vineri, 26 august 2011

Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (III) - Tricolorul, 14 iulie 2011


Înlăturarea din armată a ministrului Apărării Naţionale şi a şefului Marelui Stat Major ilustrează în modul cel mai concret această principialitate. Cazul cel mai concludent îl considerăm acela al şefului Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu.

Acesta, un ofiţer de valoare excepţională, scriitor militar, doctrinar în armată, a fost scos din cadrele active pentru motivul că a aprobat cedarea provinciilor fără luptă. Generalul Ţenescu era în aceeaşi promoţie de ofiţeri cu Generalul Antonescu şi pe deasupra erau buni prieteni.

Sigur, măsura era surprinzătoare şi durerea a fost adînc simţită de Generalul Ţenescu, care a scris Generalului Antonescu, cerîndu-i explicaţii pentru măsura ce i s-a aplicat, dezvinovăţindu-se. Generalul Antonescu îi răspunde tot printr-o scrisoare, în care se putea citi:

„Iubite Florea,

Nimeni în ţara aceasta nu te poate cunoaşte mai bine şi să-ţi preţuiască valoarea profesională. Poţi să-ţi închipui cît de greu mi-a fost să-ţi aplic această măsură şi ţie. Dar, te rog să mă crezi - frate dacă mi-ai fi fost, frate, tot astfel aş fi procedat.

Deplîng din inimă soarta care te-a aşezat în acest post de mare răspundere într-o situaţie dramatică pentru ţară. Fatalitatea a făcut ca tu să cazi victimă.

Cu regretul infinit că a trebuit să mă despart de tine în aceste vremuri cumplite pentru ţară, îţi păstrez în inima mea aceea admiraţie şi caldă prietenie.

Generalul I. Antonescu”.

Şi astfel Generalul Florea Ţenescu cade victimă unui principiu: acela al răspunderii care incumbă aceluia care ocupă un post înalt, trebuind să fie pregătit pentru consecinţele ce decurg din acea funcţie.

Un alt caz petrecut în primele zile ale guvernării sale. Am văzut cum Generalul Antonescu, mai înainte de a cere Regelui Carol II să abdice, a cerut şi părerea aghiotanţilor regali, ca şi a Generalului Coroamă, comandantul Diviziei de Gardă, şi cum acesta a răspuns : „Nu trag în popor, nu apăr pe rege”. Or, nu se putea da un răspuns mai corespunzător momentului decît acesta pe care l-a dat Generalul Coroamă. Prin acel răspuns trecuse cu „arme şi bagaje” în tabăra Generalului Antonescu, care de fapt nu avea nici o tabără şi se prezenta de unul singur în faţa unei întregi organizaţii statale. Pe drept cuvînt, ca urmare a acestei atitudini „pro Antonescu” luată de Generalul Coroamă, acesta a fost foarte surprins şi indignat vă-zîndu-se mutat la comanda Corpului 4 Armată de la Iaşi. Era o îndepărtare din Bucureşti, atenuată de o avansare. Totuşi, Generalul Coroamă s-a simţit lezat în interesele sale şi s-a prezentat în audienţă la Conducător, căruia i-a cerut explicaţii la măsura îndepărtării sale din Bucureşti. Generalul Antonescu, după ce i-a ascultat plîngerea, i-a răspuns:

- Ce vrei, Coroamă? Ţi-ai trădat regele. Cum mai pot avea încredere în Dumneata?

- Dar pentru Dumneavoastră am făcut-o!

- Ţi-am cerut eu, Coroamă ?

Acesta nu a mai replicat, plecînd să-şi ia în primire noua comandă.

Pe timpul conlucrării cu mişcarea legionară, Generalul Antonescu a avut aceeaşi comportare.

Mai întîi le-a acordat satisfacţii, reabilitînd pe legionarii sacrificaţi de Regele Carol II. A reînhumat osemintele lui Corneliu Codreanu şi ale celorlalţi legionari, acordîndu-le calitatea de martiri. A participat la reînhumarea lui Codreanu, purtînd cămaşă verde legionară, voind să arate că împărtăşeşte durerea legionarilor pentru pierderea Căpitanului lor. În acelaşi timp, Generalul Antonescu îşi linişteşte conştiinţa faţă de Codreanu, pe care nu a putut să-l salveze de la moarte. Cu privire la actele teroriste săvîrşite de legionari prin suprimarea profesorului N. Iorga şi a lui Virgil Madgearu, Generalul Antonescu le înfierează cum nu se poate mai drastic: „Toată mîndria mea era să nu am mîinile pătate. Mi-aţi nimicit cu fapta alor voştri această mîndrie”. Iar mai înainte de săvîrşirea acelor crime, ca şi cum ar fi voit să le înlăture, li se adresează legionarilor în Consiliile de Miniştri, înfierînd ilegalităţile şi conduitele neomenoase. Privitor la prof. Iorga, el declara: „Nu permit să se excite simţul bestialităţii Naţiei, deoarece el duce la o situaţie tragică Neamul Românesc”. Pe urmă, atacurile împotriva oamenilor politici: „Nu am nimic cu prof. Iorga şi nu vreau ca acela care a adus mari servicii Neamului nostru să fie atacat. Trebuie să avem o presă civilizată, nu sîntem un stat sălbatic, care să spună: «Iorga are o barbă de 4 metri, e bătrîn etc. Calificative de acestea nu le admit”. Şi aceasta, ţinînd seama că Generalul avusese într-adevăr diferende personale cu marele savant. Aflînd despre odiosul asasinat asupra lui Iorga, Generalul a fost profund afectat şi a transmis condoleanţe familiei. Atitudine principială dovedeşte şi faţă de alte persoane, indiferent de relaţiile dintre ei. Faţă de evrei şi de comunişti caută să nu treacă peste legile omeniei şi dreptăţii. Pe comuniştii care vroiau să plece în U.R.S.S. îi lasă să plece, fără a duce o acţiune de represalii împotriva lor, dacă se încadrau în legile ţării. Faţă de evrei comportamentul său s-a menţinut mereu pe o linie de omenie. În timp ce în alte ţări antisemitismul era în floare, Generalul Antonescu a aplicat acestora măsuri de protecţie ca şi cetăţenilor români. La abuzurile legionarilor, el a intervenit şi a luat apărarea acestor elemente, pe care le considera factori economici importanţi. Numai pe evreii intraţi clandestin în ţară după evenimentele din Polonia, din 1939, îi internează în lagăr, asigurîndu-le condiţii omeneşti de viaţă. Pe timpul unei inspecţii făcute la un asemenea lagăr, găsind puse la munci grele şi fete tinere, dă dispoziţii să se înceteze cu aceste procedee şi fetele tinere, ca şi femeile să fie puse numai la munci casnice, bucătărie, croitorie ş.a. Pe timpul terorii naziste şi lagărelor de exterminare, Generalul nu aplică aceste măsuri şi nu admite ridicarea evreilor din ţară; mai mult, le aprobă plecarea în Palestina (cazul vaporului „Struma”).

Această atitudine i-a dat dreptul să declare la Marele Proces: „Dacă azi evreii din România sînt în viaţă, aceasta se datoreşte Mareşalului Antonescu!”

Nici un moment politic nu poate scoate în evidenţă consecvenţa în comportamentul principial al Generalului Antonescu decît momentul rebeliunii. După 4 luni de eforturi şi persuasiune, de constrîngeri, Generalul nu poate evita rebeliunea legionară, încercînd pînă în ultima clipă să-i aducă la raţiunea de Stat, aceştia refuzînd cu obstinaţie şi folosind toate mijloacele de intimidare: mişcări de stradă, acţiuni teroriste, atac cu focuri asupra localului Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Ajungînd la impas cu tratativele, Generalul acordă un ultimatum da 24 ore şi aşteaptă în linişte intrarea în ordine. Acest ultimatum nu era altceva decît limita de toleranţă pe care şi-o acorda principialităţii sale, care îi crea obligaţii faţă de legionarii pe care îi adusese la putere şi pe care ar fi voit să-i aibă alături în condiţii consimţite de ambele părţi. Dar legionarii ar fi voit să rămînă singuri la putere şi să guverneze după bunul lor plac.

Lucrurile ajungînd aici, Generalul s-a văzut eliberat de obligaţiile pe care şi le luase faţă de legiune şi, trecînd - nu călcînd - peste principialitatea sa, care-i cerea să-şi respecte cuvîntul, la expirarea termenului ultimatumului, a ordonat: FOC!; dar şi acest ordin cu rezerve - să se tragă în sus, pentru intimidare, şi numai la nevoie să se tragă „ochind la picioare”. Dorea să fie cruţaţi tinerii induşi în eroare. Generalul Antonescu va susţine o luptă grea în cele 4 luni de guvernare naţional-legionară, încercînd totul pentru a continua conlucrarea cu legiunea, ducînd-o pe făgaşul ordinii, cinstei, disciplinei, eşuînd în toate eforturile sale şi neputînd împiedica rebeliunea. Cînd, la 17 martie 1941, s-a aflat despre moartea lui Titulescu, asupra întregii ţări, abia ieşită de sub teroarea legionară, s-a abătut un val de tristeţe adîncă, de regrete şi nelinişte privind viitorul. Fiecare român îşi dădea seama că ţara suferise o nouă şi foarte mare pierdere prin dispariţia acestui mare apărător al ei.

Asupra Generalului Antonescu a declanşat un proces adînc de conştiinţă, provocat de conflictul, pe de o parte, între sentimentele de prietenie care-1 legau de marele om politic, iar pe de alta de situaţia sa, în calitate de şef de Stat.

De aceea, atunci cînd Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul”, a venit în audienţă pentru a-i cere aprobarea de a publica un articol omagial în memoria marelui dispărut, el este refuzat prin cuvintele :

- Înţelege, dragă Stelian, că nu pot lăsa să se publice articolul tău, care este foarte frumos. Nimeni în Ţara Românească nu a putut fi mai bun prieten cu Titulescu decît mine şi, totuşi, nu pot veni azi, cînd de abia am stabilit legături amicale cu ţări care l-au considerat inamic notoriu al lor, cu figura lui Titulescu care are de fapt drept la doliu naţional. Dacă nu pot face acest doliu naţional nu cu un articol, oricît de bine întocmit ar fi, poate fi cinstită memoria acestui mare român, despre care nu ştiu dacă ţara va mai avea fericirea să aibă unul ca el. Numai tăcerea demnă şi resemnată poate fi ultimul omagiu pe care România cu sufletul îndoliat i-l poate aduce azi marelui ei fiu dispărut.

Înfrînt în convingerile sale de a acorda încredere oamenilor în raport cu legiunea, el nu-şi modifică comportamentul. Lucrează cu oricine ocupă un loc de răspundere, acordîndu-i toată încrederea pînă la proba contrarie.

Astfel, venit în capul Marelui Stat Major pe vremea lui Carol II, găseşte acolo pe toţi oamenii adversarului său şi nu va schimba pe nici unul, conlucrînd perfect cu aceştia.

La fel şi pe timpul guvernării sale, el nu are oamenii săi şi nici o clică. Are mulţi admiratori, care nu aşteaptă de la el favoruri, deoarece el nu înţelege să le acorde, socotindu-i în slujba ţării. Şi după cum el nu înţelege să primească altă remuneraţie în afară de solda gradului, fondurile secrete ce avea la dispoziţie le contabilizează astfel ca să se ştie ce se face cu ele. Cît a fost şef al Statului, toată indemnizaţia a oferit-o marilor mutilaţi, cărora le îndeplinea orice dorinţă. În ce priveşte corectitudinea în mînuirea fondurilor, devenise notorie scena petrecută cu Generalul Cuzin, inspector al Intendenţei, atunci cînd a luat fiinţă Consiliul de Patronaj. Atunci, Generalul, chemînd la el pe Cuzin, i-a spus: „Cuzin, mă cunoşti prea bine ca să crezi că glumesc. Iei în primire gestiunea Patronajului. Dacă o singură neregulă se va găsi în acte, te împuşc cu mîna mea. Vreau ca onoarea soţiei mele să rămînă fără pată!”. Într-adevăr, oricît s-a căutat să se găsească nereguli la Patronaj, nu s-au găsit. Cuzin îşi făcuse din plin datoria. (Va urma)

George Magherescu

Partea a IV-a 

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu