miercuri, 24 august 2011

Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (I) - Tricolorul, 12 iulie 2011


Mareşalul Ion Antonescu a fost un om al principialităţii. Întreaga sa viaţă a stat sub însemnele unui principiu: acela al subordonării omului intereselor comunităţii Patriei. Nu se denumea prin pronumele personal al persoanei I, eu, ci vorbea despre sine la persoana a III-a, folosind expresia: „Colonelul, sau Generalul, sau, mai tîrziu, Mareşalul Antonescu poate sau nu poate săvîrşi un anume lucru, o anume acţiune”, lăsînd să se înţeleagă că ceea ce altuia i-ar fi fost îngăduit să facă, lui nu îi era. Folosind această expresie, dovedea că în fiinţa sa existau două personalităţi, dintre care una tutelară. Un regizor care îndruma acţiunile, conducîndu-se după anume principii consecutive moralei creştine, onoarei militare, patriotismului. Nici o abatere de la respectarea acelor principii nu-i era permisă Omului Antonescu de către un „alter ego” fiinţă morală superioară, instaurată drept cenzor al acţiunilor sale. Auzisem vorbindu-se despre principialitatea lui Antonescu mai înainte de a-1 fi cunoscut. Căpitanul Elefterescu, fostul meu comandant de escadron în Regimentul Roşiori, la comanda căruia se afla colonelul Ion Antonescu, fusese elevul său în Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Cavalerie de la Tîrgovişte, pe cînd acesta comanda escadronul de elevi. El îmi povestea despre străşnicia proverbială cu care comanda unitatea. De la el am aflat cum, atunci cînd comanda o mişcare, primii care trebuiau să o execute erau ofiţerii subalterni, comandanţii de plutoane. Ei se aflau în capul unităţilor la alergări şi primii care se trînteau la pămînt la comanda „culcaţi”, fapt ce era neuzitat în armată. El pornea de la conceptul că mişcarea cea mai eficace şi mai aplicativă din instrucţia soldatului, datorită căreia îşi poate salva viaţa, era „poziţia culcat”, executată instantaneu. Ea era în măsură să apere şi pe soldat, şi pe comandant, de aceea trebuiau cu toţii să fie perfect antrenaţi în exerciţiu. Tot în acel timp, devenise notoriu cazul elevului Romalo, care, fiind consemnat, a primit o invitaţie la un bal la Palatul Cotroceni, bal dat de principesa Ileana. Comandantul de escadron, căpitanul Antonescu, refuză să ridice pedeapsa elevului. Comandantul şcolii intervine în favoarea elevului, dar căpitanul Antonescu îşi pune demisia pe masă: ori elevul rămîne a-şi executa pedeapsa, ori el îşi dă demisia din postul de comandant al escadronului. Elevul a rămas să-şi execute pedeapsa, iar căpitanul Antonescu să desăvîrşească educaţia viitorilor ofiţeri, astfel făurindu-şi un prestigiu imens în carieră.

Prima oară cînd am avut prilejul să constat principalitatea în comportamentul Mareşalului Antonescu a fost pe cînd, tînăr sublocotenent, mă aflam în regimentul de sub comanda sa la Giurgiu. Cunoscîndu-mi activitatea şi fiind mulţumit de felul cum îmi făceam datoria, m-a întrebat dacă nu vreau să fiu trimis în Franţa la un stagiu, pentru a urma cursurile Şcolii Speciale de Ofiţeri de la Saumur. Aceasta ar fi fost o mare distincţie pentru mine. Pus în faţa acestei propuneri şi chibzuind, am văzut că nu puteam primi, deoarece prezenta un enorm dezavantaj, fiindcă urma să plec în acel an pentru a urma cursurile Şcolii Speciale de Cavalerie din Sibiu. Dacă aş fi plecat în Franţa, aş fi fost trecut în Anuarul Armatei în coada promoţiei al cărei şef eram. Astfel stînd lucrurile, cu mare regret am lăsat să treacă această ocazie, rămînînd să mulţumesc pentru onorea ce-mi făcuse.

Căpitanul Elefterescu a raportat situaţia mea colonelului, adăugînd: „Dacă ofiţerul din forţă majoră nu poate primi această propunere, vă rog să-i promiteti a-1 trimite după terminarea cursurilor Şcolii de Cavalerie din ţară”. După aceasta, colonelul Antonescu a replicat: „Nu pot promite ceea ce nu sînt sigur că voi putea face, dar îl voi avea în vedere”. Aflînd aceasta, am rămas surprins şi totodată impresionat. Era pentru prima oară şi chiar pentru ultima oară cînd auzeam aceste cuvinte din partea unui comandant. Obişnuit cu promisiuni de complezenţă, cu încurajări gratuite, fără conţinut eficace, am fost derutat de aceste cuvinte, care la început mi-au apărut ca o retractare, dar, reflectînd, dintr-o dată am descoperit pe omul principial. „Nu pot promite ceea ce nu sînt sigur că voi putea face”.

La vîrsta mea tînără, la lipsa mea de experienţă a vieţii, a raporturilor cu oamenii, aceasta a constituit prima mea lecţie de moralitate. Din acel moment şi după toate cîte ştiam şi constatasem la comandantul meu de regiment, am privit pînă la sfîrşit sub un unghi unic de vedere pe colonelul, generalul şi pe Mareşalul Antonescu, ca pe omul principialităţii. Şi nu s-a dezminţit pînă la sfîrşitul vieţii sale, regizată pe baza principiului unei înalte conştiinţe şi moralităţi, începînd de la individ, cazul sublocotenentului din 9 Roşiori, şi pînă la interesele de stat.

Prilej pentru a-mi întări convingerea precum că Mareşalul Antonescu era omul principiilor, mi s-a oferit încă de două ori.

Trecuseră 3 ani de la data cînd se petrecuse scena de la 9 Roşiori. Era la Iaşi, la concursul „Calul Hipic”. În juriu era Generalul Antonescu, de data aceasta comandant al Brigăzii de Cavalerie. La un moment dat, părăseşte loja juriului şi vine la mine, care tocmai terminasem proba de concurs, şi mi se adresează:

- Ai fost trimis în străinătate?

- Nu, domnule general, am răspuns prompt.

- Hm, da! mi-a răspuns, părăsindu-mă şi reluîndu-şi locul în tribună.

Acest dialog-fulger m-a impresionat profund. Era o mare satisfacţie pe care o încercasem şi totodată o nădejde. Nu mă uitase şi se mai gîndea la viitorul carierei mele. La sfîrşitul primului an, cînd urmam cursurile Şcolii Superioare de Război, în 1936, pe cînd era căzut în dizgraţia lui Carol II, a intervenit pentru plecarea mea la Paris, dar plecarea mea a fost torpilată de favoriţi. Generalul Antonescu nu se dezminţea. El nu promisese, dar avusese în vedere. În cele în urmă, el „a avut în vedere” ca, devenind Conducătorul Statului, să mă aducă lîngă el, din primele pînă în ultima zi a guvernării sale. O altă împrejurare, pe timpul cînd comanda Şcoala Specială a Ofiţerilor de Cavalerie de la Sibiu, banală în aparenţă, dar cu o adîncă semnificaţie, a fost următoarea. Într-o dimineaţă din iarna 1921-1922, cînd bîntuia un viscol puternic, ofiţerii elevi dintr-un dormitor, adică 6 sublocotenenţi, au găsit cu cale să nu meargă la programul de călărie la manej, care începea la cele 7 dimineaţa. Ei şi-au continuat somnul reparator, mai ales că în noaptea precedentă chefuiseră în oraş pînă spre dimineaţă.

Ofiţerul instructor, prezent la program la ora fixată, deşi locuia în oraş şi luase în piept viscolul pentru a ajunge la timp, raportează această lipsă nemotivată comandantului şcolii, Colonel Antonescu. Acesta, însoţit de ofiţerul instructor, merge în dormitorul ofiţerilor, pe care-i găseşte dormind. Colonelul se opreşte în dreptul fiecărui pat, trezeşte pe ofiţeri, pe rînd, întrebînd motivul pentru care ei, fiind în şcoală, deci imediat în apropierea manejului, nu s-au prezentat la program, iar instructorul lor, care locuia în oraş, ofiţer mai în vîrstă, a venit punctual la serviciu. Fiecare a inventat ceva, încercînd să găsească un motiv plauzibil, Oprindu-se la patul sublocotenentului O. Aslan şi întrebîndu-1 acelaşi lucru, acesta, fără ezitare, se scuză în felul următor:

- Nu am putut merge la program, deoarece, ori de cîte ori este vreme rea, îmi revin durerile în piciorul în care am fost rănit la Oituz.

Colonelul nu a spus nimic şi a părăsit dormitorul. Puţin mai tîrziu, ceilalţi ofiţeri din dormitor primesc plicul cu pedeapsa de două zile de arest, afară de sublocotenentul Aslan, care fusese absolvit de pedeapsă. Întrebarea care se punea era: ce-l determinase pe comandantul şcolii să-l absolve pe C. Aslan de pedeapsă, deşi era în aceeaşi culpă cu camarazii cu care fusese împreună la chef? Îl crezuse? Luase de bună scuza ofiţerului? Dar oare Aslan nu minţise? În mod cert, în sufletul comandantului şcolii avusese loc un proces de conştiinţă. Nu avea importanţă dacă ofiţerul minţea sau spunea adevărul. Simplul fapt că era rănit, luînd parte la bătălia de la Oituz, îi dădea dreptul la o consideraţie aparte. Era un viteaz, ce purta însemnat în carnea lui urmele vitejiei. Aceste urme trebuiau respectate, chit că în momentul acela nu ar fi cauzat suferinţa care să justifice indisciplina. Dar dacă, într-adevăr, ofiţerul suferea din această cauză? Deci, în respectul pentru rana căpătată la Oituz, C. Aslan avea dreptul să fie crezut şi să fie absolvit de pedeapsă. Aceasta era o altă manifestare de principialitate a Mareşalului Antonescu.

O altă manifestare a fost aceea cînd căuta cu străşnicie să se încadreze în limita drepturilor sale, ferindu-se de orice abuz.

Fiind ataşat militar la Londra, el primise drepturile de ordonanţă în bani. Deci legal nu mai avea drept la ordonanţă. Spre marea lui surprindere şi indignare, află că la Mama sa, doamna Baranga din Bucureşti, se află ordonanţa pe numele său. Foarte supărat la aflarea acestui fapt, scrie vărului său, maiorul Tomaide: „...Nu-mi scrieţi nimic ce s-a făcut cu ordonanţa mea! Litza îmi scrie că vrea s-o ia. Să nu o ia, pentru că eu primesc aici drepturile în bani şi deci este un abuz dacă, cu sau fără ştirea mea, se găseşte un soldat repartizat mie ca ordonanţă în ţară. Te rog, ia din scurt chestiunea aceasta, pentru că eu am trimis de mult raport la şcoală. Dacă nu a fost primit, fă altul din partea mea Comandantului şcolii. Spune-mi ce s-a făcut cu ordonanţa. Voi face alt raport la M. St. M”. De asemenea, privitor la drepturile pentru un lot de casă cuvenit Cavalerilor Ordinului „Minai Viteazul”, el scrie de la Londra, aceluiaşi ofiţer, să aibă grijă să nu i se ofere, din greşeală, două loturi, pe baza faptului că el ceruse să i se acorde un lot sau la Sibiu sau la Bucureşti. (Va urma)

George Magherescu

Partea a II-a 


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Un comentariu:

  1. Fragmentul îl găsim în volumul I al lucrării: Adevărul despre mareşalul Antonescu, autor Gheorghe Magherescu, publicat la Ed. Păunescu, în 1991. Sigur, lucrarea este un imn de iubire ridicat omului de stat şi omului de arme Ion Antonescu, iar faptele evocate acolo vorbesc de la sine. Se naşte însă o întrebare: Care este motivul pentru care mareşalul Antonescu nu a fost un om iubit ?, spre deosebire de mareşalul Averescu, care se bucura de simpatia necondiţionată a tuturora. Această întrebare este necesară, pentru că respectul faţă de o persoană nu înseamnă, obligatoriu, şi ataşament. Răspunsul la această întrebare ne va lămuri de ce nu s-au înregistrat acţiuni de eliberare a sa prin forţă din momentul în care militarii subalterni au constatat că se află sub stare arest. Lipsa de ataşament faţă de persoana sa, exerciţiul necultivat al contraloviturii care să ducă la beligeranţă în sânul armatei au împiedicat pe ofiţerii care puteau - şi chiar erau obligaţi de împrejurări - să-şi depăşească obligaţiile regulamentare şi să treacă rapid la acţiuni salutare cu efect invers: arestarea trădătorilor în cap cu regele.

    RăspundețiȘtergere