luni, 18 iulie 2011

Adrian Păunescu, invincibilul Literaturii Române

Peste două zile, cel ce nu avea vârstă, cel care sfida timpurile, Adrian Păunescu, ar fi împlinit 68 de ani . Este greu pentru toţi a crede că, fizic, poetul nu mai este . Dar el trăieşte în noi toţi, în fiecare poezie, strofă, vers, în fiecare cuvânt şi virgulă . Adrian Păunescu este peste tot . Pe 20 iulie, se vor decerna premiile Flacăra lui Adrian Păunescu şi Jurnalul Naţional va scoate în Biblioteca pentru toţi volumul Poezii cu un singur punct .


Poezia care pune degetul pe rană
Autor: CLARA MARGINEANU 

Adrian Păunescu are ceva din aura lui Rasputin. Poetul fascina şi inspira teamă, era deopotrivă aclamat şi contestat. Personalitate pregnantă până la stridenţă, voce puternică şi inconfundabilă, devorant, pătimaş, Adrian Păunescu a făcut din poezie un exerciţiu de exorcism. Şi-a recunoscut slăbiciunile: "Mă iscălesc pe gura ta cu biciul/ Iubirea este singurul meu viciu". Arzând, sufletul său explora Siberii, într-o nesfârşită beţie a simţuri­lor: "N-am ştiut niciodată să beau, dar am ajuns să cred că o viaţă de iubire nu poate fi altceva decât noaptea marii beţii". Cu o energie debordantă şi cu înflăcărare contagioasă, Adrian Păunescu, perfect conştient de forţa sa empatică, domina masele. Stadioane vii scandau versuri şi cântau plângând; poeziile sale au fost cunoscute de milioane de oameni, unele au căpătat notorietatea şi rezistenţa folclorului. "Rugă pentru părinţi", "Repetabila povară", "Totuşi, iubirea"... "Orice s-ar spune, Adrian Păunescu a fost condamnat să fie goarnă socială. Prometeu cu ficat uman şi, totodată, vultur care-l devoră (...). Escaladând serpentinele unui destin poetic singular, eul liric al lui Adrian Păunescu ajunge la o cotă de unde nu mai poate coborî, fără să-şi frângă gâtul. Un personaj complex, dramatic, care dă greutate generaţiei sale. Alergând după popularitate, a şi întrecut-o." (Marin Sorescu, "Uşor cu pianul pe scări", Ed. "Cartea Ro­mânească", 1985)


Poetul care s-a declarat a fi un mare patriot, care s-a bucurat de recunoaştere, prestigiu şi libertăţi în regimul comunist l-a speriat la un moment dat pe Nicolae Ceauşescu. Popularitatea imensă de care s-a bucurat Adrian Păunescu a fost considerată un pericol, cultul personalităţii din vremea aceea nu tolera voga imensă a poetului, astfel că în 1985 cenaclul condus de Adrian Păunescu a fost interzis. În acele circumstanţe, a pierdut şi postul de redactor-şef al revistei Flacăra. Atunci s-a re­cunoscut, probabil, liber să sufere. S-au dus campanii grele împotriva celui care scrisese cândva: "Orişice mi-aţi face, bine-mi va cădea", dar, prin ambiţie şi forţă, şi-a recâştigat întrucâtva statutul de leader de opinie. A devenit senator în Parlamentul Ro­mâniei, a editat reviste, a scris şi şi-a publicat volumele de versuri. Revenind la charismaticul Rasputin, devenit erou popular de legendă, se ştie că a fost un oficial al curţii imperiale ţariste, era supravegheat îndeaproape, dar nu era acceptat de socie­tatea aristocratică din Sankt Petersburg. În perioada primului război mondial, Rasputin a devenit ţinta acuzaţiilor de influenţă nepatriotică la curte. I s-a tot promis că va fi elimi­nat. I-au administrat cianură, gloanţe şi lovituri, iar el încă respira...

Adrian Păunescu a oficiat tămăduirea prin cuvânt. Rugăciunile sale rosteau disperarea lucidităţii cu care şi-a înţeles destinul: "Cu mâinile la ochi-care sunt zece/ şi care văd şi nu mai pot să plângă,/ al lumii încă şi fiinţă încă/ poetul pe pământ, în fugă trece...". Poezia lui Adrian Păunescu seduce pentru că pune degetul pe rană. Spaţiile dintre cuvinte par a fi timp dăruit pentru suspin. Pare că îşi transferă durerile, melancoliile, re­voltele direct în sufletul cititorului, pentru a-i fi pentru moment ceva mai uşor, lui, poetului, şi a-l face pe celălalt să simtă, să simtă cu adevărat incandescenţa şi fiorul.

"Va trebui să mă credeţi pe cuvânt că Păunescu este unul din puţinii poeţi mari în stare să-şi vândă caii, diligenţa, drumul, şeriful şi bandiţii pe un singur vers bun (...). Când e poet şi scrie, parcă auzi cum cade roua. Fiindcă adevărul cel mare, rostit cu gura plină, e că Păunescu poate fi un poet de neînlăturat, avid de glorie, întunecat, plin de himere, iar în cântecele cele mari, plin de îngăduinţă." (Fănuş Neagu, "Cartea cu prieteni", Ed. "Sport-Turism", 1979)

Adrian Păunescu atinge cu versurile sale puncte nevralgice, înţeapă cu săgeţi înmuiate în metaforă direct în călcâiul lui Ahile. Are poeme a căror tensiune urcă cititorul pe acele piscuri emoţionale în care nu mai are nici o şansă. Se împiedică de o lacrimă şi cade răpus în braţele iubirii răzbunate prin cuvânt. "Eu sunt autorul/ tragediei pe care o joacă atâţia./ Adolescenţi şi adolescente/ Se vor regăsi teatral/ În poemele mele de dragoste/ Pe care le restitui lumii/ Ca pe o boală de care voiesc să mă lepăd/ şi nu pot." ("Iubiţi-vă pe tunuri", 1981) Sau: "Voi veţi trăi în mine/ Zidiţi în versul meu/ Puţini de bunăvoie, iar ceilalţi de nevoie/ Vă voi salva de moarte, mă veţi urî mereu,/ Cum şobolanii poate că îl urau pe Noe." ("Poemul citaţie pentru erorile lumii")

Adrian Păunescu a scris sute de mii de versuri. Cărţile sale voluminoase, cu coperte alb-negru, încorporează o operă uriaşă. Se ştie că avea o incredibilă uşurinţă de a scrie despre orice, oricând. Marin Sorescu a scris că Păunescu ar putea versifica, dacă ar avea câteva zile de concediu, întreg Dicţionarul explicativ al limbii române şi precizează: "Are în cap mii de rime, care cer versuri înapoia lor, precum laţul spânzură­torilor de gâturi. Un prestidigitator în stare să îţi scoată porumbelul şi din piatră seacă, fâlfâind". (Marin Sorescu, "Uşor cu pianul pe scări") Păunescu, cel care a scris poeme lungi, ample, rimate, lăsând impresia uneori că nu a spus tot ce ar fi putut spune într-un poem desfăşurat pe câteva pagini, ne dinamitează obişnuinţele, livrându-ne şi poeme scurte, formulări precise, în vers liber. Acestea sunt reunite în volumul de faţă, cu titlul "Poezii cu un singur punct". Sunt de fapt splendide şi uneori paradoxale "observaţii de viaţă", cum se precizează în subtitlul cărţii.

"Cel mai mare respect/ ţi-l acordă ţăranul/ Când îşi pune pantofii/ Care-l strâng." ("Res­pect") Sau: "Rare momentele în care România/ Să fi putut transforma harta ei geografică/ În harta ei istorică" (Rar), sau: "Suntem, vai/ o ţară mică,/ Pe care n-o nimereşte/ Nici glonţul" (Punct). Despre virgulă, ne spune că este un punct care plânge. Adrian Păunescu este atent la tot şi toate, observă, înregistrează, fotografiază detalii, caută sensuri şi înţelesuri. Captează şi retransmite senzaţii auditive şi vizuale, extrage esenţialul din aspecte aparent derizorii, transferă în vers faptul divers. "Ţânţarii au început să se hrănească,/ încet-încet,/ cu insecticidele/ pe care le aruncăm asupra lor." (Ecuaţie) Criticul şi istoricul literar Alex. Ştefănescu scrie în "Istoria..." sa că opera lui Adrian Păunescu ar câştiga foarte mult prin antologare. În paginile consistente dedicate poetului, consideră că seria de "Opere complete" ale lui Adrian Păunescu s-ar putea numi chiar "Enciclopedia României", explicând: "Reacţionează prompt la tot ce află din ziare şi reviste, de la radio şi televiziune, de la cunoscuţii care îl vizitează sau îi telefonează, din investigaţiile pe care le face pe cont propriu, călătorind neobosit. În mod special îl interesează România".

La 20 iulie, Adrian Păunescu ar fi împlinit 68 de ani. Domnia sa, poetul care a scris: "Iarba va fi/ cea mai populară ediţie/ a mormântului meu". Nu i s-a dat otravă, nici nu a fost împuşcat cu gloanţe, precum Rasputin. A avut însă vânătăi pe tot sufletul şi a fost ciuruit de trăiri paroxistice. Însă, aşa cum îl ştim, ne putem gândi că respiră pe undeva. Fie şi doar în cărţile pe care le deschidem.



                                     Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu