duminică, 8 mai 2011

Tânărul Adrian Păunescu reînvie cu Jurnalul Naţional

       Primele volume de poezie ale maestrului Păunescu apar miercuri, cu Jurnalul Naţional, în Biblioteca pentru toţi . Cititorul are ocazia de a descoperi un geniu la început de drum şi a-i înţelege fluctuaţiile artistice, între dragoste şi politică, social şi istoric ce aveau să urmeze . Ultrasentimente, Mieii primi şi Fântâna somambulă apar sub acoperişul aceloraşi coperte.
     Cele trei volume vă vor ajuta să îl surprindeţi pe Adrian Păunescu în scurta perioadă în care a fost doar un poet al sufletului său, înainte de a deveni un bard al maselor, bardul poporului .


Miercuri, 11 mai, apare volumul "Ultrasentimente", de Adrian Păunescu.
CLARA MARGINEANU

Încă din primul său volum, "Ultrasentimente" (1965), s-au văzut capaci­tatea şi uşurinţa poetului Adrian Păunescu de a stăpâni cuvintele şi de a construi din acestea spectacole pline de viaţă. Ritmuri, sonorităţi verbale înlănţuite frenetic înfăţişează lumi arzânde, topite în filigranul versului. S-a vorbit despre dibăcia lui Adrian Păunescu de a versifica pe loc, fără efort, pe orice temă dată şi, în consecinţă, despre inegalitatea valorică a operei sale uriaşe. Matei Călinescu remarca în prefaţa volumului de debut, "Ultrasentimente": "Starea de spirit definitorie pentru temperamentul poetului e bucuria de a spune, de a numi lucrurile şi relaţiile dintre ele prin cuvinte cu răsunet nou, de a plasticiza şi ritma lumea înconjurătoare".

Poezia lui Adrian Păunescu este o reprezentaţie tumultuoasă, expresivă, spintecată de fermentul semnificaţiilor şi impregnată puternic de energia autorului. Iată în ce manieră aşeza în cuvinte starea sa poetică în 1965: "Numără clipe, numără lebede,/ Numără cumpene, descumpăniri/; Numără negru, numără repede/ Numără grele stele subţiri!/ Fruntea ridic-o din măşti de somn,/ Numără, numără, tinere domn". ("Spre plus infinit")

Au apărut apoi volumele "Mieii primi" (1966), "Fântâna somnambulă" (1968) care, alături de volumul de debut, au întregit o primă etapă lirică distinctă, unitară, în poezia lui Adrian Păunescu. Felul în care scria atunci nu anunţa încă versurile uşor de memorat şi cantabile de mai târziu. În anii aceia, poezia sa adulmeca suprarealismul, limbajul era sofisticat. Criticul şi istoricul literar Alex. Ştefănescu explică astfel fenomenul: "După ce pune în funcţiune huruitorul mecanism lingvistic, poetul nu mai ştie, adeseori, cum să-l oprească, hipnotizat parcă, el însuşi, de fantastica productivitate a câtorva cuvinte considerate cândva inofensive". La un concurs de ghicire a autorului, cum spune tot Alex. Ştefănescu, cu greu ar fi identificat Adrian Păunescu ca autor al versurilor: "1 deschide lupi, 2 aşteaptă,/ 3 odihneşte, 4 ia foc,/ 5 e o lebădă, 6 o treaptă,/ 7 e un 1, mai cu noroc,/ 8 dă pe gheaţă, 9 e haos/ şi vine 10, capăt de şir,/ E şi fereastră, e şi adaos/, Lebădă, liră, linişti, delir".

Poetul care debuta în volum în anul 1965 descoperea lumea cu o bucurie rară, cu frenezie şi percepţii acute. Stări acute, trăiri extreme, paroxistice erau numite "Ultrasentimente". "Mă simţeam o grămadă de sentimente/ şi mă proclamasem ţară", spune într-un poem, anunţând întrucâtva patetismul de mai târziu. Sau: "În locul fularului obişnuit,/ Purtam o bandă de magnetofon/ Cu vocea lui Vladimir Maiakovski".

Adrian Păunescu nu putea să trăiască decât la temperaturi foarte înalte, acute până la durere surdă. Şi-a asumat transformarea acestui destin în poezie. Mult mai târziu, în 2002, se întreba în volumul "Din doi în doi": "Să fie suferinţa impozitul natural pe creaţie? Doamne, nu-mi lua durerea!". Străbate din versurile sale, încă de atunci, din anii ’60, o tensiune afectivă grea, apăsătoare: "Prin sânge, prin destin, prin înălţime,/ Eu, hărţuit la simţuri, de-un haos subteran" sau: "Puternică frunză dau tigrii şi leii,/ O coamă de-aramă începe din ram,/ Un abur aduce delirul scânteii/ şi stele amfibii în inimă am".

Poezia lui Adrian Păunescu este înainte de orice o poezie de atitudine, răspicată şi făţişă. Marin Sorescu a fost de părere că Adrian Păunescu a venit în poezie cu armele gladiatorului roman care a luptat deopotrivă pentru pâine şi circ. Pâinea poeziei, adică adevărul simplu, hohotul omenesc trăit cu intensitate, iar circul – dreptul la plăsmuire şi joaca de-a orice. În sfârşit, Marin Sorescu a scris răvăşitor cu peste un sfert de secol în urmă: "Mă încearcă bănuiala că Adrian Păunescu ar fi capabil să scrie şi mort. Tot despre viaţă. În primul rând, le-ar face epitaful tuturor celor din jur şi s-ar lupta să apară. Apoi, i-ar trezi să le citească, declamând frumos. Apoi, i-ar convinge să joace fotbal şi să ţină cu echipa lui. Apoi, le-ar lua un interviu mergând la cauze – şi culmea: le-ar găsi şi leacul. Aş vrea să fiu într-un cimitir cu el". ("Uşor cu pianul pe scări"; 1985)

Indiferent despre ce a scris, poezia sa convinge, e şi nostalgică şi răzvrătită, e declamativă, socială, politică, dar deopotrivă plânge sfâşietor, cu capul în pumni. Poate că Adrian Păunescu a scris fiecare poem cu spaima, cu disperarea, cu urgenţa că este pentru ultima dată când scrie. A scris paroxistic, a scris tremurând, a scris bandajându-ne în poezie rănile iubirilor cumplite, a scris pentru noi. "Noi care sub zăpezile enorme/ lăsăm şi inimile să ne cadă,/ noi care suntem ninşi pe ochi de-a dreptul,/ noi cărora ne-au spart gheţarii pieptul..."


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu