joi, 7 iulie 2011

Telefon peste moarte - Adrian Păunescu

         


                                                        Telefon peste moarte 
                                                         Adrian Păunescu 

          În lumea numelor străine,
 Mă simt, şi eu, un străinez,
 Iau telefonul lângă mine
 şi n-am ce număr să formez.

 Trăiesc, fără speranţă, drama
 Că neamul meu, acum, e frânt,
 Mi-e dor de tata şi de mama,
 Dar nu au număr, la mormânt. 

De convorbiri cu ei sunt gata
 şi în necunoscut mă zbat,
 îi sun pe mama şi pe tata,
 Dar crucea sună ocupat.

 Au numere secrete parcă
 şi aparatul n-are ton,
 Deodată aflu şi tresar că
Nici moartea n-are telefon.

Pot să fiu omul bun,
 Fiul plin de virtuţi,
 Tot n-am unde să-i sun
 Pe parinţii pierduti.

 După cât mi-e de dor
 Şi la cum i-am iubit,
 Cred că numele lor
 Este plus infinit.

 Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,
 Cu lacrimi bine vă cuvânt,
 Şi uit că aţi plecat departe
 Şi n-aveţi roaming, sub pământ.

 Formez un număr, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
 Dar ştiu că mort e cel ce moare
 şi nu mai vine înapoi.

Pot să fiu omul bun,
 Fiul plin de virtuţi,
 Tot n-am unde să-i sun
 Pe parinţii pierduti.

 După cât mi-e de dor
 Şi la cum i-am iubit
 Cred că numele lor,
 Este plus infinit.

 Şi, vai, de-atâta timp încoace,
 Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
 Cu număr desfiinţat demult.

 Şi, dacă o sa ţinem minte,
 Probabil, când o fi să mor,
 Am sa vă caut în morminte,
 Pe-un număr de interior.

Semnează al dumneavoastră, Mareşal 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu