luni, 29 august 2011

Mareşalul Antonescu i-a salvat pe evreii din România de la dispariţie (VI) - Tricolorul, 17 iulie 2011


În miez de noapte maiorul a pornit peste Prut şi s-a conformat ordinului primit. A rămas la comanda avangărzii Diviziei toată campania pentru cucerirea Basarabiei, pînă cînd a ajuns în faţa Odessei. La o telegramă a lui către Mareşal că se află în faţa Odessei, în fruntea unui batalion care a luptat toată campania din Basarabia şi Transnistria, care batalion a rămas cu un efectiv de 30 de oameni, Mareşalul a ordonat revenirea lui la Tren, unde a rămas pînă la sfîrşitul guvernării Mareşalului. Gestul nu s-a mai repetat în tot timpul războiului, a plecat doar cine a cerut, din suita Mareşalului, pe front, dar a fost de ajuns cazul maiorului Marin Alexandru, ca suita să aibă în tot momentul „raniţa pregătită” pentru a pleca pe front. În baza războiului dus pe teritoriul naţional, Mareşalul Antonescu conducea şi urmărea zilnic desfăşurarea operaţiunilor pe frontul celor 3 Armate de sub comanda sa, Armata III şi IV Române şi Armata XI Germană. Criteriile după care se conduce sînt acelea ale Convenţiei de la Geneva şi ale Dreptului Internaţional. Diametral opus concepţiei barbare cu privire la comportamentul trupelor pe teritoriul cucerit, avută de Hitler şi insuflată trupelor germane, şi anume de a nu cruţa nimic, urmărind prin acest război distrugerea a 20 de milioane de slavi, Mareşalul Antonescu impune cu străşnicie trupelor române un comportament omenos cu civilii, interzice jafurile şi actele de teroare sau vandalism, urmărind şi pedepsind (chiar cu moartea) ostaşii ce s-ar fi dedat la asemenea fapte. El putea fi auzit repetînd mereu recomandarea către trupe:

- Vreau ordine. Să se înţeleagă că noi sîntem o armată civilizată, care aduce cu ea ordinea şi siguranţa, şi nu sîntem hoarde barbare, ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furînd sau comiţînd crime în spatele frontului!

Aceste dispoziţii au fost respectate şi dincolo de Nistru. Comportamentul omenos al trupelor noastre, în contrast izbitor cu trupele germane, a fost sesizat de către inamic, astfel încît Stalin a mulţumit prin Radio Generalului Avramescu, Comandantul Corpului de Vînători de Munte din Crimeea, şi altora pentru grija arătată faţă de populaţia civilă, căreia i se împărţeau pîine şi hrană caldă zilnic. În raporturile cu Comandamentul superior german şi cu comandanţii germani, Mareşalul nu s-a dat în lături să-şi arate observaţiile şi să aducă criticile sale planului de operaţii german. Scrisoarea adresată Mareşalului von Manstein este grăitoare. Cînd acesta aruncă vina înfrîngerii de pe Don asupra Armatei a IlI-a române, Mareşalul, indignat, arată condiţiile dezastruoase în care Armata Română, cu efective reduse, fără tancuri şi apărare anti-tanc, înşirată pe un front foarte larg, a fost oferită pradă sigură inamicului, fără a i se da nici un ajutor. Aceasta cu toate sesizările făcute lui Hitler, în scris şi verbal.

Lui Hitler personal îi aduce aceleaşi reproşuri.

Cazul cel mai concludent al aplicării principialităţii sale îl oferă Mareşalul tot cu prilejul bătăliei de pe Don.

După prima zi a bătăliei, cînd frontul Armatei a IlI-a fusese spart şi Diviziile 5 şi 6, cu generalii Mazarini şi Lascăr, se aflau încercuite, dar avînd posibilitatea să se retragă, generalul Şteflea - şeful Marelui Stat Major Român -, aflat pe teren, telefonează în mijlocul nopţii la Bucureşti, voind să ceară dezlegare de la Mareşal pentru a ordona retragerea celor două mari unităţi, scutindu-le de a fi capturate. Din cauza unei defecţiuni telefonice, Mareşalul nu a putut fi încunoştinţat în timp util. Generalul Şteflea nu ia nici o iniţiativă şi în faptul zilei încercuirea celor două divizii era făcută, retragerea devenind imposibilă. Cînd, tîrziu, Mareşalul ia cunoştinţă de raportul telefonic al generalului Şteflea, răspunde telegrafic următoarele:

- Nu cunosc situaţia şi nu pot să conduc operaţiuni de la 1.100 km distanţă. Comandanţii de pe teren sînt cei mai îndreptăţiţi să o facă. Deplîng soarta acelor trupe pe care, cu toate încercările făcute, nu am putut să le cruţ.

Prin această manifestare Mareşalul îşi dezvăluie concepţia asupra conducerii operaţiunilor de război, care lasă întreaga răspundere şi iniţiativă pe seama comandanţilor de pe teren, fiind contra iniţiativelor intempestive, care de cele mai multe ori prejudiciază operaţiile decît le ajută.

În continuare, conceptul său asupra conducerii războiului se află mereu în contradicţie cu acela al lui Hitler. Situaţia Crimeii este concludentă.

Convins de inutilitatea păstrării Crimeii în condiţiuni foarte grele pentru apărare, cere în repetate rînduri evacuarea ei, care este admisă de Hitler în ultimul moment şi sub presiunea inamicului, ducînd la mari pierderi în oameni şi materiale. Dezacordul merge pînă la separaţia de Germania, la care Mareşalul se hotărăşte în cele din urmă pentru salvarea ţării şi a Armatei. Hotărîrea e grea pentru omul de principiu, dar, înfrîngîndu-se pe sine, o adoptă în cele din urmă, fără să sacrifice onoarea militară. Generalul Antonescu, primind puterea de la rege, şi-a socotit mandatul, de la început, cu termen limitat, fixîndu-şi drept program de guvernare rezolvarea multiplelor probleme care aduseseră ţara în mare criză şi ruină: asanarea dinastiei, restabilirea ordinii economice prin rezolvarea problemei refugiaţilor din teritoriile cedate şi, după circumstanţe, restabilirea graniţelor României Mari. Deşi aceste probleme pe care le avea de rezolvat se prezentau în bloc, Generalul nu a socotit rezolvarea lor ca termen al expirării mandatului său. De aceea, după fiecare problemă rezolvată, el a încercat să predea puterea partidelor istorice, singurele pe care el le considera în drept să o primească.

Astfel, el a fost auzit declarînd:

- Mandatul meu trebuia să înceteze imediat după abdicarea Regelui Carol II. Nu a fost posibil, deoarece problema legionară se cerea impetuos şi urgent soluţionată.

Şi cine altul în ţară, la acel moment, era mai indicat s-o facă decît Generalul Antonescu? Şi el a făcut-o. Imediat după înfrîngerea Rebeliunii, Generalul a oferit puterea lui Iuliu Maniu şi lui Dinu Brătianu. Este notoriu refuzul net al acestora. Ei l-au îndemnat pe General să facă un guvern de militari şi să conducă ţara mai departe, ţinînd seama de bunele raporturi stabilite cu Hitler. El nu a făcut guvern de militari, pentru că a socotit că ţara nu ajunsese la situaţia de a nu mai dispune de personalităţi politice valoroase, şi îşi alcătuieşte un guvern mixt, cu militari în ministerele legate de Armată, şi cu civili - personalităţi marcante şi entuziaste. Cu toate că suprimase Constituţia şi guvernează prin decrete-legi, desfiinţînd partidele politice, el menţine un contact permanent cu şefii Opoziţiei, la curent cu actele principale de guvernămînt şi luînd cunoştinţă de criteriile lor. Generalul Antonescu, adus la cîrma ţării de Carol II, era necunoscut masselor. El a devenit imediat popular, după obţinerea abdicării regelui şi după înfrîngerea Rebeliunii. Această popularitate s-a păstrat tot timpul, pînă după trecerea Nistrului şi eliberarea Basarabiei, apoi a început să scadă, după înfrîngerea de la Don.

- Mareşalul nu a avut cu el marea majoritate a poporului în războiul împotriva sovieticilor. În faza ofensivei, cînd trupele române ajunseseră în Crimeea şi Caucaz - Don - Volga, opinia publică a tăcut. Admitea succesul, dar nu-şi manifesta vreun entuziasm. Această opinie, dominată de vechile partide politice, vedea cu jumătate de ochi victoria din Est, deşi erau perspective ca inamicul nostru reductibil să fie neutralizat. Această opinie privea mereu spre anglo-americani, dorind ca nemţii să bată pe ruşi şi aliaţii să-i bată pe nemţi. În această himeră, ei căutau să situeze armata noastră, care era încadrată în marile unităţi germane. Înfrîngerea de la Don aruncă întreaga Opoziţie şi pe detractori în tabăra adversă. Ei sînt împotriva prezenţei trupelor române în U.R.S.S. şi cer imediata lor readucere în ţară. Era o imposibilitate materială, pe care ei nu o vedeau. Acuma se puneau premizele armistiţiului, atît pentru Guvern, cît şi pentru Opoziţie. Pentru Opoziţie, problema nu implica procese de conştiinţă, impacturi cu onoarea. Ea mergea pe axa determinării ei, rămasă credincioasă Apusului, deşi acel Apus se dezinteresase complet de soarta României, nu ne ajuta în momentele grele prin care am trecut şi ne-a împins în braţele Germaniei lui Hitler. În mod paradoxal, privirile şi speranţele politicienilor rămăseseră îndreptate către Apus, care începea să se afirme pe plan militar şi politic. Atracţia era aşa de puternică, încît nu se mai ţinea seama de inamicul care putea veni din nou peste noi, cu perspectiva comunizării ţării. Faptul că armata noastră se afla în luptă departe de ţară şi sub ameninţările Planului Margaretha II nu interesa, iar prin vocile celor doi şefi de partide se cerea predarea la inamic şi ieşirea din alianţă. Deci majoritatea ţării nu mai era cu Mareşalul, cu el rămăseseră grosul armatei, oamenii lucizi şi adevăraţii patrioţi. Necesitatea ieşirii din alianţă devenise pentru Mareşal o problemă acută. Cu tot entuziasmul său de la începutul războiului şi angajamentul de onoare faţă de Hitler la început, de a merge alături de Axă „pînă la moarte”, Mareşalul a pierdut încrederea în victoria germană încă de la finele lui 1941, după înfrîngerile suferite de Germania în faţa Moscovei. (Va urma)

George Magherescu

Partea a VII-a 


Semnează al dumneavoastră, Mareşal 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu