marți, 30 august 2011

Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (VII) - Tricolorul, 18 iuilie 2011


Încrederea totală a pierdut-o însă cu 10 zile înainte de ofensiva sovietică de pe Don din 10 noiembrie 1942. Foarte îngrijorat de situaţia aventuroasă în care fuseseră angajate trupele române pe Don, Stalingrad şi Caucaz, fără armament corespunzător, fără efective pe fronturi foarte largi şi fără nici o rezervă, a mers la Hitler pentru a-i cere corectarea frontului, crearea de rezerve şi asigurarea completării cu armament şi muniţii, după cum se angajase. Negăsind înţelegere din partea lui Hitler, care se complăcea într-un entuziasm pueril şi părăsindu-1 dezamăgit, în drum spre ţară declară suitei sale: „Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu-1 pierdem pe al nostru”. Din această convingere a decurs totul. Mareşalul se hotărîse pentru separaţia de germani, ca şi pentru o pace separată cu Aliaţii. Această acţiune începută din momentul în care, în spiritul Mareşalului, luase naştere ideea separaţiei de germani, deci încadrîndu-se în timp la 9 noiembrie 1942, se dezvoltă pe o perioadă lungă de aproape 2 ani, pînă la punerea ei în aplicare. În toată această perioadă, principialitatea sa a fost pusă la grele încercări.

Angajat într-o alianţă cu Germania şi recunoscător, pînă la un punct, sprijinului pe care-1 primise din partea ei prin garantarea frontierelor, obligat să o părăsească pentru a răspunde intereselor propriului său popor, implică o abdicare de la un principiu, acela al credinţei, al respectării angajamentului luat de a merge cu Germania pînă la sfîrşit. Pentru orişicare om, această problemă putea fi rezolvată uşor, luînd drept justificare imperativul naţional, dar nu şi pentru Mareşalul Antonescu, militar şi om de onoare prin excelenţă. Zbuciumul său lăuntric pentru a se înfrînge pe sine, spre a salva onoarea, a constituit elementul dramei sale sufleteşti, dezbătută pe întinsul celor aproape 2 ani, pe care nimeni nu a putut-o cunoaşte. Noi, cel mult am intuit-o. Această luptă cu sine trebuia escamotată în afară. Pentru cei din Opoziţie era simplu, ei se ştiau cu Aliaţii şi-şi făceau o mîndrie din aceasta în faţa lor înşişi şi în ascunzişurile lor. Nu aveau să fie confruntaţi cu nimeni, afară de Mareşal, căruia, în culmea inconştienţei, îi cereau să înceteze războiul, să aducă trupele în ţară şi şă treacă de partea ruşilor şi Aliaţilor. Dar Mareşalul trebuia zilnic să urmărească evoluţia situaţiei militare şi să ia măsuri. El trebuia să dea în fiecare zi ochii cu militarii germani, cu diplomaţii germani, cu însuşi Hitler şi să nu demaşte cu nimic de cele ce se produseseră în spiritul său.

El mai trebuia să urmărească atent evoluţia situaţiei frontului, care putea în orice moment ca, din dezavantajoasă pentru Germania, să devină favorabilă ei. Şi atunci? Cîtă rezervă, cîtă prudenţă, am fi tentaţi a spune „cît teatru” dacă nu ar fi conştiinţa că avea în faţă cea mai reală stare sufletească a unui om, pentru ca pînă în ultimul moment Germania să nu bănuiască nimic şi să-i acorde toată încrederea, creîndu-i posibilitatea ca atît el, cît şi Opoziţia să ducă tratativele cunoscute pentru a încheia armistiţiu cu Aliaţii. În faţa acestei duplicităţi am fi înclinaţi a trage concluzia că Mareşalul şi-a călcat de data aceasta principialitatea proverbială. Aşa ar fi, dacă nu am ţine seama de planul moral pe care Mareşalul s-a aşezat faţă de Hitler de la început. Într-adevăr, de la începutul alianţei româno-germane, Mareşalul, angajîndu-se pe cuvînt şi necerînd nimic scris de la Hitler, i-a declarat: „Merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale Neamului Românesc mi-o cer şi atîta vreme cît interesele vor coincide, rezervîndu-mi dreptul ca, atunci cînd nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes”. Aşezată pe acest plan moral, principialitatea Mareşalului Antonescu nu putea avea de suferit. O Germanie învinsă nu mai putea sluji intereselor României şi, atunci, el era liber să urmeze linia propriilor interese, ceea ce se pregăteşte să facă, pe o linie sinuoasă şi plină de greutăţi. Cu toate acestea, el se fereşte cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii sale, de a trăda. El nu concepe acest lucru. Hotărît să părăsească la momentul oportun pe Hitler, nu vrea să o facă printr-o lovitură în spate, printr-o trădare. El ştia cît de înfierate de istorie au rămas trădările. Nu vrea cu nici un preţ ca România să joace rolul saxonilor şi bavarezilor care, în 1813, în bătălia de la Leipzig, au sărit în spatele armatelor lui Napoleon, avansîndu-i înfrîngerea.

De acest lucru se va feri cu toată puterea, reuşind să-şi impună punctul său de vedere, concretizînd în condiţia, pusă convenţiei cu Sovietele, de a se acorda 15 zile termen de părăsire a teritoriului României de trupele germane, în linişte, şi a anunţa pe Hitler. Mareşalul, odată hotărît pentru ieşirea din Axă, înţelege ca acţiunea să nu fie dusă numai pe plan guvernamental, temîndu-se să nu aibă o slabă audienţă la Aliaţi, ştiindu-1 aliatul lui Hitler. El a socotit că interesele ţării pot fi mai bine slujite de Opoziţie, care era deja în legătură cu Aliaţii, şi de aceea inaugurează acţiunea diplomatică, în vederea armistiţiului pe două planuri: Guvern şi Opoziţie, în conceptul că acela ce va obţine condiţii mai avantajoase de la Aliaţi, acela să încheie armistiţiul.

Cu toate că ne-am abţinut pînă acuma de a evidenţia atitudinea aceasta plină de nobleţe şi dezinteres propriu, nu putem să nu subliniem înalta concepţie patriotică pe care o etalează faţă de salvarea intereselor Patriei „toate neînţelegerile să dispară şi cu toţi să-şi dea mîna pentru salvarea ei”, îndemn făcut de el odinioară, pe care îl aplica într-o situaţie concretă, cînd era nevoie de toate forţele strînse la un loc pentru a o salva. De aceea Mareşalul dă mînă liberă şi concurs Opoziţiei pentru încheierea armistiţiului. Cînd în februarie 1943, de comun acord, se alege persoana lui Alexandru Cretzianu, ca ministru al României la Ankara, care să reprezinte şi interesele Opoziţiei, a cărei acţiune să fie întărită prin trimiterea lui Barbu Ştirbey şi C. Vişoianu pe altă cale la Aliaţi, se pusese o bază solidă conlucrării Guvern-Opoziţie. Cunoscînd acest gest al Mareşalului, prin care asocia la acţiunea Guvernului, în vederea armistiţiului, „Opoziţia”, nu trebuie să ne mire prea mult rezoluţia pusă pa Buletinul Informativ al Siguranţei, care semnala un aparat radio transmisie-recepţie în casele lui Dinu Brătianu şi Maniu. Pe acest Buletin a putut fi văzută rezoluţia Mareşalului, care suna astfel: „Să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o singură mînă, deoarece aceasta poate greşi. O altă mînă va trebui să fie gata de a prelua şi a aduce la bun sfîrşit. Mareşal Antonescu”. De aici a urmat întregul comportament al Mareşalului faţă de Opoziţie. De toleranţa aceasta au beneficiat şi socialiştii şi comuniştii, care asociaţi cu Maniu şi Brătianu, au făcut front comun împotriva Mareşalului. Deci, în loc să se asocieze cu el pentru găsirea unei soluţii de ieşire din război, foloseau libertăţile şi sprijinul dat de Mareşal pentru a-l răsturna de la conducere, deşi acesta mereu le oferea conducerea, iar ei refuzînd-o. Anul 1943 a fost anul tatonărilor diplomatice pe lîngă Aliaţi. O adevărată ofensivă diplomatică inaugurată de ministrul de Externe român Mihai Antonescu, cu ştiinţa şi aprobarea Mareşalului, a fost declanşată. Demersuri pe lîngă Vatican, Mussolini-Ciano, apoi la Madrid şi Barcelona, s-au succedat într-un timp scurt, dar cu slabe rezultate. Aliaţii erau reticenţi. Frontul era încă departe de ţară şi Germania îşi rezerva surpriza demnă de luat în seamă. Această activitate, desfăşurată fără o perdea sigură de acoperire, a ajuns la urechile lui Hitler, care, sesizat, invită la el pe Mareşal, pentru explicaţii. Acesta, consecvent principiului de a păstra sinceritate în relaţiile dintre ei, nu neagă cele ce-i aduce la cunoştinţă Hitler şi-i răspunde: „Cunosc, Mein Führer, activitatea întreprinsă de ministrul meu de Externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse punţi de înţelegere către adversar, în cazul în care situaţia generală ar cere-o. Aceasta şi în folosul Germaniei, eventual”. Faţă de această recunoaştere a faptului şi acoperirea pe care Mareşalul i-o acordă lui Mihai Antonescu, Hitler, pregătit, cu siguranţă pentru a se dezlănţui într-o filipică sui generis, aşteptîndu-se ca Mareşalul să tăgăduiască faptele, rămîne descumpănit, mulţumindu-se să răspundă sec: „Nu este nevoie, Mareşal Antonescu, Germania are suficiente mijloace pentru a întreprinde la nevoie o astfel de acţiune. Pornind din iniţiativa aliaţilor ei, s-ar putea naşte ideea la adversari că însăşi Germania caută căi de ieşire din conflict prin intermediul aliaţilor ei. Rog să înceteze astfel de iniţiative”. Oricum, conştiinţa Mareşalului fusese acoperită faţă de Hitler. Acesta ştia despre activitatea diplomaţiei româneşti şi se părea că nu dă mare importanţă. Acţiunea nu numai că nu a încetat, dar ea s-a dezvoltat treptat, lărgindu-şi aria, care va cuprinde curînd şi Canalul Berna-Stockholm, după toate celelalte. Principialitatea Mareşalului, din nefericire, se întoarse împotriva lui. Prin faptul că înţelesese să permită şi Opoziţiei să trateze cu Aliaţii, pentru motivele arătate mai sus, ţara nu se mai prezenta ca un bloc în faţa Aliaţilor - recte inamicului -, ci, de bună voie, se scinda în două: Guvern-Opoziţie, fiecare supralicitînd obţinerea unor condiţii mai bune. (Va urma)

George Magherescu

Partea a VIII-a 


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu