sâmbătă, 27 august 2011

Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (IV) - Tricolorul, 15 iulie 2011


Mareşalul respecta cu stricteţe atribuţiile fiecărei funcţii, fiecărui grad şi nu trecea peste ele decît în cazuri grave de abatere de la corectitudine. Atunci cînd ministrul de Război, generalul Pantazi, a luat măsura de a trimite pe frontul din Crimeea pe fostul adjutant al Mareşalului, colonelul Eugen Niculescu, deşi avea stagiul şi fusese decorat cu „Mihai Viteazul”, Mareşalul i-a atras atenţia că-1 expune prea mult. Era în toamna lui 1943. La replica ministrului că trebuia dat exemplu pentru păstrarea moralului luptătorilor ca un element de elită să fie pe front, Mareşalul nu a spus nimic şi colonelul Niculescu a plecat la comandă de regiment în Crimeea, unde a murit. Atît a spus Mare-şalul: „Ce păcat de băiatul acesta! Şi i-am spus lui Pantazi să nu-l trimeată acolo...”. I-a spus, dar nu i-a ordonat, ceea ce ar fi putut foarte bine să facă. Tot astfel, singurul său nepot de văr, pe atunci sublocotenentul Marius Tomaide, cade prizonier în Crimeea. Mareşalul nu face nici un gest ca să-l scape din prizonierat, lăsîndu-l să împartă soarta celorlalţi ostaşi. Dar cel mai concludent caz poate fi socotit cel al lui Liviu Rebreanu. În 1943, Mareşalul cere Ministrului Culturii, Ion Petrovici, să-1 schimbe din postul de director al Teatrului Naţional pe Liviu Rebreanu, din cauza unor declaraţii cu caracter nefavorabil faţă de nemţi. Ministrul Petrovici a refuzat cu toată deferenţa, justificînd: „Liviu Rebreanu este o personalitate de mare prestigiu cultural. A adus mari servicii Teatrului Naţional, ar fi o pierdere de neînlocuit înlăturarea sa din post”.

Mareşalul s-a înclinat şi Rebreanu a rămas mai departe în post.

La începutul anului 1944, Mareşalul cere din nou ministrului Petrovici să-1 schimbe pe Rebreanu din direcţia Teatrului Naţional, pe motivul că Rebreanu era bolnav incurabil. Petrovici refuză din nou, pe motivul că fiind bolnav nu trebuie schimbat, pentru a nu i se distruge moralul. Mareşalul se înclină din nou, spunînd:

„Văd că nu am nici o trecere la dumneavoastră”, la care ministrul Petrovici s-a mulţumit să ridice din umeri, în semn de neputinţă.

Un alt caz concludent de respectare a legalităţii ni-1 oferă următorul episod.

În toamna anului 1943, din cauza desfăşurării evenimentelor militare pe frontul italian, prin pătrunderea adîncă a aliaţilor în peninsulă, s-au avut în vedere posibilităţile aviaţiei acestora de a acţiona pe teritoriul ţării. În consecinţă, s-a ordonat luarea de măsuri pentru dispersarea autorităţilor din centrele populate şi în speţă şi din Capitală. Căutîndu-se un loc pentru dispersarea conducătorului şi a cabinetului său, s-a ajuns la soluţia Pădurea Snagov. Acolo era palatul Prinţului Nicolae, loc de amplasament al casei Mareşalului şi al cabinetului, în barăci instalate în pădure. Pentru aceasta am fost desemnat să pregătesc acest loc şi, ca atare, am luat contact cu reprezentantul prinţului în ţară, generalul Manolescu. Exprimîndu-mi doleanţele, acesta, binevoitor, mi-a spus că, drept curtoazie, e bine să încunoştinţeze pe proprietar, care, sigur, îşi va da consimţămîntul. Zis şi făcut. Peste un interval de timp, ducîndu-mă din nou la Snagov pentru definitivarea acţiunii şi luînd din nou contact cu generalul Manolescu, acesta, foarte jenat, mi-a spus că a intervenit ceva nefavorabil dorinţei noastre, şi anume refuzul prinţului de a pune la dispoziţia Mareşalului palatul său. Spunîndu-mi aceasta, mi-a întins scrisoarea prinţului, pe care am citit-o cu profundă consternare şi indignare. Refuzul era net şi se termina astfel: „Nu dau voie nimănui să se instaleze în casa mea. Aceasta e făcută cu banii şi strădania mea, iar dacă va îndrăzni cineva să o facă, fără aprobarea mea, îl blestem ca praful şi pulberea să se aleagă de el”. Înapoindu-mă la cabinet şi raportînd colonelului Davidescu situaţia penibilă în care ne aflam, acesta s-a dus imediat la Mareşal şi i-a reprodus, cuvînt cu cuvînt, cele raportate de mine, plus blestemul. Mareşalul a ascultat impasibil şi a replicat:

- Bine. Să se caute un alt loc. Într-atîta era infiltrată în spiritul său ideea dreptului proprietăţii, încît nici în cazul acesta excepţional, de război, cu bunurile unui cetăţean căzut din drepturile lui, nu s-a abătut de la el. I-ar fi fost foarte uşor să rechiziţioneze palatul. Nu a făcut-o. Şi astfel ne-am evacuat în faimoasa vilă Weber, din satul Ciolpani-Coadele, tot la Snagov, vilă cu totul necorespunzătoare; poate fi văzută şi azi, unde s-a instalat un club nautic. Mai tîrziu, prinţul şi-a dat acordul.

Un alt caz este următorul: în primăvara anului 1944, pe timpul bombardamentelor aviaţiei anglo-americane, Mareşalul, cu o foarte restrînsă suită de 6 ofiţeri, era cazat în vila Weber din satul Snagov. În primele zile de la instalarea în vilă, suita era servită cu masa din bucătăria Mareşalului. Într-una din zile, Mareşalul, de faţă cu ofiţerii din suită, i se adresează colonelului Davidescu - şeful Cabinetului Militar - prin cuvintele: „Ascultă, Davidescu, trebuie să ştii şi să explici ofiţerilor că eu nu pot hrăni suita, deoarece eu nu am o listă civilă, că trăiesc din soldă ca toţi şi trebuie să vă organizaţi întreţinerea proprie...”. Bineînţeles că aceste cuvinte au umplut de consternare pe ofiţeri. Imediat s-au luat măsuri pentru organizarea unei popote proprii pentru cei cîţiva ofiţeri. În ziua următoare, văzînd că ofiţerii nu vin la masă, s-a interesat de motivul absenţei lor. I s-a explicat că ofiţerii şi-au organizat propria popotă. Atunci, Mareşalul a spus colonelului Davidescu: „M-ai înţeles greşit, Davidescu. Am spus că nu pot hrăni pe contul meu întreaga escortă (14-15 oameni) şi nu m-am gîndit la cei cîţiva ofiţeri, care bun înţeles au loc în permanenţă la masa mea”. Era o justificare de înţeles, mai ales acuma, cînd ştim că indemnizaţia sa de şef al Statului era cedată marilor mutilaţi. (Va urma)

George Magherescu

Partea a V-a 


 Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu