doilea rand pentru ca, apreciind valorile, l-a pus la loc de cinste pe site .

Constantin Codrescu, foto Dragos Stoica
" Teatrul şi filmul au o voce care poartă numele Constantin Codrescu. "Unchiul Vanea" a fost un leit-motiv al vieţii şi carierei sale. I s-a potrivit. Dacă Dumnezeu nu i-ar fi dat decât talent şi un fizic plăcut, poate ar fi jucat, corect şi firesc, doar roluri de compoziţie şi de june prim. Dar a primit în dar şi altceva, care-l face imposibil de confundat. Vocea.

M-am întâlnit cu Maestrul Codrescu la Radiodifuziune – o instituţie care pune mare preţ pe voce! - , unde înregistra o piesă de Lucian Blaga. O părticică din "corola de minuni a lumii". Aşa a fost dialogul cu Maestrul Codrescu. "The Voice"…


Jurnalul Naţional: Să-ncepem cu "Moara cu noroc", deşi nu e primul dumneavoastră film. Spun asta pentru că, o dată cu filmul ăsta, lumea s-a cam prins cine avea să fie Constantin Codrescu… Sau poate şi mai devreme? Mai devreme a fost filmul "Nepoţii gornistului".
Constantin Codrescu: Mai înainte de "Nepoţii…".

Mă gândesc la vremea când aţi fost student…
Vă referiţi şi la activitatea teatrală?

Şi la activitatea teatrală. Pentru că şi filmul, şi teatrul au o voce, pe care lumea o ţine minte şi care poartă numele Constantin Codrescu. Cine şi-a dat seama primul, dintre profesorii din Institut, de potenţialul vocii dvs.? A fost cineva, bănuiesc…
Nu mai ştiu… În orice caz, în anul II am avut şansa extraordinară de a o avea profesoară pe doamna Aura Buzescu. Asistent era Vlad Mugur, cu care eram foarte bun prieten de familie. Vlad a fost o importantă perioadă din viaţa mea, un foarte apropiat şi cinstit prieten, ceea ce a contat foarte mult. Ne întâlneam deseori, ne sfătuiam… După asta, viaţa ne-a mai separat…
Pe-atunci am primit propunerea de a juca într-un spectacol care era de fapt prezentat pentru absolvenţii anului IV: "Unchiul Vanea", de Cehov. Sorana Coroamă îşi dădea examenul de absolvire la Regie, cu "Noaptea regilor", aşa că ea m-a invitat să joc şi-n acest spectacol. Jucam două roluri diametral opuse, Vanea şi Sir Toby. Era nebunia tinereţii care m-a îndemnat să accept asta. Peste ani de zile am mai jucat rolul Vanea şi-n radio, peste alţi ani am regizat "Unchiul Vanea" cu studenţii mei de la Facultatea Ecologică. Unchiul Vanea fost ca un leit-motiv al vieţii mele. Şi al activităţii artistice. Ca şi crez uman, ca şi experienţă. A fost ca un circuit foarte special.

V-aţi regăsit în acest rol, l-aţi "îmbunătăţit" pe măsură ce a trecut vremea?
S-ar putea… Poate mi-am schimbat sau completat gândirea despre personaj, atunci când anii au trecut şi experienţa a devenit mai consistentă din punct de vedere artistic. Am avut o imagine complexă despre Cehov, despre personajele şi textul lui, despre lumea lui Cehov. O lume de o stranietate şi de un farmec unic!

Vă plac ruşii în teatru mai mult decât alţi dramaturgi?
Rusu-i rus! Teoretic, ştiam câte ceva despre ruşi. Când eram mai tânăr, i-am cunoscut pe cei din romanul lui Radu Tudoaran, "Un port la răsărit". Pe vremea aceea, a-l citi era un act de disidenţă, ba chiar de inconştienţă.

A fost interzis.
Da. Eram elev în clasa a V-a la Colegiul Naţional "Sfântul Sava" şi, după o vară întreagă de lecturi recomandate, m-am prezentat în toamnă cu o recenzie despre "Un port la răsărit", ceea ce pe majoritatea profesorilor i-a şocat. Cu o singură excepţie: profesorul Vărzaru, de română. Un om superb, care cred că provenea din zona basarabeană.
Acest act de curaj mi-a adus şi glorie, şi condamnare. Din acea carte am început să adulmec această lume, dar mai înainte, când eram copil, am fost, într-o ultimă vară când s-a mai putut pătrunde în perimetrul basarabean, până la Celaltea Albă, în vacanţă, cu bunica mea. O vacanţă specială, cu o mare răscolitoare, cu privelişti care mi-au rămas în minte, cu acea insulă misterioasă plină de stufăriş şi de siluete care nu prevesteau nimic din ceea ce avea să vină…
Am reuşit târziu, prin anii ‘70 cu Teatrul Mic, să mergem într-un turneu la Moscova şi la Leningrad. Astfel m-am simţit mai aproape de parfumul acela vechi pe care-l aveau oamenii, străzile, clădirile, în general tot imperiul ăsta. Dar pe unde treceau ruşii, lăsau în urma lor atâta tristeţe, nemernicie umană, lipsă de respect!


Mai simţiţi parfumul acelor ani? Romantici, cehovieni, dacă vreţi?
Ei au însemnat tinereţea mea. Viaţa îţi rezervă experienţe superbe şi tragice în acelaşi timp. Am rămas şi rămân fascinat de tinereţea mea, de dragostea mea absolută pentru teatru, pentru că-n acei ani am fost pe rând: actor,regizor, scenograf şi profesor. Profesor sunt şi-acum.
Profesia asta a fost făcută cu crezământ. În ea am existat. Cu ea m-am culcat. Cu ea m-am sculat. Cu ea am trăit. Cu ea m-am bucurat.
Spuneaţi adineauri de vocea mea… Da, poate are un timbru mai special. Am avut grijă de ea, n-am "otrăvit-o" prea rău. Într-adevăr, sunt ocazii când mă duc pe undeva şi nici n-apuc să mă prezint, că mi se spune: "A, poftiţi maestre!". Nu e vorba de nume, ci de timbrul vocii. Cred că am lăsat ceva în urmă şi sunt onorat că am făcut-o.

Vocea n-a fost în totalitate meritul dvs, aşa aţi fost dăruit…
Fără doar şi poate! La început nici n-am fost conştient de asta.

În acest context, vreau să-l întreb pe profesorul de actorie Constantin Codrescu: ce părere aveţi că-n zilele noastre, la facultăţile de actorie – la UNATC cel puţin - nu se mai pune aproape deloc accent pe voce, pe impostaţie? Dacă stai în sala de teatru şi asculţi atent, mai ales actorii tineri, nici nu-nţelegi ce vorbesc…
 In Inima de Boxer, foto Sorin Radu
N-aş vrea să vorbesc despre UNATC. O să vă spun de facultatea Spiru Haret, unde predau. Cuvântul nu mai are valoare, nu ştiu cum să spun. Totuşi, teatrul este arta de a rosti, de a te face auzit, înţeles, de a comunica un text. Nici textul nu mai are valoare. După modesta mea opinie, teatrul e într-o mare criză, într-un mare dezechilibru.

De unde se trage asta? Să fie lipsa de cultură una dintre hibe?
Categoric! Studenţii mei nu ştiu dacă au citit o carte în patru ani…

Vă întreb pentru că atunci când actorul tânăr citeşte un text - în cazul "spectacolelor-lectură" - sau când rosteşte un monolog, ai impresia deseori că nu înţelege ceea ce citeşte şi că n-a văzut rândurile alea în viaţa lui, că n-are habar despre ce-i vorba…
Se-ntâmplă ca atunci când lucrăm scene rupte dintr-un text consacrat, clasic, care-i practic un abecedar al meseriei, să-mi dau seama că ei nu cunosc decât scena aceea şi atât. Nu citesc piesa întreagă!

Dar ce le spuneţi?
Ce să le mai spun? Orice le-ai spune, ai senzaţia că vorbeşti în faţa unei sticle!

Totuşi, meseria de actor e ca aceea de medic: o faci din chemare, nu din obligaţie. De ce au mai venit la facultatea asta?
Toate meseriile îşi au chemarea lor. Sacrul lor.

Asta mai mult decât altele.
Indiscutabil! Eu cred că ei n-au venit să facă o meserie din asta, ci pentru experienţă. Experienţă care, din păcare, nu mai e rentabilă din punct de vedere financiar, decât dacă extinzi puţin aria.
După cum văd eu că se petrec lucrurile la televiziuni, astăzi e un alt cult. Sunt tot felul de apariţii ciudate care n-au nici o legătură cu profesia asta. Meritorie mi se pare iniţiativa de marţea a TVR Cultural de a readuce în memorie texte, spectacole şi actori care au înnobilat profesia asta. Ne aflăm aici, în interiorul Radiodifuziunii, căreia mă închin cu smerenie şi mare recunoştinţă pentru că s-a străduit să păstreze ştacheta sus în ceea ce priveşte produsul artistic şi propunerea artistică.
Sigur că acum e din ce în ce mai greu, pentru că problema asta a banului ne-a acaparat pe toţi. Am făcut, în ultima vreme, parte din mai multe comisii de festivaluri. Am fost chiar şi preşedinte de juriu. Am văzut câteva spectacole, unele texte erau interesante, dar propunerea pe care o vedeam pe scenă m-a îngrozit. Ceva cumplit! Aveam senzaţia, aşa cum spuneaţi mai devreme, ori că n-au citit textul, ori că nu l-au înţeles, ori că n-au vrut să-l înţeleagă! Oferta era lamentabilă. De o vulgaritate, de un exhibiţionism şi o beţie după sex. Ceva de domeniul coşmarului. Uite că am plecat de la "Moara cu noroc" si am ajuns aici. "Moara…" e o bijuterie fără preţ în viaţa mea. Am păstrat-o, o păstrez şi probabil o să plec cu ea în mintea mea, în sufletul meu. O să păstrez acolo toţi oamenii care au fost în jurul meu atunci, cu tot… Viaţa noastră azi e destul de agitată. Eu, din fericire sau din păcate, sunt ceva mai retras, am fugit la Ghermăneşti, unde m-am instalat împreună cu copiii şi soţia mea. Toate astea mi-au redat bucuria de a mă reîntoarce în mijlocul unei mici naturi, care-i plină de floare, de câteva vieţuitoare, de sufletul lor.

În afară de problema de sănătare de acum trei ani, ce alte motive vă fac să vă izolaţi?
Tocmai asta vreau să vă explic. În lumea asta mă simt străin. Mi-e din ce în ce mai greu să comunic. Ai mei nu mai sunt… Am revăzut acum câteva zile cu emoţie şi cu mare plăcere, filmul lui Dan Piţa: "Bietul Ioanide". Un film cu un destin nemeritat. O pleiadă de actori ai generaţiei mele care sunt o încântare! Am avut o senzaţie, după ce l-am vizionat, de n-am putut să dorm noaptea. Eram, parcă, printre năluci: eu, singur, printre nefiinţe. Eu am rămas aproapre singurul. Maeştri străluciţi… Mă uitam şi-mi spuneam: "El nu mai e… nici el nu mai e… nici el…". E cumplit.
Ştiu, toţi ne ducem, fie că suntem sau nu pregătiţi pentru pasul ăsta. Ne retragem, la un moment dat, din lumea asta pe care eu nu o înţeleg şi nu pot s-o accept. Trăim şi într-o aglomerare de evenimente din afară, dinăuntru, peste care domină un singur sentiment: lipsa de dragoste. Nu mai ştim şi nu mai putem să iubim. Eu tot repet la infinit un banc. Cea de-a doua parte a lui nu se putea naşte dacă în zilele noastre nu constatam o surpare tragică la nivel interior. Adică nu-i suficient să moară capra vecinului, ci trebuie să moară şi vecinul! Asta e înfiorător!

Studenţilor dvs le predaţi, pe lângă lecţii de actorie, şi lecţii de viaţă? Vă ascultă cineva?
In tinerete, cu prima sotie, Marga Barbu
Vai de mine! Asta e nenorocirea! Am senzaţia că mă aflu în faţa unei suprafeţe dincolo de care nu e nimic. Sunt priviri care se uită la tine cu o claritate copleşitoare şi total dezarmantă. Dacă încerci să vezi vreun ecou realizezi că: nici n-au auzit, nici n-au reţinut. Cred că se-ntreabă: "Ce-are, dom’le cu noi? De ce ne chinuieşte? La ce ne foloseşte tot ce ne spune?".

Când aţi constatat toate astea?
Din an în an e tot mai rău. Ultima generaţie pe care am avut-o la Facultatea Ecologică sunt copiii mei de suflet. De atunci, de la promoţie la promoţie, înstrăinarea şi lipsa de comunicare sunt tot mai evidente. Şi nu numai în profesia noastră se întâmplă asta, ci peste tot. Vă repet, am uitat să iubim! Asta e cea mai mare tristeţe a mea. Din cauza ei am fugit. Acolo unde m-am retras, am sentimentul că cei din preajma mea mă iubesc. Florile, pomii, vietăţile, ochii celor dragi… Asta e forma mea de dezertare din lumea asta, de autoapărare. Am încercat să fac faţă competenţiei şi n-am reuşit, pentru că lupta se poartă cu nişte mijloace pe care eu nu le am. Nici nu cred în miza acestei lupte. Nu ne mai respectăm, nu ne mai admirăm simbolurile, iar o ţară nu poate supravieţui fără simboluri, fară crezuri, fără demnitate. Totul este vulgar, urât.
Mă uitam de curând la televizor, la marifestările de Ziua Unirii. Indiferent de ce părere ai de X sau Y, cum poţi să-ţi batjocoreşti simbolurile, imnul, drapelul, ziua aceea? Sau cum poţi să te umpli de glorie pe umerii unora care nu mai sunt? Cum poţi să te trezeşti beneficiarul – şi ce beneficiar?! – al unor drepturi pe care tu le-ai câştigat prin nimic? Sau prin crimă! Când? În acea parodiacă revoluţie de acum 21 de ani, plină de uneltiri şi de frământări şi de-o parte, şi de cealaltă! Cine a omorât acolo? De ce a omorât? Cine a îngropat atâta tineret? Poate domni sau doamne din umbră care azi îşi clamează cu atâta vehemenţă dreptul la ce? La ceva ce-ţi aduce o bunăstare efemeră.
Da’ o meriţi sau nu? Nu se mai gândeşte nimeni la asta. Ne ascundem, minţim, înşelăm şi chiar ucidem. Cu o mare, imensă uşurinţă. Ne-am molipsit de ororile lumii ăsteia! Ce s-a întâmplat acum câteva zile la Moscova… De ce trebuie să plătească oameni nevinovaţi? Suntem în stare, pentru o sută de lei, să omorâm pe cineva. Aşa am ajuns. Unii dintre noi suntem la capătul drumului. Abia ne mai ţinem să nu lunecăm la fund. Copiii ăştia însă n-au nici o preocupare.

Pentru că aţi amintit de lumea-n care trăim, modelul Constantin Codrescu mai are ce căuta în ea?
Păi de-asta m-am şi retras. Nu vreau să bat la uşi străine. Sigur că mă simt exclus, dar nu numai de-acum. Şi-n ‘77 şi mai înainte, în ‘53, ’58… Am plătit preţ mare pentru încăpăţânările mele.
În ‘77 am avut curajul să plec în plină glorie şi ascensiune profesională de la Teatrul Mic, după ce-am avut o discuţie "amicală" cu Săraru. Am părăsit Capitala, am plecat la Târgu Mureş, unde am fost profesor, apoi la Teatrul din Satu Mare. Teatre populare. Nici nu mai ştiu câte am făcut! La Brăila am redimensionat o minunată, tristă şi veche clădire a unui teatru superb, care cred că va rămâne. Am făcut ceva. De-asta am şi plecat de-aici. N-am avut sentimentul că pierd. Când am revenit, eram deja socotit venetic în capitala ţării. Nu mai era ce-a fost...

Ce înregistraţi acum, la teatrul radiofonic?
Din fericire, s-a reuşit să se adune o echipă cu care înregistrăm, în sfârşit, "Zamolxe", de Lucian Blaga. Ceea ce face domnişoara Udrescu mi se pare mai mult decât meritoriu. E mai mult decât onorant şi pentru noi, actorii. Mă înclin cu respect în faţa acestei în instituţii în care s-au produs nişte schimbări în bine.

Aţi avut o viaţă şi frumoasă, şi mai puţin…
Viaţa mea e frumoasă! Am reuşit să decantez, să îndepărtez ceea ce nu era de dorit. E o resemnare pe care trebui s-o accepţi. Francezul n-are un cuvânt pentru "pensie" sau pentru "a ieşi la pensie"…

A la retraite!
A la retraite! Să te retragi decent. Mai superb decât atât nu se poate spune.

In Inima de Boxer, foro Sorin Radu
Elegant. Dacă e adevărat că noi, oamenii, atunci când venim pe lume, ne asumăm destinul pe care-l vom trăi, ca pe un scenariu pe care actorul îl citeşte înainte de spectacol, dvs ce vă asumaţi din toată viaţa dvs?
Fanatica mea credinţă e că dacă noi, oamenii, avem capacitatea de a iubi şi de a urî, între aceste două limite, eu am optat, cu îndârjite, pentru cea dintâi. Pentru iubire. Cu toate păcatele ei, că şi iubirea are păcate. Dar mă mândresc cu asta. Am iubit mult mai mult decât am urât. De fapt, cred că nici nu ştiu să urăsc. Am dispreţuit, asta da. Şi mi-a fost silă.

Credeţi că mai avem vreo şansă să ne revenim? Şi dacă da, cum?
Suntem atât de departe de revenire! Am fost atât de bogaţi, la un moment dat. Acum au mai rămas atât de puţini oameni cu o gândire simplă, cinstită, creştină şi aceia izolaţi, în creierii munţilor. Drumul spre revenire e extrem de dificil. Toată lumea vorbeşte despre revenirea economică. Dar economia nu-şi va putea reveni atâta vreme cât moralul, umanul e în mare, mare suferinţă.
Mai uşor poţi să recuperezi ceva la bursă, decât la bursa vieţii. A apărut totuşi un fenomen nou. Unii s-au trezit în miezul lui şi nu ştiu ce să facă . Însuşi faptul că pot să vorbesc cu dumneavoastră e un lucru superb. Înainte nu puteam să fac asta, să comunic. De frică. E dreptul de a putea să-mi spun nişte gânduri deschis, cu convingerea că vor rămâne pe pagina de ziar sau dacă nu, în amintirea dumneavoastră. Mi se pare un lucru extraordinar. E dreptul la o libertate la care eu n-am mai sperat. Cei care beneficiază azi de acest superb sentiment ori nu-şi dau seama de dimensiunea lui, ori iau din el doar partea extrem de facilă, chiar grotescă, uneori, a sa. E de neînchipuit de greu de urcat Golgota, ca să ne revenim. Nu ştiu dacă ne gândim la asta.
Nu poţi să prosperi peste noapte. Trebuie să fim conştienţi că toţi trebuie să facem ceva, să ne îndreptăm spre ceva, pe principii morale, cu poticneli, cu erori, cu bucurii, cu tot ce presupune drumul ăsta. Dar la noi, unu-n dreapta, altu-n stânga. Ne tăiem craca de sub picioare. Dăm cu stângu-n dreptul. Avem un sentiment de distrugere absolut de neimaginat. Paradoxal, eu sunt un optimist! Nu un speriat. Viaţa poate să fie frumoasă dar nu făcându-ne că nu cunoaştem, că nu ştim, că nu ne interesează!

Vorbeaţi de ultimii dumneavoastră "copii de suflet". Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc. Am asistat, acum câţiva ani, la Teatrul Act, la un examen de absolvenţă a unei generaţii de studenţi la actorie. Era piesa lui Caragiale, "Năpasta". Dumneavoastră eraţi profesorul acelor copii?
Da, da.

Erau nişte copii foarte talentaţi. Se simţea "tuşa" maestrului Codrescu în jocul şi-n vocile lor. Era acolo o fată care mie mi-a plăcut în mod deosebit, care juca rolul "Anca". Ce s-a ales de acei copii?
Acei copii reprezintă un "apendice" al ultimei speranţe. Unul dintre ei se ocupă de agricultură. Are o gospodărie de porci, pare-mi-se. Altul, care atunci când era student, lucra undeva la planificare, la Teatrul Nottara. Cred că a rămas acolo. Un alt băiat, care-l "făcea" pe Gheorghe, şi-a deschis un atelier fotografic, unde există şi un fel agenţie de impresariat pentru tinerii actori. Fata a plecat cu bărbatu-său peste mări şi ţări. Acum e pe un vas de croazieră. Nu ştiu exact ce face însă atunci când a plecat era îngrijitoare.

Incredibil! Dar ştiţi la ce mă gândesc? La faptul că actualii dumneavoastră studenţi văd că n-au nici o şansă în meseria pentru care se pregătesc, atâta vreme cât colegii lor mai mari s-au ratat. Poate de-asta nu mai au nici un chef să-nveţe?
Da. Unii au reuşit, totuşi. Vă dau un exemplu. Un baiat joacă în spectacolul acesta nou al lui Tocilescu, de la Teatrul Metropolis, "Nevestele vesele din Windsor". Dar e o excepţie. Eu cred că ne-am luat pe noi haine pe care nu ştim a le purta. Ne-am aruncat într-o mare superbă, dar periculoasă.

În care nu ştim să-notăm.
Ştim aşa, mai ciobăneşte! Ne învârtim printre subtilităţile dintr-un joc absurd, în care am uitat să iubim. Pe chestia asta Dumnezeu e foarte supărat pe noi. "

Cu Dan Bordeianu in Inima de Boxer, foto Sorin Radu

                                                    Semneaza al dumneavoastra, Maresal

luni, 21 februarie 2011

Psihoza perfectiunii

          Alfred Hitchcock poarta pe capul lui mare ( avea si ce pune acolo ) si rotund o coroana a cinematografiei, " Coroana Groazei, Coroana Misterului si a Umorului Negru absolut " . Poarta aceasta coroana de 80 de ani si o va purta o eternitate .
     Poate ca in momentele astea scriu o parere pentru cel mai cunoscut si socant film al lui Hitchcock . Poate ca acum stau fata in fata cu psihoza perfectiunii lui Alfred Hitchcock .
          Alfred Hitchcock, deja recunoscut ( de public, pentru ca americanii, ca si in cazul lui Chaplin, l-au " evitat ", ca sa vorbesc frumos ) ca poate cel mai important regizor al momentului, construieste atat de simplist, cu tusele-i atat de inconfundabile ale talentului unic britanic si cu o poveste atat de socanta un tablou magnific . Groaza, mister, suspans . Moarte !
     Tanara Marion Crane fura bani, o suma imensa . Fuge . Tensiunea drumului este cat-pe-ce sa o doboare . Innopteaza la un motel retras . Avea sa-i fie ultima noapte . Stiti cu siguranta ce s-a intamplat . Se striga " MOARTE " . Sora si prietenul desfasoara fara stirea politiei o ancheta proprie, impreuna cu un detectiv particular . Acesta ajunge aproape de adevar . Se striga " MOARTE " pentru a doua oara . Cei doi vor afla un adevar macabru si socant .
   Noi insine suntem martorii unui spectacol psihologic si dement al groazei .
           Hitchcock a revenit la alb-negru pentru acest film . Idee chiar geniala, intr-o perioada asemanatoare aparitiei sunetului la sfarsitul anilor '20 ( " The Jazz Singer " ) . Acum se punea accentul pe culoare . Acesta nu este singurul element perfectionist al filmului . Regia este ca intotdeauna exceptionala, un scenariu conturat foarte bine ( dupa romanul lui Robert Bloch, omul care i-a modificat povestea macabrului Ed Gein, " Mancatorul de Cadavre " ) si o distributie chiar inspirata si foarte buna :
     Janet Leigh face rolul carierei ( ar fi pacat sa uitam si " The Touch of Evil " ), chiar daca moare in primele 30-40 de minute . Anthony Perkins are de acum drumurile deschise in cinematografie, chiar daca a gresit acceptand sa joace in " continuarile " acestui film . Vera Miles incantatoare ( dar a carei prestatie se cam uita cand vorbim de film ). Martin Balsam si John Gavin in roluri foarte bine creionate .
         Spre deosebire de alte filme, aici Hitchcock nu te lasa sa te eliberezi printr-un umor fin . Aici avem suspans si groaza pana la finalul eliberator .
   Scena de la dus, probabil cea mai imitata din istorie, ramane de referinta .
     Ca vorbeam de imitat, acestui film i-au urmat patru asa-zise continuari . Parfum de gunoi . Pe unde trece americanul, strica !
          In incheiere, ce sa va mai spun ? Film de geniu al Maestrului Suspansului . Il ador pe Hitchock si este regizorul meu strain preferat . Asta nu inseamna ca ilustrii lui compatrioti Laurence Olivier si David Lean sunt mai prejos .
     Nota 10 pentru un regizor de geniu " bolnav ", " bolnav de psihoza perfectiunii " . ( publicat si pe CinemaRx )

Semneaza al dumneavoastra, Maresal

sâmbătă, 19 februarie 2011

Patru mari personalitati nascute pe 19 februarie

Incep cu doamnele :

                        
 Maria Ploae


Irina Loghin 


Constantin Brancusi  


Marin Sorescu


Semneaza al dumneavoastra, Maresal

Binecuvantata fii, Maria Ploae

          Doamna nobila si eleganta a cinematografiei romanesti, prezenta sensibila si talentata . Este vorba despre marea actrita Maria Ploae .
      Inzestrata cu un sarm unic si cu o frumusete rara ( niste ochi albastri ca doua smaralde ), Maria Ploae a trecut prin toate nivelurile vietii actoricesti si prin toate tipurile de personaje, absolut fabuloase pe care le-a creat :
- in Pintea, Toamna Bobocilor, in Promisiuni, ca Margareta Duduleanu intr-un " Cuib de Viespi ", dar si in filmele regizorului si sotului ei, Nicolae Margineanu, a carui muza a fost . Probabil ca in filmele lui a primit cea mai multa atentie regizorala si scenaristica, interpretand numai roluri de forta in " Stefan Luchian ", " Intoarcerea din iad ", " Un Bulgare de Huma ", " Undeva in Est ", " Faimosul Paparazzo " si " Binecuvantata fii, inchisoare " . In cel din urma cred ca si-      a varsat tot talentul si a facut rolul vietii .
          Foarte interesant faptul ca a jucat numai femei puternice, sensibile si frumoase .
   Viata frumoasa ca in filme si frumoasa ca ea .
                    Actrita exceptionala a cinematografiei romanesti . Multi ani sa traiasca ! Nota 10 .

Cu Eugenia Bosanceanu in " Binecuvantata fii, inchisoare "

                                   Semneaza al dumneavoastra, Maresal

vineri, 18 februarie 2011

Totusi, iubirea - Adrian Paunescu


                                                         Totusi, iubirea 
                                                                   Adrian Paunescu

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume .
Un pat, întuneric şi tu .
Intrăm în amor fără nume  .
Fiorul ca fulger căzu .

 Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem .
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem .

Motoarele lumii sunt stinse, 
Reţele pe căi au căzut .
Un mare pustiu pe cuprins e,
Trezeşte-le tu c-un sărut .

Acum te declar Dumnezee,
Eu însumi mă simt Dumnezeu .
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu .


Afară roiesc întunerici,
Aici suntem noi luminoşi .
Se ceartă-ntre ele biserici,
Făcându-şi acelaşi reproş .

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire,
Iubesc, am curaj şi mă tem. .
  
Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea,
Îmi place mai mult când eşti tristă,
Tristeţea, de fapt, e a ta.


Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer .

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi .

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem .



Semneaza al dumneavoastra, Maresal 

joi, 17 februarie 2011

Procopiu, un Nobel ratat pentru stiinta romaneasca - Cristinel Popa, Jurnalul National

Mare geniu al omenirii, prof. Stefan Procopiu
         Avem un articol foarte bun in Jurnalul National . Un articol despre un simbol si despre unul dintre marii savanti ai lumii, alaturi de Paulescu, Babes, Racovita, Parhon si altii, carora meritele le-au fost renegate, cea mai grea lovitura fiind furtul atator premii Nobel pentru medicina sau stiinta .

 " Ceauşescu i-a recunoscut meritele. I-a dăruit un Moskvitch, automobil de lux în acele vremuri. Cu maşină la scară şi onorat cu cele mai înalte distincţii, Procopiu a fost aşezat pe piedestalul pe care îl merită. Astăzi, nici elevii care ar trebui să îl studieze conform programelor şcolare nu ştiu mare lucru despre el. Îşi aminteşte despre viaţa alături de marele savant soţia sa centenară.

Soţia savantului Ştefan Procopiu a împlinit acum câteva zile 100 de ani. Puţini au fost cei care şi-au amintit sau care s-au gândit că distinsa doamnă ar putea trăi încă la Iaşi. În privinţa marelui om de ştiinţă, uitarea e aproape completă, cel puţin în direcţia “high life-ul” mioritic de stat, mai puţin însă în lumea ştiinţifică. Aniversarea ar fi fost un bun prilej de rememorare a contribuţiilor savantului la dezvoltarea fizicii. Din neştiinţă sau poate indiferenţă, n-a fost valorificată cu acest prilej tradiţionala reclamă electorală ce o incumbă, involuntar sau nu, un asemenea moment. Doar primarul Gheorghe Nichita a trimis din partea municipalităţii un frumos buchet de flori. Au sosit în casa savantului câţiva profesori de la Universitatea “Al.I.Cuza”, unde Procopiu a făcut istorie în domeniul fizicii, dar şi aşa momentul a fost complet nemediatizat. Se ştie că marele om de ştiinţă este un reper între personalităţile româneşti din toate timpurile. Academicianul Ştefan Procopiu este cel care a calculat cu un an înaintea savantului Niels Bohr momentul magnetic al electronului, numit şi “magnetonul”, ce avea să poarte numele “Bohr-Procopiu”. Pentru că mediul academic român nu a popularizat la timp descoperirea, Premiul Nobel a fost luat de colegul şi prietenul său danez. De asemenea, a făcut cunoscut la nivel mondial “efectul Procopiu” şi “fenomenul Procopiu”, el fiind savantul european cu cele mai de vază contribuţii în domeniul magnetismului pământesc şi autorul celor mai precise hărţi în domeniu.

Soţia sa, Rodica Procopiu, şi-a amintit de perioada petrecută cu cel care a ratat la mustaţă Nobelul, dar care a fost doi ani în comisia de atribuire, un fapt care înseamnă, de fapt, o meritată preţuire internaţională.

O placă memorială postată pe zidul exterior al casei situate în Copou aminteşte că “aici a locuit fizicianul Ştefan Procopiu”. Camera unde o găsesc pe doamna Rodica nu mai e plină de cărţi. Revistele de fizică nu mai tapetează pereţii. Statura gârbovită a distinsei femei se sprijină acum doar în tabloul cu fotografia soţului, în faţa căreia centenara se închină acum ca la o icoană. “Am rămas singură, nu mai vreau să trăiesc. Oamenii erau altfel pe vremea mea, acum nu mai înţeleg pe nimeni”, spune prof. Rodica Procopiu, un strălucit profesor de filosofie. A ajuns la această vârstă doar pentru că a fost tot timpul în preajma tinerilor. Din 1972, când soţul său a părăsit-o, a găzduit tineri studenţi fără să le ceară nici un ban. Se mulţumea doar cu faptul că putea să poarte la nivel intelectual o discuţie care tindea spre cele pe care le purta cu marele savant.

In 1949, la Varatec
Îşi aminteşte cum l-a întâlnit prima dată. L-a cunoscut la Chişinău în 1942. Ea era profesoară la Bălţi şi a fost selectată în comisia de bacalaureat prezidată de profesorul Procopiu. Consideră că i-au unit cunoştinţele sale în domeniul artei. Profesoara de filosofie Rodica Procopiu i-a amintit atunci numele unui cunoscut pictor elveţian despre care el voia să vorbească, dar memoria îi juca feste. Cu toate că savantul era cu două decenii mai în vârstă, patru ani mai târziu s-au căsătorit. S-au mutat în căsuţa unde femeia locuieşte şi astăzi, “Casa cu flori”, cum mai era numită la acea vreme. Pentru toţi colegii şi cunoscuţii a fost ceva de mirare, pentru că Procopiu se declarase celibatar convins, el iubind-o foarte mult pe mama sa, pe care a şi invitat-o să locuiască la Iaşi o vreme. Dar fiind foarte ocupat la universitate, nici pentru soţie nu avea timp, aşa că mama sa s-a întors în Bârladul natal al savantului. Înainte de a-şi uni destinele cu Rodica, profesorul a locuit cu chirie într-o cameră pe strada Păcurari, casa din Copou construind-o din economiile făcute într-un loc care pe atunci era într-un fel de zonă extra-urbană. “M-a impresionat încă de la început prin atitudinea sa faţă de elevi, punea întrebări suplimentare pentru a surprinde întregul orizont de cunoştinţe”, a spus prof. Rodica Procopiu, care îşi aminteşte că omul de ştiinţă era atât de dedicat cercetării, încât rareori se culca înainte de ora 2.00. Uneori, termina abia la 5.00 dimineaţa cercetările sale. “Spunea că atunci când faci un lucru de fond trebuie să i te supui în totalitate”. Printr-o astfel de disciplină şi prin descoperirile făcute a ajuns profesorul Procopiu să fie numit în două rânduri în comisia de acordare a Premiului Nobel, chiar dacă informaţiile din România comunistă treceau cu greu peste hotare.

Procopiu a fost mai întâi premiat în vremea regelui Carol al II-lea. De aceea, dar şi pentru faptul că nu acorda nici o atenţie comuniştilor, ba chiar îi critica în anumite şedinţe, a fost şicanat şi uşor desconsiderat în primii ani ai comunismului. Apoi reinstalat pe piedestalul pe care îl merita abia atunci când Ceauşescu a aflat că mai multe universităţi din SUA, Germania şi Franţa luaseră în serios importantele sale descoperiri cu privire la “efectul Procopiu” şi “fenomenul Procopiu”.

“Era singurul savant român în viaţă trecut în acea a ştiinţei, un Who’s Who a fizicii mondiale, şi au început să-l respecte”, spune prof. Rodica Procopiu: “Nu aveam maşină, dar i-a făcut cadou Ceauşescu un Moscvitch, el n-ar fi primit-o, dar a venit şeful partidului, i-a dat şi decoraţia din aur, şi maşina”. Pentru că, se ştie, oamenii de ştiinţă sunt un pic cu capul în nori, la un moment dat nici nu ştia că-i a lui: “El vroia să ştie dacă putea plăti maşina Academiei, dar maşina era personală, însă el credea că-i a Academiei”.

Vaduva centenara a geniului, prof. Procopiu

Ca om era extraordinar. Prieten cu Topârceanu care îl vizita la universitate şi prin laboratoare, l-a cunoscut şi pe Enescu, şi pe Sadoveanu. Iubea teatrul. Singura sa modalitate de recreere erau plimbările pe la mănăstiri. Acolo mergea cu buzunarele pline cu bomboane pe care le dăruia copiilor. Iubea natura şi animalele de asemenea. Primul cadou făcut soţiei a fost un căţeluş, un spitz pitic, pe care l-a scos din servietă ca pe un bibelou. Era un om foarte bun şi de aceea era iubit nu doar la universitate, ci şi de ieşenii simpli. Avea şi câteva pasiuni: îi plăcea să ude florile, dar şi să bea cafea, iar ibricele se ascundeau pe sub mormanele de cărţi. Nu ducea lipsă de bani – avea un salariu de trei ori mai mare decât al soţiei, aşa că mânca adesea la restaurant, dar avea şi o angajată de la ţară care le gătea şi se îngrijea de casă. Însă cea mai mare pasiune a sa fost fizica, iar dăruirea pentru ştiinţă i-a adus şi sfârşitul. A făcut câteva infarcte din cauza surmenajului. În ziua când a murit, la 82 de ani, Procopiu s-a ridicat de la masa la care lucra, s-a dus pe terasă şi s-a aşezat pe şezlong. Îl ţinea în braţe pe Codiţă, un mic pechinez care-i era foarte drag.

ÎNAINTEA LUI BOHR ŞI EINSTEIN

Ştefan Procopiu s-a născut la 19 ianuarie 1890, la Bârlad, într-o familie modestă, tatăl său fiind funcţionar (bugetar, cum ar veni astăzi). Şcoala primară şi liceul le urmează în localitatea natală, după care, în 1908, ajunge la Iaşi, unde absolvă Facultatea de Ştiinţe Fizico-Chimice. Devine preparator la universitate încă din timpul studenţiei, lucrând în laboratorul ilustrului profesor Hurmuzescu. În cadrul experienţelor sale observă fenomenul modificării tensiunii forţei electromotoare a unui element galvanic atunci când se agită unul dintre electrozi sau lichidul din jurul lui. Despre această tensiune electromagnetică va publica în 1912 şi prima lucrare citată la nivel internaţional. În anul următor prezintă lucrarea “Determinarea momentului magnetic prin teoria cuantelor lui M. Planck”. Formula găsită de Procopiu avea să fie dedusă ulterior de Bohr şi Einstein, cel dintâi primind la scurt timp şi Premiul Nobel, însă prioritatea îi este atribuită, deşi se vorbeşte mai des de magnetonul lui Bohr şi mai rar de “magnetonul Bohr-Procopiu”. Folosea fizica şi în scopul îngrijirii sănătăţii. În timpul dejunului bea conţinutul unui pahar cu apă în care punea câteva cuie mici ruginite, aceasta fiind cura lui zilnică de oxid de zinc. Între 1919 şi 1914 a făcut studii doctorale la Sorbona. Atunci i-a cunoscut atât pe Einstein, cât şi pe Bohr, cu care va întreţine, la fel ca şi cu alţi savanţi mondiali de renume, o lungă corespondenţă. "

                               De invatat !
                   
                      Semneaza al dumneavoastra, Maresal

marți, 15 februarie 2011

Cate putin geniu si suspans in fiecare pasare - " Pasarile " lui Alfred Hitchcock

          Alfred Hitchcock poarta pe capul lui mare ( avea si ce pune acolo ) si rotund o coroana a cinematografiei, " Coroana Groazei, Coroana Misterului si a Umorului Negru absolut " . Poarta aceasta coroana de 80 de ani si o va purta o eternitate .
     Maestrul Alfred Hitchcock isi arata aici geniul inimaginabil . Atat suspans, atat neprevazut, atat talent, atat mister, atat geniu, atata groaza intr-un film clasic si original . Atmosfera creata in Bodega Bay este absolut terifianta . In acest mic orasel, rasplatit cu anonimitate pentru linistea lui, se dezlantuie iadul din vazduh, odata cu venirea in oras a frumoasei Melanie Daniels . Suntem martori la cele mai incredibile situatii de supravietuire si la un spectacol macabru al suspansului .
          Pelicula la superlativ, avand absolut toate calitatile : o regie monumentala, distributia si interpretarile actorilor sunt de colectie si scenariul, adaptat dupa Daphne DuMaurier ( pe care Hitchcock a admirat-o si a adaptat-o pentru " Rebecca " si " Hanul Jamaica " ) este mirific .
    Ceea ce te face sa urmaresti filmul cu o atentie neobisnuita, in timp ce sangele ti se blocheaza de spaima, este suspansul . Acel ceva . De ce este o liniste mormantala si de ce pasarile isi stopeaza atacurile atat de brusc ? Absolut fenomenal .
          Avem insa si situatii simpatice si dragalase, acea tandrete familiala .
Vorbeam de distributie . Ei bine, cu o Tippi Hedren fermecatoare, frumoasa si radianta si cu un Rod Taylor bun in rol ( las partea feminina sa judece fizicul ) filmul isi asigura o fundatie solida . Nu o pot uita nici pe sensibila Jessica Tandy, intr-un rol de zile mari .
     Insasi imitarea diverselor scene din film a devenit un cliseu ( la fel ca in Psycho si alte capodopere ) .
   Avem pe langa suspans si mister : misterul acestei nenorociri, dar si misterul mai ocult si mai de culise : este Melanie fiica Lydiei, cum este de inteles din asemanarea naucitoare si din nuantele si tusele lui Hitchcock ?
          Film de geniu, film de Hitchcock . Il ador pe Hitchcock si nota 10 este doar maximul pe care il pot face pe CinemaRx . Fii vegheat de pasarile-ti in vazduh ! ( publicat si pe CinemaRx )


                                           Semneaza al dumneavoastra, Maresal

duminică, 13 februarie 2011

Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu ( 8 )

Omul dureros pentru pentru cel putin doua regimuri
 Un articol despre " marele poet comunist ", Adrian Paunescu, din Jurnalul National ( 12.02.2011 ) .

 " 17 august 1986, Păltiniş

A.P. mă aşteaptă să vorbim. E supărat. La fotbal, mă ambiţionez să câştig, chiar dacă ajung să-l scot din sărite, nu prin joc, ci prin comentarii. Mă aşteaptă, stând întins în pat. Zâmbeşte, să înţeleg că totul e sau poate fi bine. Îmi şi precizează: „Te iert”. Îi place să ierte, să-i fie milă, să controleze situaţia, dar nu admite să fie el însuşi subiect de iertare, de milă şi de control pentru altcineva. Jucăm şah. E ultima zi la Păltiniş şi îmi propun să îi iau măcar o partidă, din cinci, câte stabilim să jucăm. Pierd primele patru jocuri, dar pe ultimul reuşesc să-l iau. Ne grăbim, pentru că, înainte să plecăm spre Sibiu, A.P. a decis în ultimul moment că mai avem de urcat, pentru câteva minute, la cabană, la Constantin Noica, să-i lăsăm zece sticle cu vin alb.

Ciudat, maşina e plină de noroi, deşi am spălat-o aseară, când am pus bagajele. şi pe portiere, şi pe portbagaj, şi pe capotă sunt urme de labe de câine. Nu ne explicăm de ce s-au urcat câinii gazdei pe Dacia noastră. Stăpânul câinelui, un sas cu fizionomie dură, de om al muntelui, ne răspunde crispat: „Noaptea, câinii e liberi, e după mistreţi, le dăm drumul”. Încercăm să pornim. Nu merg luminile de la bord. Chemăm un vecin, care reface circuitul smuls din cuplă. E straniu, pentru că aseară, când am parcat maşina şi am încărcat-o, toate funcţionau şi de atunci cheia a stat numai la mine în buzunar. A.P. urcă la volan, iar eu aşez în spate, pe banchetă, vinul pentru domnul Noica şi cărţile. O luăm pe şosea, în sus, spre centrul Păltinişului. Nu merge nici kilometrajul! Încercăm să oprim la restaurant, unde Ion Haşigan plecase puţin mai devreme, să cumpere lapte şi să ne aştepte în faţă. A.P. apasă degeaba pe frână. Pedala se duce până în podea, dar maşina merge în continuare. Cu frână de motor şi cu ajutorul pantei pe care o urcăm, reuşim să oprim. Motorul rămâne foarte ambalat şi constatăm că relantiul e reglat prea sus. Aseară era normal. A.P. devine agitat. Şi tubul de la aerisirea maşinii e desprins. Continuăm drumul spre domnul Noica cu prudenţă, numai în vitezele 1 şi 2, cu frâna de mână, în locul celei de picior, inerte. Domnul Noica se bucură de vinul alb, la litru, primit, şi ne mai aşteaptă (poate tot în această vară).

La cabană, spaima noastră creşte pe măsură ce căutăm o explicaţie la cele întâmplate. Ridicăm capota şi vedem vasul de lichid de frână gol. Aseară am verificat totul şi era plin. Nu găsim sub vas, pe conducte şi pe pietriş nici urmă de scurgeri. Defecţiunile nu sunt o întâmplare şi chemăm Miliţia.

Sectoristul din Păltiniş vine imediat, e amabil şi începe să completeze procesul-verbal. Remarcă defecţiunile şi afirmă, fără ezitare, că sunt o acţiune deliberată. Pe partea superioară a vasului gol de la instalaţia de frânare e o dâră uleioasă subţire. Miliţianul începe să îşi facă probleme, întrucât, spune el, e mână de criminal, da, de criminal profesionist, fără îndoială: a fost extras lichidul cu o seringă, din care totuşi au căzut picături. Urmele de degete de pe cablul de kilometraj şi de pe fişele de la bujii s-ar putea să ne ajute să identificăm autorul. Lângă geam găsim o zgârietură proaspătă.

Omul care a platit cu puscaria pentru convingerile lui
Când miliţianul începe să noteze aceste date în procesul-verbal apare, dintr-odată, în curte, un bărbat în civil, cam de 40 de ani, care, cu o privire fixă şi prelungă, îl convinge pe miliţian să întrerupă completarea actului. Crisparea cu care omul în uniformă ascultă de omul în civil e un semnal ciudat despre raportul de forţe dintre Miliţie şi Securitate. Civilul profită de faptul că A.P. s-a retras lângă un izvoraş, în cealaltă parte a curţii, ca să-şi spele faţa congestionată, şi încearcă să încheie repede discuţiile dintre mine şi miliţian, făcându-i semn sectoristului să-şi strângă repede hârtiile. Îl rog pe misteriosul civil să ne lase să finalizăm constatarea şi-l invit lângă maşină. Îi arăt urmele de labe de câini de pe caroserie. Tensionat, dar arogant, civilul răspunde că urmele câinilor nu probează cu nimic violarea maşinii despre care vorbesc: „Probabil că a fost o pisică pe care câinii au urmărit-o şi care s-a suit pe maşină”. Pe acoperişul maşinii însă, nici urmă de noroi, nici urmă de pisică, venită din acelaşi noroi. Varianta aberantă cu mâţa e urmată de câteva explicaţii seci: „Mare brânză, erau slăbite doar nişte fişe la motor! Nu s-a întâmplat nimic!”. Să nu mai facem atâta caz pentru o pisică urmărită de câini.

Dar nu-i nici o pisică, sunt urme noi de degete străine pe motor. Puteam să murim dacă nu mergeam, întâmplător, la deal! A fost scos lichidul de frână! Haideţi să terminăm constatarea!, spun eu. Îmi răspunde: „Aveţi vreo dovadă c-a intrat cineva în maşină? Nu vi s-a furat nimic!”. Eu: tocmai asta e, că nu ne-a dispărut nimic, dar maşina a fost defectată, iar urmele se văd, haideţi să luăm amprentele şi să terminăm procesul-verbal. Civilul: „Eu nu m-amestec, ce, vreţi s-o păţesc? De und-să ştiu eu ce s-a întâmplat? (apoi, către miliţian) Să mergem!”. Cei doi se îndreaptă spre poartă. Când să iasă ei pe şosea, A.P. vine dinspre izvor, se enervează şi se apropie de cei doi.

Civilul începe să explice de ce nu e cazul să existe un proces-verbal, că a fost doar o pisică, urmărită de câini, iar defecţiunile maşinii nu sunt ieşite din comun, nişte lichid de frână lipsă şi câteva fire ieşite. A.P. se apropie şi mai mult de civil şi-l întreabă prin surprindere: „Ce grad ai, mă, nenorocitule?”. „Maior, trăiţi!” A.P.: „După ce c-aţi vrut să mă omorâţi, acum nu-l lăsaţi pe miliţian nici să facă procesul-verbal? Criminalilor!”. Omul ne roagă să nu facem scandal şi să trecem peste ce s-a întâmplat. A.P. nu-l slăbeşte pe maiorul în civil şi până la urmă procesul-verbal despre urmele de intervenţie proaspătă se consemnează, cu ajutorul încă unui ins, pe care maiorul l-a chemat dintre copaci.

Actul rămâne la sectorist, iar cei trei pleacă grăbiţi şi agitaţi. Remediem maşina şi plecăm. A.P. e hotărât ca, prin documentul pe care-l deţinem şi noi, să facă toate demersurile la Bucureşti pentru aflarea adevărului. Doar o inspiraţie de ultim moment ne-a făcut să nu plecăm la vale, fără frâne, spre Sibiu, aşa cum ne propuseserăm (şi comunicaserăm unchiului Antipa Păunescu din Sibiu aseară - convorbire probabil interceptată), ci să mai urcăm încă o dată până la dl Noica, modificare care ne-a salvat de la moarte. S-ar fi rezolvat simplu: Păunescu a murit căzând în prăpastie!

(*A.P. a dat procesul -verbal, imediat după ce am revenit în Bucureşti, lui Petru Enache, secretar al CC al PCR. Timp de câteva luni, a încercat apoi să mai afle câte ceva despre stadiul cercetărilor. Nici până astăzi nu a mai răspuns nimeni. Poate acum, ministrul de Interne, oricare ar fi el, va face reparaţia şi îl va întreba pe fostul sectorist din Păltinişul anului 1986 despre acele coincidenţe stranii şi despre securistul care credea că o pisică a scos, cu seringa, lichidul de frână din maşina cu care trebuia să ne zdrobim în ziua de 17 august 1986 în Munţii Cibinului)

(Va urma) "


                                   Semneaza al dumneavoastra, Maresal

vineri, 11 februarie 2011

Bieti lampagii - Adrian Paunescu

                                                             
                                         Bieti lampagii 
                                                  Adrian Paunescu
                         
                                                 
                                           Intr-un veac cu noapte mare
Noi aprindem felinare
Ca sa nu fiti tristi . ( bis )
Voi le stingeti catre ziua
Iar noi ne luam adio
Sarmani artisti . ( bis )

Bieti lampagii, prin veacul greu,
Noi, orice-ar fi, lucram mereu,
Dam foc, dam foc, felinarelor .

Vine noaptea urmatoare
Noi aprindem felinare
Spre a fi frumos . ( bis )
Voi le stingeti dusmaneste,
Voua noaptea va prieste,
Vai, ce folos . ( bis )

Bieti lampagii, prin veacul greu,
Noi, orice-ar fi, lucram mereu,
Dam foc, dam foc, felinarelor .

Cineva mereu ne cearta
Ca urmam aceasta arta
Fara de tumult . ( bis )
Si-ntr-o lume fara luna
Va vom spune noapte buna
Umiliti prea mult . ( bis )

Bieti lampagii, prin veacul greu,
Noi, orice-ar fi, lucram mereu,
Dam foc, dam foc, felinarelor .

Dar ni se va face mila,
Vom da iar foc la festila,
Nu vom rezista . ( bis )
Caci lumina alb-albastra
Este meseria noastra,
Ea si numai ea . ( bis )

Bieti lampagii, prin veacul greu,
Noi, orice-ar fi, lucram mereu,
Dam foc, dam foc, felinarelor . 

 Contra noptii tutelare,
Vom aprinde felinare
Pana veti simti . ( bis )
Ca vin beznele profunde
Daca ziua nu se-ascunde
In lampagii . ( bis )

Bieti lampagii, prin veacul greu,
Noi, orice-ar fi, lucram mereu,
Dam foc, dam foc, felinarelor . 

 Noi artistii fara vina,
Noi purtam in maini lumina
Sa va dam 'napoi . ( bis )
Iar dac-o sa fie cazul
Si va disparea si gazul
Vom arde noi.. ( bis )

Bieti lampagii, prin veacul greu,
Noi, orice-ar fi, lucram mereu,
Dam foc, dam foc, felinarelor .





 Semneaza al dumneavoastra, Maresal

joi, 10 februarie 2011

Rebengiuc, o stea printre stele

Fotografie-portret de Simion Buia
         Un mare actor al Romaniei, in teatru cat si in cinema, maestrul Victor Rebengiuc, implineste astazi 78 ani de viata . Inca un mare actor care sta langa noi si poate ramanem lenesi sau poate ne doare gura sa amintim asta .
     Atat talent zace in Victor Rebengiu ! Atata forta de a interpreta orice personaj, transformandu-l intr-un erou memorabil . Ce-i drept, n-as putea spune ca este cel mai mare actor roman, dar ramane fara " doar " sau " poate " unul dintre preferatii mei si ai publicului .
   Victor Rebengiuc a jucat ( vorbind de cariera cinematografica ) roluri atat de diverse, atat de contrastante unul cu celalalt . A creat personaje antologice si unice, dintre care ii amintesc doar pe Apostol Bologa, din " Padurea Spanzuratilor " ( pelicula cu totul personala pentru maestru ), Capitanul Vasilescu, in " Castelul Condamnatilor ", Tanase Scatiu, in filmul cu acelasi nume, Mihai Viteazul ( nu chiar asa de bun ca tandemul Amza Pellea - Emanoil Petrut ), in " Buzduganul cu trei peceti ", Iancu Pampon, in gravul " De ce trag clopotele, Mitica ", Ilie Moromete ( personajul meu preferat ), in " Morometii " si Ion Ion, " Medalia de Onoare " .
          Alte roluri foarte importante a avut in : " Profetul, aurul si ardelenii ", "Doctorul Poenaru ", " Omul in loden ", " Padureanca ", " Secretul armei secrete ", " Balanta ", " Cel mai iubit dintre pamanteni ", " Niki Ardelean, colonel in rezerva ", " Niki et Flo , plus restul filmelor facute sub bagheta lui Lucian Pintilie .
   Victor Rebengiuc este un mare actor si in teatru, unde fiecare spectacol este un regal actoricesc . Nu pot vorbi despre toata cariera atat de mare a maestrului, format de marea doamna Aura Buzescu .
Cu " Joitica " vietii lui, Mariana Mihut
      In " Padurea Spanzuratilor ", Victor Rebengiuc a gasit-o pe Mariana Mihut, care i-a devenit in 1965 sotie si cu care si astazi incanta publicul de teatru roman . Cel mai bun Tipatescu dintr-o " Scrisoare pierduta ", in teatru .
In " Medalia de Onoare "

           Dupa ce proiectului " Walk of Fame " al Bucurestiului ( mic, dar macar exista ) i s-a adaugat steaua lui Florin Piersic, astazi marele Victor Rebengiuc primeste cea de-a doua stea . In martie cred ca va urma ori Elisabeta Bostan, ori Ion Besoiu sau Iurie Darie si in aprilie maestrul Sergiu Nicolaescu, cu care as fi vrut ca Victor Rebengiuc sa lucreze ! Pacat !
      Pentru o viata de poveste si un actor de geniu, nota 10 . La cat mai multi ani ! ( publicat si pe CinemaRx )

Moromete


                                                              Semneaza al dumneavoastra, Maresal

miercuri, 9 februarie 2011

Sarbatorindu-l pe Victor Rebengiuc - Maria Sarbu, Jurnalul National

        " Contele Şabelski din spectacolul „Ivanov”, regizat de Andrei Şerban, adus la rampă recent de Teatrul Bulandra, spune şăgalnic prin vocea lui Victor Rebengiuc că are 78 de ani, deşi autorul piesei, Cehov, i-a dat acestui personaj doar 62 de ani. Stârneşte admiraţie acest lucru, căci actorul îşi spune vârsta prin rolul său jucat admirabil.

     Victor Rebengiuc împlineşte mâine, 10 februarie, 78 de ani. Va petrece, aşa cum se anunţă, cu publicul, alături de care se simte foarte bine, căci l-am observat de multe ori, cu diverse ocazii, lăsându-se absorbit de mulţime. Îl simţi ca pe un om simplu că el este când mucalit, degajat; când foarte tăcut, probabil preocupat de numeroase probleme pe care le înfruntă lumea de alături sau e cu gândul la grămada de chipuri pe care le-a întruchipat în cei 55 de ani de când a început să joace roluri serioase în teatru şi tot atâţia de când a realizat primul rol în film.

   Unui actor de talia lui i se spune „monstru sacru”. Prin simplitatea sa, la o asemenea asociere, el răspunde cu dojană. Are simţul umorului, pe placul multora. Apare rar la televizor, dă rar interviuri. Lasă însă să se înţeleagă că, atunci când cineva doreşte să afle ceva prin viu grai de la Rebengiuc, să meargă, dom’le, la teatru – la „Bulandra” şi la Naţionalul bucureştean. Acolo îl poate vedea oricine, căci joacă în multe spectacole. Este plin de viaţă, plin de înţelepciune, este un părinte în teatru, un părinte şi în film, este model şi recomandă modelul: „Iubeşte arta din tine, şi nu pe tine în artă” (de la Stanislavski citire).

Impreuna cu doamna vietii, Mariana Mihut, intr-o " Scrisoare Pierduta "
     Într-o mărturisire de credinţă, filmată la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, acolo unde a studiat (a absolvit în 1956) şi a fost rector (după 1989), Victor Rebengiuc spunea, cu prilejul acordării titlului de Doctor Honoris Causa (alături de regretatul Gheorghe Dinică şi de Marin Moraru), că se simte extraordinar de bine când face această profesie: „Slujim arta. Poate că am o intuiţie artistică, scenică şi înţeleg foarte bine şi repede structura personajelor pe care le interpretez. Am avut marea şansă de a lucra cu mari regizori precum Ion Cojar, Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, dar şi cu Valeriu Moisescu sau mai tânărul Yuri Kordonsky (în ultimii doi ani şi cu Radu Penciulescu şi cu Andrei Şerban – n.r.). De la toţi am învăţat. Fiecare a însemnat ceva pentru mine”.

   Acest mare artist este parte din arta reală reprezentativă. Spectacolele în care joacă astăzi actorul au mare priză la public. Sunt multe, iar Victor Rebengiuc e în roluri mari. Cum să nu te uimească memoria lui atât de sănătoasă, de vreme ce realizează personaje în spectacole din repertoriul curent: Serebreakov în „Unchiul Vanea” de Cehov, Jevakin în „Căsătoria” de Gogol, Willy Loman în „Moartea unui comis voiajor” de Arthur Miller, Tata în „Şase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello, Contele Şabelski în „Ivanov” de Cehov – toate la Teatrul Bulandra – şi Preobrajenski în „Inimă de câine” de Mihail Bulgakov, Joe Keller în „Toţi fiii mei” de Arthur Miller, Domnul Jurdănescu în „Burghezul gentilom” de Moliere, sau Inchizitorul în „Legenda Marelui Inchizitor” de Dostoievski – la Teatrul Naţional din Bucureşti. Pe lângă regizorii amintiţi, a lucrat şi cu Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Alexandru Dabija, Ion Caramitru, Petrică Ionescu, Theodora Herghelegiu, Felix Alexa.

      Fimul românesc are şi astăzi în Victor Rebengiuc un pilon de rezistenţă. Fie în lungmetraje, fie în scurtmetraje, acest fenomenal actor nu refuză rolurile dacă scenariile sunt scrise bine, nu refuză regizorii care au ceva de spus.
Zeci şi zeci de chipuri duce pe umerii săi, întruchipate pe scenă, pe marile ecran, la teatrul radiofonic sau la televiziune, acest actor al cărui chip inspiră sentimente de veneraţie. Să ne plecăm creştetul în faţa artei lui Victor Rebengiuc, pentru că e arta ce însumează culturi ale întregii lumi. La mulţi ani, pe scena vieţii, domnule Victor Rebengiuc!

Steaua Rebengiuc pe Walk of Fame
De ziua sa, Victor Rebengiuc va primi o stea pe Walk of Fame din Piaţa Timpului, în apropierea Centrului istoric al Capitalei (replica bucureşteană a celebrei Walk of Fame din Los Angeles). Ceremonia publică va începe la ora 14:00 în prezenţa celor care au gândit acest proiect. „Victor Rebengiuc, un om pentru oameni, care a reuşit să încorporeze în definiţia cuvântului arta, adevărul şi măiestria. De la domnia sa am învăţat că teatrul este cuvântul vieţuit aşa cum arhitectura este sculptura locuită. Vă mulţumim pentru universul plin de emoţie şi descoperiri pe care îl construiţi pentru noi de fiecare dată când păşiţi pe scenă”, aşa vorbeşte despre sărbătorit George Ivaşcu, directorul Teatrului Metropolis, unul dintre coordonatorii proiectului „Walk of Fame”.


„Moromeţii”, o proiecţie la muzeu
Filmul lui Stere Gulea, „Moromeţii”, realizat după volumul I al romanului omonim scris de Marin Preda, în care rolul principal îl interpretează Victor Rebengiuc, va fi proiectat mâine seară, de la ora 18:30, în prezenţa sărbătoritului, la Muzeul Ţăranului Român, în cadrul programului Noul Cinematograf al Regizorului Român. Acum câţiva ani, acest mohican al teatrului şi cinemaului românesc, mărturisea că Ilie Moromete este cel mai drag rol al său în film, căci atunci când îl juca îl simţea alături pe bunicul său. „Cred că, de acum înainte, pentru foarte multe generaţii, Ilie Moromete va fi imaginat aşa cum l-a întruchipat Victor Rebengiuc. Moromete din film (...) este credibil, aşa cum sunt toate personajele jucate de acest actor cu geniu (...)”, spune Virgil Ştefan Niţulescu, directorul MŢR. "

                                  Maine, articol aniversar Victor Rebengiuc,
                       
                                                     Semneaza al dumneavoastra, Maresal

luni, 7 februarie 2011

Sabotarea inculturii

         Alfred Hitchcock poarta pe capul lui mare ( avea si ce pune acolo ) si rotund o coroana a cinematografiei, " Coroana Groazei, Coroana Misterului si a Umorului Negru absolut " . Poarta aceasta coroana de 80 de ani si o va purta o eternitate .
     Aici, Sir Alfred face o capodopera a intunericului si ocultului . El face un film captivant, intr-o atmosfera de-a dreptul terifianta si surprinzatoare . Intr-o Londra prea nepasatoare, o grupare oculta isi face linistit simtita prezenta . Intrand in lumea cinematografului domnului Verloc, sergentul Ted Spencer dezvaluie publicului lumea ascunsa a crimei organizate .
   Film ce poate aparea neatractiv, dar un ochi cel putin atent ar remarca multe nuante introduse de Hitchcock intr-un scenariu bun .
      Filmul are si suspans, care te tine in priza pentru a afla viitoare lovitura, totul culminand cu moartea micutului Stevie . Acesta este si un element de umor ( nelipsit in filmele lui Hitchcock ), cu catva timp inainte sa moara trecand prin fel-de-fel de actiuni comice cu acel spiter ( ? ) .
         Intalnim si o tema des intalnita la Regele Suspansului : spionii si organizatii secrete . Acest film ramane unul dintre cele mai bune in domeniu .
   Cum Alfred Hitchcock era un perfectionist natural, putem vedea aici inca o marca a acestuia . Actori fenomenali : Oskar Homolka, jucand impecabil rolul domnului Verloc, avand un accent superb, Sylvia Sidney, sensibila si inocenta si Ted Spencer, durul care salveaza fata si situatia .
    Avem suspans, mister, umor si moarte . Scenele finale raman memorabile in istoria filmului si poate acea intrebare " A spus-o inainte sau dupa " a ramas si ea in mintile multora . Poate nu intelegeti ce vreau sa spun, dar sper sa vedeti filmul si sa ascultati replica .
        Din Londra-i natala, Alfred Hitchcock saboteaza incultura mondiala . Nota 10 ! ( publicat si pe CinemaRx )


                                                       Semneaza al dumneavoastra, Maresal

duminică, 6 februarie 2011

Indoiala lui Hitchcock

          Alfred Hitchcock poarta pe capul lui mare ( avea si ce pune acolo ) si rotund o coroana a cinematografiei, " Coroana Groazei, Coroana Misterului si a Umorului Negru absolut " . Poarta aceasta coroana de 80 de ani si o va purta o eternitate .
     Regele construieste aici suspans . Face un film inteligent, preferatul sau din perioada americana . Film construit cu elemente simple, dar construit de Alfred Hitchcock, ceea ce ii asigura primul si marele atu .
O atmosfera de familie, o atmosfera calma, dar in toata aceasta liniste suspansul se gradeaza pana cand vine randul furtunii sa intre in scena .
   Avem umor ( despre care Hitchcock spunea ca este valva de eliberare a presiunii suspansului ) si avem suspans, dar si mister : vor afla Charlie si Jake adevarul ? Este unchiul Charlie " Ucigasul vaduvelor vesele " ?           Unul dintre putinele filme in care Alfred Hitchcock foloseste ca protagonist un criminal in serie .
   Filmul este un model cinematografic ideal .
     Cum spuneam si la " 39 de trepte ", Alfred Hitchcock foloseste actori profesionisti, care sa faca niste personaje antologice . Avem un Joseph Cotten cinic si foarte bun in rol si o tanara Teresa Wright foarte naturala si fermecatoare .
     De la umorul scenelor cu Herb si cu tatal lui Charlie, care vorbesc despre crime la moartea unui urmarit general la Maine, in elicea avionului si moartea unchiului Charlie de la finalul eliberator, filmul construieste o gama larga de sentimente .
           Nici o INDOIALA ca filmul merita nota 10 ! ( publicat si pe CinamaRx )

Teresa Wright si Joseph Cotten

                                                 Semneaza al dumneavoastra, Maresal

sâmbătă, 5 februarie 2011

Pacient - Adrian Paunescu

 

Pacient 
    Adrian Paunescu

Eu n-am să mă fac bine niciodată,
Mereu voi suferi de-o boală grea,
Simţindu-mi conştiinţa vinovată,
Că nu e totul gata-n ţara mea.

Puteţi să mă-ntrebaţi: - Ce vrei, băiete?
În treburile mari de ce te bagi?
Am să răspund milos şi pe-ndelete:
- Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.

Mi-am investit şi timp şi nervi şi viaţă,
În drumul care m-a ademenit
Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă
Şi să trăiesc pe muche de cuţit.

Puteam să-mi fac în alte părţi avere,
Puteam să fiu un bun european,
Puteam să mă înscriu la mamifere,
Ins metabolic de la an la an.

Puteam să am un os, cum au toţi servii,
Să-l rod meschin şi fără de idei,
Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii
Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,
Nu e-năuntru hiba, ci afară,
Trăiam un veac, labil dacă eram.

N-am dreptul la o mare suferinţă?
Nu-mi daţi cartelă nici pentru prăpăd?
Ei, bine-atunci, în mine ia fiinţă
Un neam pe care voie am să-l văd.

Şi n-am să pot să-ngădui niciodată,
Acestui trup nelegiuit, al meu,
Să-nveţe nebunia blestemată
De-a-i fi uşor când ţării îi e greu.

Ca fluturele părăsind omida,
Când vine peste toţi o clipă grea,
Sunt un atlant murind cu Atlantida,
Deşi putea zbura, dacă voia.

N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,
Medicamente, boala să-mi luaţi,
Un singur leac îmi trebuieşte mie:
Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.

Această boală e o boală rară,
Această boală e o boală grea,
Această boală se numeşte Ţară
Şi leacul este ea şi numai ea.


Semneaza al dumneavoastra, Maresal