miercuri, 28 septembrie 2011

Un Michelangelo al celei de-a şaptea arte - Gabriel Tudor, Revista Magazin


Cinematografia italiana a mijlocului de secol XX a influentat profund cursul celei de-a saptea arte si mentalitatea cinefililor, aducând un aer proaspat, de un realism crud sau, dimpotriva, oferind spectatorului fascinante fantezii onirice transpuse pe pelicula. Unul dintre maestrii modernismului italian a fost Michelangelo Antonioni, de la a carui nastere se implinesc, azi, 99 de ani.
 
De la pictura si muzica, la film

Dupa insesi spusele lui, Michelangelo Antonioni a avut o copilarie deosebit de fericita. Mama lui, Elisabeta Roncagli, era o femeie cu suflet cald, deosebit de inteligenta, care cunoscute, in tinerete, saracia, inainte de a se casatori din dragoste cu Ismaele Antonioni, fiul unor bogati latifundiari din Emilia Romagna, in nordul Italiei. Crescând in mijlocul copiilor de tarani saraci, Michelangelo s-a atasat cu totul de ei, gasind in sufletele acestor micuti o onestitate si o curatenie morala dupa care va tânji toata viata. Inca de mic, baiatul s-a simtit atras de arta, in special de desen si de muzica. Violonist precoce, a dat primul lui concert la doar noua ani. Dar va abandona aceasta prima pasiune la adolescenta, când va descoperi, fermecat, cinematograful.

Spre a se amuza, obisnuia sa deseneze case, cladiri, blocuri, orasele intregi, pe care le popula cu personaje, creând astfel filme pe hârtie, o prefigurare a talentului sau viitor, de „arhitect pe pelicula”. Parintii l-au convins sa urmeze studii economice, la Universitatea Bologna, dar inima lui ramasese in sala de cinema, asa ca, pe timpul studentiei, a inceput sa scrie cronici de film pentru un modest ziar din Ferrara. In 1940 a plecat la Roma, angajându-se la revista fascista Cinema, dar n-a rezistat mult, intrucât viziunea sa artistica, deloc conforma cu ideologia oficiala, i-a scos rapid din sarite pe sefii publicatiei.

Ulterior, a fost totusi acceptat la Centrul Experimental de Cinematografie, pentru a studia tehnica filmului, dar, dupa numai trei luni, a fost obligat sa se inroleze in armata. Norocul lui a fost ca Roberto Rosselini, un regizor deja remarcat, l-a luat sub obladuirea sa, astfel ca Antonioni a scris, alaturi de acesta, scenariul filmului Un pilota ritorna. Succesul obtinut il va determina pe prestigiosul regizor francez Marcel Carne sa-l invite in Franta, pentru a-i fi asistent la Les visiteurs du soir. In 1943, Antonioni realizeaza singur o serie de scurtmetraje, sub titlul generic Gente del Po, dedicate vietii pescarilor saraci din valea râului Pad – aceste filme au fost veritabile precursoare ale neorealismului Italian.

Un pionier al tehnicilor cinematografice moderne

Primul lungmetraj semnat Michelangelo Antonioni va aparea in 1950: Cronaca di un amore, prin care regizorul se rupe de neorealism, prezentând viata unui cuplu burghez. Va urma o serie de filme de aceeasi factura, precum La signora senza camelie sau Le amiche, pâna la Il grido, turnat in 1957 si care spune povestea dramatica a unui muncitor si a fiicei sale. Ceea ce uneste toate aceste filme este mesajul fundamental care se degaja din ele – alienarea sociala. In Le amiche, Antonioni experimenteaza un gen cu totul nou, care va fi adoptat apoi de numerosi regizori, de la Quentin Tarantino la Inaritu: in locul naratiunii conventionale el prezinta o serie de episoade aparent fara legatura intre ele.

Procedeul va fi reluat in L’aventura (1960), care va deveni primul sau success international. Vor urma doua productii devenite clasice: La notte (1961), cu Jeanne Moreau si Marcello Mastroiani si L’eclisse (1962), cu Alain Delon. Cele trei pelicule sunt considerate de critici ca formând o trilogie, având ca tema vesnica obsesie a creatorului lor – sentimentul de instrainare resimtit de om in societatea moderna. La notte a câstigat Ursul de Aur, la Berlin si de o primire la fel de buna a avut parte si Il deserto rosso (1964), ambele beneficiind de prezenta, ca protagonista, a muzei lui Antonioni, Monica Vitti, care in acea perioada i-a fost si iubita. Prietenia cu celebrul producator Carlo Ponti s-a dovedit de bun augur pentru Michelangelo Antonioni, intrucât i-a deschis poarta cetatii filmului de la Hollywood.

Blow-up, inspirat de romanul argentinianului Julio Cortazar, a constituit un succes major, fiind nominalizat la Oscar. Un succes urmat de un film controversat: Zabriskie Point, din 1970, pe a carui coloana sonora apar melodii de Pink Floyd, Grateful Dead si Rolling Stones si care a devenit instantaneu un cult movie pentru comunitatea hippy.

Intelectualul rasat si sceptic al cinematografiei europene

In 1972, Antonioni a fost invitat de liderul chinez Mao Dzedong la Beijing, rezultatul fiind un documentar despre Republica Populara Chineza, care a fost insa aspru criticat de autoritatile comuniste, fiind prezentat publicului chinez abia in noiembrie 2004! Dupa un alt film experimental, Il mister di Oberwald (1980), având-o in rolul principal tot pe Monica Vitti, a urmat, in 1982 Identificazion di una donna. Atacul de apoplexie care l-a afectat in 1985 il va lasa pe Antonioni paralizat complet pe partea stânga si incapabil sa mai vorbeasca. In ciuda acestui handicap, va continua sa regizeze, filmul sau, Beyond the Clouds (1995) fiind laureat la Festivalul de Film de la Venetia.

Cu doar un an inainte, primise un Oscar onorific, pentru „recunoasterea locului sau ca unul dintre maestrii stilisticii vizuale din cinematografie”. Un loc care-l situeaza, fara indoiala, intre corifeii cinematografiei mondiale, apreciat si recunoscut ca atare si de alti monstri sacri ai acesteia. Astfel, japonezul Akira Kurosawa il considera unul dintre cei mai interesanti creatori de filme, iar Stanley Kubrick includea La Notte printre peliculele sale favorite, ca si Andrei Tarkovski.

La 94 de ani, dupa o viata dedicata cinematografului, Michelangelo Antonioni, care ar fi putut fi, ca si omonimul sau renascentist, un mare pictor, dar a preferat sa fie regizor, inceta din viata, la resedinta lui din Roma. Dupa doar câteva ore, stranie coincidenta, murea un alt creator de geniu, suedezul Ingmar Bergman, facându-l pe un critic de film sa exclame: „Daca Bergman a fost marele preot al filmului european, Antonioni a fost intelectualul sau rasat si sceptic.”.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

marți, 27 septembrie 2011

Gigi Marga, cântăreaţa al cărei nume a intrat în folclor: "Este un nume sonor. Probabil că de aceea a fost folosit în tot felul de expresii" - Dan Radu, Jurnalul Naţional


Numele ei a intrat în folclor. Tineri care habar n-au de existenţa persoanei "Gigi Marga" îi folosesc numele ca poreclă în spaţiul virtual. Alţii utilizează numele ei într-o expresie cu tente pornografice. "Am rămas trăsnită şi eu când am auzit", povesteşte Gigi Marga, femeie în carne şi oase, ajunsă acum la 82 de ani.

În a doua jumătate a secolului trecut era prima voce în restaurantele cu ştaif din Bucureşti. Apoi a devenit vedeta revelioanelor. Gigi Marga nu a încetat niciodată să cânte, numai că acum o face la New York.

"Gigi Marga este un nume sonor şi îţi rămâne în minte. Probabil că de aceea a fost preluat şi folosit în tot felul de expresii. Dă bine şi pe afişe, te atrage", spune Gigi Marga.

A plecat din România în 1986, iar de atunci s-a mai întors de trei ori. Cea mai recentă vizită a venit acum, când, la 82 de ani, cântăreaţa rezervă câte trei ore pe zi plimbărilor pe jos prin oraş.

Deşi Bucureştiul îi trezeşte nostalgii, oraşul n-a fost prea prietenos cu ea. La două zile după ce a venit în ţară, a fost muşcată de un câine maidanez. "Mă plimbam pe Splai, pe lângă o curte, iar câinii dinăuntru au început să mă latre. Lătratul lor a stârnit alt câine de pe trotuar, care m-a muşcat de şold. M-am sprijinit de gard, iar câinii din curte m-au apucat şi ei de geantă şi au început să tragă", povesteşte Gigi Marga.

"Mi-a părut atât de rău, pentru că eu iubesc enorm animalele. Şi data trecută, când am fost în ţară şi am mers la cimitirul unde este îngropată mama, am găsit opt câini pe mormânt. Li se dădea de mâncare acolo, în nişte castroane".

Deşi muşcătura a fost una serioasă, Gigi Marga nu s-a prezentat la doctor. "Dacă e să mor de turbare, măcar o să mor într-un fel interesant", spune cântăreaţa. Plus că nici nu a avut timp. A doua zi după incident trebuia să ajungă pe litoral, să susţină o serie de concerte.

La 82 de ani, Gigi Marga are un job care o ţine ocupată în permanenţă. Şi în ţară, acum, dar şi în America, unde ziua îşi concepe ţinutele de scenă, iar seara cântă prin restaurante. Este în permanenţă la curent cu ştirile, susţine Partidul Republican şi, mai nou, o fascinează aparatele GPS, care o ajută să se deplaseze "din poartă în poartă".

O deranjează doar vocea "gagicii" care îi spune pe unde să vireze, pentru că ştie că "de obicei femeile mint".

"Nu m-am culcat cu pianistul ca să ajung undeva"

În 1986, Gigi Marga pleca din ţară pentru că nu mai avea pe nimeni aici. Soţul îi murise de câţiva ani, apoi îşi pierduse şi mama. Îi rămânea reputaţia, despre care spune că şi-a clădit-o corect. "Am făcut şcoala de muzică, am cântat în corul Filarmonicii "George Enescu", apoi am progresat şi am ştiut să mă fac apreciată. Nu m-am culcat cu pianistul ca să ajung undeva".

Când a plecat în America nu a făcut-o cu gândul de a rămâne acolo. I se aprobase să petreacă trei luni în Los Angeles, ca turistă, fiind chemată de nişte prieteni vechi.

"Acolo se deschidea un local românesc. Mi-au propus să cânt la deschidere. Acolo era foarte multă populaţie de origine română, erau armenii din oraşele României şi mai ales din Bucureşti şi Constanţa. Şi când m-am prezentat şi am cântat "Du-mă acasă, măi tramvai", lumea a izbucnit în plâns. Am mai făcut o prelungire de şase luni, încă o prelungire de şase luni şi am ajuns la punctul în care şederea nu se mai putea prelungi", povesteşte Gigi Marga.

Patronii localului au încercat să-i facă artistei un contract, însă autorităţile de la Bucureşti nu au vrut să accepte.

"Atunci m-am înfuriat. Sigur că între timp erau mai mulţi bărbaţi care îmi făceau curte şi pentru care însemnam ceva. Şi atunci m-am căsătorit şi am rămas acolo. Plecasem la sfârşitul anului 1986, iar la sfârşitul lui 1987 devenisem cetăţean american".

Gigi Marga spune că s-a adaptat mai repede ca alţii la viaţa din America. Avusese ocazia să mai călătorească în străinătate. Totuşi, America era ceva nou.

"Impactul este extraordinar, alt ritm, alte feţe, alte obiceiuri. Noi suntem latini şi prin excelenţă avem altă simţire şi altă sensibilitate, plus că acolo populaţia este constituită din multe alte naţionalităţi, care vin fiecare cu obiceiurile şi metehnele de-acasă. Este foarte interesantă această absorţie, acest melanj care trebuie să se facă ca să apară o unitate, o naţiune. E foarte interesant", spune Gigi Marga.

Americanii se distrează altfel decât românii


Pentru a răzbate a învăţat să cânte fiecăruia ce-i place.

"Am văzut ce se cere acolo, muzica tuturor popoarelor şi mai ales muzica momentului în care s-a rupt filmul pentru fiecare. Melodii pe care le-au lăsat în urmă. Italianul, spaniolul e mai puţin la curent cu producţia actuală a ţării de origine, el îşi aduce aminte de muzica de acum 40 de ani, 30 de ani, 20 de ani, cinci ani. Într-un restaurant, la fiecare masă stă cineva de altă naţionalitate. Aşa că întrebi de unde vine şi îi cânţi ce-i place. Ăsta a fost secretul supravieţuirii mele, am ştiut să fac plăcere noii lumi care s-a format acolo".

Odată cu Revoluţia din 1989 şi sosirea altor artişti din România în turnee americane, Gigi Marga a servit drept punte între cântăreţii din România şi românii din America.

"Au venit turneele din ţară cu Mirabela Dauer, cu Horia Moculescu cu toată trupa din România la care mă lipeam şi mă puneau la începutul concertelor pentru că se vedea de la mine care este pulsul publicului. Şi am colaborat de foarte multe ori cu turneele venite din ţară şi în Canada şi în SUA", povesteşte Gigi Marga.

A învăţat, însă, să cânte şi pentru alte naţionalităţi. "Publicul care nu e românesc e foarte curios. Le place, ascultă şi apreciază. E bine să vii în costum naţional, pentru că bucuri şi ochiul. Iar altă recomandare este să se cânte muzică ritmică, pentru că mai greu e de priceput un cântec lent. O doină se poate, pentru că are o sensibilitate, dar cât ţine programul trebuie să fii atent la reacţia publicului ca să ai o reuşită".

Totuşi, Gigi Marga a învăţat că americanii se distrează altfel decât românii. "E diferenţă mare între români şi americani când vine vorba de distracţie. La ei nu prea se cântă la restaurante. Ei mănâncă şi au plecat în altă parte, dacă vor să asculte muzică. Şi nunta la ei este scurtă. Cocktail în picioare, un dans cu mirii şi au plecat în luna de miere. La noi, la românaşi, când se pune omul pe petrecere o ţine aşa şi trei zile. Îi place să i se cânte la masă, cu vioara la ureche".

Cântă şi se încarcă cu energia New York-ului

În puţinele ei vizite în ţară, Gigi Marga este uimită de schimbările pe care le vede. "Sunt construcţii noi, sunt cartiere noi, sunt arhitecturi noi şi îmi fac plăcere, mă încântă. Tineretul este încântător, fete frumoase, băieţi drăguţi şi plini de viaţă, tineretul pe stradă, în autobuz, peste tot", spune Gigi Marga, uimită că oamenii încă o mai recunosc.

"Mă stigă lumea: Gigi Marga, Gigi Marga! Ce plăcere am când sunt oprită pe stradă în felul acesta".

În România nu mai are însă decât cunoştinţe. Prietenii ei sunt la New York. "La New York cânt aproape în fiecare seară. Ziua am alte activităţi, şi, din pricepere sau din spirit de chibzuinţă îmi fac propriile toalete. În serile în care nu cânt, mă duc la operă sau pe Broadway. Sau mă duc în centrul monstrului acestuia care e New York. Mă urc în subway şi mă duc în Manhattan. Energia în sine a oraşului, lumea aceasta este un spectacol. Nu mă plictisesc", mai spune Gigi Marga.






Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 26 septembrie 2011

Sfântul Domnitor Neagoe Basarab - 26 septembrie - Stelian Gombos, CreştinOrtodox.ro


Sfantul Domnitor Neagoe Basarab al Tarii Romanesti si folosul, participarea sau impactul crestinilor ortodocsi romani in Uniunea Europeana

Cu ajutorul lui Dumnezeu ne bucuram, in aceste vremuri, sufletele de pacea ce izvoraste din frumoasa proclamare a canonizarii si din smerita slujire si pomenire (de acum) a Sfantului Domnitor Neagoe Basarab - Domn al Culturii, Spiritualitatii si Print al Pacii - ctitor de cultura, spiritualitate si viata duhovniceasca in aceste locuri binecuvantate de Dumnezeu ale Tarii Romanesti, Argesului, Dambovitei, Ramnicului si Olteniei, alaturi de multi Sfinti Romani printre care, la loc de frunte se numara Sfintii Ierarhi Calinic de la Cernica si Antim Ivireanul.

Si in aceste momente constatam faptul ca exista o contributie permanenta a vietii monahale la bunastarea morala si duhovniceasca a societatii romanesti de la inceputul sec. XXI, iar aceasta lucrare ar fi fost cu siguranta incompleta daca Dumnezeu nu ar fi binecuvantat pamantul romanesc (si) cu foloasele trudei si jertfei de sine pe care Sfantul Voievod Neagoe Basarab - cu zi de praznuire anuala pe data de 26 septembrie - le-a daruit romanilor, prin ctitorirea Sfintei Manastiri a Argesului, sfintita cu mare fast la 15 august anul mantuirii 1517.

Despre Sfantul Neagoe Voievodul se poate discuta din multe perspective: teologice, culturale, duhovnicesti si lista poate continua. Credem ca Sfantul Domnitor Neagoe Basarab – cu a „a sa invatatura catre fiul sau Teodosie” - este unul din simbolurile renasterii vietii culturale, spirituale si nu in ultimul rand monahale, pe pamanturile Munteniei si Olteniei, exemplu de demn urmat pentru noi in asezarea corecta si autentica a Bisericii in relatia cu societatea actuala atat de supusa presiunilor secularizarii si relativizarii oricaror valori morale.

Manastirea ctitorita de Sfantul Domnitor Neagoe Basarab din Curtea de Arges cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” ce adaposteste sfintitele moaste ale Sfintei Mucenite Filofteea si totodata are (si) statutul de Catedrala Arhiepiscopala a Arhiepiscopiei Argesului si Muscelului – pastorita in aceste vremuri binecuvantate de catre vrednicul carturar, logofat spiritual si parinte misionar – pilduitorul Arhiereu Calinic Argatu. Aceasta biserica voievodala si princiara este nu numai spatiu fizic, concret a slujirii lui Dumnezeu in post, rugaciune, smerenie si ascultare, ci si izvor de viata crestina, loc de pelerinaj pentru oamenii care traiesc in tumultul cotidian, prilej de impacare cu Dumnezeu, cu sine si cu aproapele. Cunoasterea vietii, a faptelor si ctitoriilor carturaresti ale Sfantului Neagoe Basarab inseamna pentru credincios lucrarea la care este chemat fiecare dintre noi in vremurile de acum.

Romania se avanta pe drumul integrarii europene. Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana reprezinta o mare oportunitate pentru romani si pentru Biserica neamului nostru de a marturisi Europei despre valorile inestimabile pe care Ortodoxia le poarta de milenii, Sfantul Neagoe si mostenirea pe care ne-a lasat-o, ocupand un loc de seama in acest demers. Marturisirea incepe de aici, din tara, prin impreuna-lucrarea, colaborarea si sinergia la care sunt randuite Biserica si Statul, doua entitati care departe de a se exclude reciproc, sunt chemate sa slujeasca poporul roman prin respectul si sustinerea reciproca in elaborarea raspunsurilor cerute de exigentele etapei istorice prin care trece tara noastra, in momentul de fata.

Fara pretentia de a raspunde acestei probleme in intregime sau de a reusi sa epuizez abordarea acestei teme referitoare la Uniunea Europeana si pozitia noastra fata de ea, ca si crestini ortodocsi ce ne straduim sa traim si sa implinim invatatura Bisericii, trebuie, totusi, sa-mi accentuez convingerea ca acest subiect presupune mult realism, clarviziune si suficient discernamant. Acest realism ne cheama pe noi la evidentierea a doua principii esentiale referitoare la relatia noastra cu Uniunea Europeana, primul fiind acela ca nu Uniunea Europeana reprezinta o problema ci propria noastra prezenta in cadrul ei, iar al doilea se curpinde in faptul ca problema noii compozitii si sinteze nu este de sorginte politica sau economica ci de natura culturala si spirituala. Dincolo de influentele permanente ale Occidentului in tarile rasaritene, deosebirea de cultura dintre Europa apuseana si popoarele ortodoxe ramane, in multe locuri de nedepasit.

Prin urmare, crestinul ortodox trebuie sa intre intr-un mod cat mai constient in Uniunea Europeana, insotit fiind de anumite certitudini si atitudini, care ii vor delimita in continuare prezenta si statutul sau in ea si, in general, in noua realitate si mentalitate europeana. De la el se cere sa aiba o constiinta clara a diferentei foarte pronuntata dintre civilizatia rasariteana, ortodoxa si cea occidental-apuseana. Civilizatia care s-a format prin simbioza dintre spiritul romanic, elenist (grecesc) si ortodoxia crestina, adica civilizatia vechii Uniuni Europene, comuna atat Apusului cat si Rasaritului din primul mileniu, este o civilizatie theonoma si theocentrica.

Toate manifestarile crestinului ortodox poarta amprenta luptei omului spre desavarsirea existentei lui prin dumnezeiescul Har necreat, si lucrator de indumnezeire. Scopul civilizatiei crestin-ortodoxe nu este doar civilizarea ori imbunatatirea etica a omului, ci depasirea faptului de a fi o creatura zidita, prin schimbarea omului in dumnezeu – om, dupa Har. De aceea, modelul antropologic al Ortodoxiei nu este omul bun si virtuos, dintr-o perspectiva umanista si umanizanta, ci Dumnezeu – Omul Iisus Hristos.

Asadar, Uniunea Europeana se prezinta pentru Ortodoxie ca un teren ce tebuie cercetat cu dorinta de realizare a misiunii sfinte, ca fiind un spatiu de marturie si de marturisire a cuvantului si a modului ori a atitudinii de viata care reprezinta esenta si fundamentul Traditiei Ortodoxe. Bineinteles, misiunea sfanta, se refera in fond, nu la variata conducere a spatiului european, ci la popoarele ei, ceea ce chiar s-a petrecut in primele secole ale Crestinatatii, intre granitele Imperiului Roman de atunci. Tocmai aceasta poate sa constituie misiunea noastra ca ortodocsi in Uniunea Europeana a batranului continent iar aceasta prezenta trebuie sa fie, in primul rand, una liturgica si spirituala, duhovniceasca.

Sfanta Liturghie cu intregul nostru cult reprezinta cel mai valoros tezaur al nostru (nu afirmam acest lucru din triumfalism) fiindca ea cuprinde si salveaza dinamic trairea si viata noastra, credinta si modul teologic de existenta al Sfintilor nostri. Traditia ascetica a Sfintilor alcatuieste izvorul civilizatiei noastre, a carei chintesenta este principiul crestin potrivit caruia „Mai fericit este a da decat a lua” (Fapte 20, 35), care, in acest fel, nu impartaseste lacomia, avaritia egoista si isteria individualista.

In consecinta, nu este greu sa indreptateasca cineva nelinistile, zbaterile si framantarile acelora care cunosc Ortodoxia prin experienta lor, pentru viitorul nu doar al Ortodoxiei, ci si al ortodocsilor in Europa, si nu nu numai in ea. Pentru ca acest viitor se afla in stransa legatura cu felul de a fi al Ortodoxiei care este reprezentata in Uniunea Europeana prin noi insine, ca ortodocsi, cu alte cuvinte prin recunoasterea si marturia propriei noastre legaturi pe care o avem cu Traditia Sfintilor Parinti ai Bisericii. Deoarece numai Sfintii sunt purtatori substantiali, autentici si adevarati marturisitori ai Ortodoxiei.

Dat fiind faptul ca manastirile – cum ar fi spre exemplu (si) sfanta manastire Dealu din apropierea vechiului scaun al Tarii Romanesti a Targovistei - ca mijloc de marturie si de marturisire, salveaza in felul cel mai corect modul de existenta, ca predare integrala de sine Harului Divin, manastirea va fi, in cele din urma si in europeana noastra diaspora, cristelnita perpetua spre (re)botezarea si (re)nasterea nu doar a celorlalti europeni ai nostri, ci si a ortodocsilor insisi.

Daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Ortodoxiei, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, care il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental.

Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Ortodoxia, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Ortodoxiei celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si, mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu Cel in Treime laudat!...

Drept urmare, Sfantul Neagoe Basarab a fost un mare ctitor, dar si un intelept sfatuitor si Domnitor al Tarii Romanesti, iar nu in ultimul rand si vrednic sprijinitor al Sfantului Munte Athos, intre care la loc de cinste se numara sfanta manastire Cutlumusiu. Acest Sfant a sustinut politica Statului in masura in care aceasta slujea interesele poporului drept-credincios, dar nu a ezitat sa manifeste o opozitie ferma fata de unele intruziuni nocive ale unor reprezentanti din cadrul puterii de stat in viata eclesiala, atunci cand a fost cazul. Atitudinea pe care Sfantul Neagoe a avut-o in propria sa persoana, in relatiile cu puterea statala a fost intemeiata pe dragoste crestina, pe curaj profetic si pe jertfa personala, de sine. Fara a intra, defapt, in conflict cu autoritatea ce o revendica atributiile voievodului, Sfantul Neagoe a reusit sa „dea Cezarului (si secularului) ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”!...

Relatia dintre Biserica si Stat a cunoscut in Romania post-decembrista o evolutie care se caracterizeaza prin tendinte de armonizare a politicilor sociale, precum si de intelegerea clara, corecta a rolului si a locului detinute de catre cei doi parteneri in lucrarea comuna de slujire a poporului nostru.

Cu siguranta ca exemplul Sfantului Neagoe Basarab este de mare folos pentru Biserica noastra, cea luptatoare a lui Iisus Hristos, in demersul ei permanent de marturisire a cuvantului dumnezeesc. Dintr-o atare perspectiva, Statul este arealul in care slujitorii Bisericii sunt chemati sa marturiseasca cele de folos implinirii demersurilor de dreptate sociala, de bunastare materiala si spirituala pe care orice stat modern cauta sa le implineasca pentru cetatenii sai. Zestrea de valori spirituale, culturale si materiale a Bisericii la care Sfantul Neagoe are o contributie insemnata, este absolut necesara pentru definirea corecta a locului si a rolului Romaniei ca stat membru al Uniunii Europene.

Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe Romane in fata lui Dumnezeu si a natiunii romane este egala cu responsabilitatea Statului Roman, respectul, armonia si colaborarea fiind considerate repere fundamentale ale viitoarei relatii dintre Biserica si Stat in contextul integrarii Romaniei in Uniunea Europeana.

Asadar, Sfantul Domnitor Neagoe Basarab ramane pentru noi un model de viata duhovniceasca, de slujire si mai ales de echilibru, un Sfant care ne arata calea demna de urmat spre dezvoltarea relatiei dintre Biserica si Stat, o relatie care, fiind caracterizata prin cunoastere reciproca, respect si eficienta colaborare, va fi benefica cetatenilor tarii noastre.

Am convingerea ca tot ceea ce s-a marturisit, in aceasta perioada, despre Sfantul Neagoe reprezinta nu numai o contributie importanta la cunoasterea vietii si slujirii Sfantului, cat mai ales o actualizare si o asezare folositoare a mostenirii lasate noua de acesta, in contextul existentei noastre de oameni ai inceputului de mileniu III. Dumnezeu sa ne ajute in slujirea la care am fost chemati si asezati fiecare dintre noi, iar bineplacutul Sfant si Slujitor al Bisericii noastre sa ne invredniceasca prin rugaciunile sale la Scaunul Ceresc pentru a-i purta peste timp mostenirea!...


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Sergiu Nicolaescu a încheiat filmările la ”Ultimul corupt” - PRO TV Magazin


Sergiu Nicolaescu a dat miercuri seara fluierul final filmărilor la ”Ultimul Corupt”, după ce a filmat ultima secvenţă la stadionul Dinamo.
Horatiu Malaele a fost protagonistul ultimului cadru filmat, marcând unul dintre momentele cheie ale poveştii. Senatorul Titel Pangica, personajul său, participă la un meci de fotbal cu un gest populist care ar trebui să îi întărească poziţia politică.
În timp ce detaliile momentului de pe stadion s-au tras aseară, cadrul general a fost filmat pe Naţional Arena la meciul de inaugurare din 6 septembrie. Deşi nu a fost usor, regizorul a reuşit să obţina aprobarea de a filma la un eveniment atât de important din dorinţa de a surprinde la modul cel mai sincer şi natural reacţia publicului român. Mulţimea impresionantă şi atmosfera de la acel meci nu ar fi putut fi reproduse cu toate eforturile regizorale, aşa că Sergiu Nicolaescu are acum pe pelicula un moment cu totul special care va adauga filmului sau o notă de autenticitate.
 De altfel Nicolaescu recunoaşte că filmările la "Ultimul Corupt" nu au fost foarte uşoare şi mărturiseşte că este un perfecţionist. "Mă bucur că am avut o echipă minunată care s-a înscris în termenele fixate, chiar dacă uneori au fost exagerate. Sunt fericit că am terminat filmările în condiţiile pe care mi le-am dorit şi sper să iasă un film bun", a spus Sergiu Nicolaescu. ( joi, 22 septembrie )

( text & foto : PRO TV Magazin )


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 21 septembrie 2011

Septembrie, lună de mare importanţă pentru literatura română

1 septembrie

Moare 
Liviu Rebreanu 
( 27 noiembrie 1885 - 1 septembrie 1944 )


7 septembrie

Moare 
Eugen Barbu
( 20 februarie 1924 - 7 septembrie 1993 )


 11 septembrie

Se naşte
 Ştefan Octavian Iosif
( 11 septembrie 1875 - 22 iunie 1913 ) 


17 septembrie 

Se naşte 
George Bacovia 
  ( 17 septembrie 1881 - 22 mai 1957 )


20 septembrie

Se naşte
George Coşbuc 
( 20 septembrie 1866 - 9 mai 1918 )


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

marți, 20 septembrie 2011

Nebuna de George Coşbuc

Articol comemorativ 145 de ani de la naşterea marelui poet român George Coşbuc ( 1866 - 1918 )


Nebuna 
de George Coşbuc 

Voi o vedeţi fugind prin sat,
     Cu zdrenţele şiroi,
Desculţă-n ger, cu ochii supti,
     De cine rîdeţi voi?
Şi după dînsa, curioşi,
     De ce fugiţi în roi?

Ce fel de rău v-a făcut ea,
     De-i faceţi rău? Scuipînd
În urma ei, o huiduiţi
     Cînd iese-n drum, şi cînd
Vă vine-n prag flămîndă, voi
     O bateţi înjurînd.

Îi ştiţi povestea ei? De-o ştiţi,
     Ce mult vă cred mişei.
Dar nu! Atunci aţi fi miloşi
     Cu dînsa, dragii mei.
Veniţi dar, vreau azi să vă spun
     Povestea vieţii ei.

Pe deal, în revărsat de zori,
     Un bucium repetat
Dă sunet, şi lătrau zăvozi;
     Bărbat lîngă bărbat
Ieşea din văi, suia pe culmi
     Cu groful la vînat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg
     Cu sîlă-n codri dus,
Pe placul unui domn nebun!
     Şi sus şi tot mai sus
Treceau, purtînd în ochi grăbiţi
     Un cerb pe goană pus.

Şi şir de şir gonaci stăteau
     În umbra de copaci,
Şi contele pe-un tînăr cal
     Da frîu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
     A prins p-un biet gonaci!

Arama potcovită-n piept
     Un larg mormînt făcu,
Au stat iobagii marmor toţi,
     Dar Arpad groful nu:
Zburînd pe cal, privea 'napoi
     Cu rîsete, huhu!

Luptîndu-se cu moartea, el
     În pat se zvîrcolea,
Şi biata mă-sa! Vezi-o azi
     Cum plînge-n hohot ea?
Acelaşi plîns, pe care-atunci
     Sărmana îl plîngea.

Sărmana! Şi vă bateţi joc
     De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
     S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o ştiţi
     De rîs obştesc pe drum?

Oh, leacul! unde-i? Din pămînt,
     Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
     De mult bolnăvicios,
Zăcea şi el, puteai de slab,
     Să-i numeri os de os.

Pe lait ficior, părinte-n pat,
     Pe răni al cîrpei nod,
Şi-n vatră focul stins de mult
     Şi nu-i porumb în pod;
Trei zile, iar a patra zi
     Doi morţi sub un prohod!

Iar azi, cînd se trezeşte-n ea
     Nelimpedele gînd
Al morţii lor, ce rîs aflaţi
     În plînsul ei? Urlînd
Morteşte, biata, iat-o iar,
     De zid cu fruntea dînd.

Şi vezi cum face gesturi ea,
     Aşa precum în joc
Desmierzi copii? Cum rîde ea,
     Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămînd;
     Şi-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!
     În uşa tinzii-n prag,
O desmierda ea nopţi întregi
     Ca un odor pribeag.
Ea singură i-a mai rămas
     Din tot ce-avuse drag.

Privindu-si fata, îi părea
     Şi traiul mai domol,
Frumoasă, ca un sfînt potir
     P-al schitului pristol,
Şi harnică, din ceas în ceas
     Umplînd al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei
     S-abate un argat:
-"Vrea domnul o cămaşă-n flori
     Cu portul de la sat -
Tu, Sando, cosi cea mai isteţ,
     Să mergi dar la palat!"

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
     De patimi păgîneşti.
-"De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?
     Turbatule ce eşti!"
Şi capul ea şi l-a zdrobit
     De drugii din fereşti

A fost prea mult! Cînd i-au adus
     Pe Sanda doi argaţi,
Ea n-a mai plîns, a stat ca stan,
     Cu pumnii ridicaţi,
Cu gura plină de blăstăm,
     Cu ochii îngheţati.

Eşti om nebun, cînd vrei să porţi
     Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfînt! Căci cei tari pot
     Sili pe slabi la rău,
Şi domnii sunt d-aceea tari,
     Căci rîd de Dumnezeu!

Şi-aici i-a izbucnit din ochi
     Plînsoarea bob de bob,
Şi jos, săcată de simţiri,
     Căzu ea toată sdrob.
Domn groful, domn şi Dumnezeu,
     Ei ambii rîd de rob.

Şi noi? Să rîdem înjurînd
     Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganţi în drept
     Şi-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mîni să-i pălmuieşti
     Pe domni, ca pe mişei!



Semnează al dumneavoastră, Mareşal
  

luni, 19 septembrie 2011

Johnny Răducanu a plecat să cânte cu îngerii de Alex Revenco, Jurnalul Naţional



El va rămâne pentru totdeauna în inimile celor care au avut privilegiul să-l cunoască

Artistul adevărat nu moare niciodată, spiritul său continuă să fie viu în amintirile contemporanilor, în creaţiile pe care le lasă posterităţii, dincolo de momentul trecerii în nemurire. În fertila singurătate pe care şi-a impus-o faţă în faţă numai cu pianul şi cu masa de scris în modesta garsonieră din Banu Manta (de abia în ultimele luni de viaţă s-a mutat într-un apartament prin zona Căii Moşilor), Johnny Răducanu a şlefuit lumi de frumuseţi sonore ale căror titluri, alăturate, ar configura ele însele un poem. Dacă vă lăsaţi copleşiţi de "Bucuria" încercată într-o "După amiază de iarnă" când "Păsări albe au zburat" şi se va fi petrecut luna lui "Octombrie Song"... atunci se aude "Oltul po­vestind", el îngână "Ecouri din Carpaţi" şi alte mirifice "Spaţii româneşti", atunci răzbat spre sufletele noastre "Confesiuni" filigranate în "Blues moldav", "Blues unison", ca "Expresie şi ritm" pentru acel "Vechi tezaur" de ethos mioritic ce renaşte cu învăluitor "Alean" în "Cântecul codrului"!


În anii din urmă, grupurile Iris şi Phoenix au avut şansa să-l aibă ca invitat în două mari spectacole. Cu Iris Johnny a cântat "Soldier of Fortune", cu Phoenix "Canarul" şi "Floarea stâncilor". Mony Bordeianu, primul solist Phoenix a ţinut să spună: "Nu voi uita niciodată cât de important a fost Johnny Răducanu pentru Phoenix. În 1968 a fost împreună cu Cornel Chiriac în juriul Festivalul Naţional de artă studenţească de la Iaşi, care a acordat grupului Phoenix «Marele Premiu», în prima confruntare naţională a trupelor rock. Atunci, pe locul doi nu a fost nimeni, iar Roşu şi Negru a ocupat locul al treilea. În acelaşi an, tot la Iaşi, Phoenix a luat premii speciale de interpretare, ţinută scenică şi compoziţie, intrecand, printre alte trupe pe: Roşu şi Negru, Coral sau Mondial. Ultima oară am cântat cu el la aniversarea de 45 de ani... într-adevăr e o mare pierdere... faptul că a murit părăsit şi fără indemnizaţie de pensie - după câte am auzit- e o ruşine!"

Pe numele său adevărat Răducan Creţu, Johnny Răducanu s-a născut la Brăila, la 1 decembrie 1931, într-o familie de ţigani cu tradiţii muzicale de peste 300 de ani, de pe timpul lăutarului Petre Creţu Solcanu. Niciodată nu şi-a renegat originile şi deseori critica atitudinea "ţigănetului" din ziua de astăzi.


Dar să vedem ce spune Florian’ Moşu ‘Lungu despre Johnny: Contribuţia artistului Johnny Răducanu la dezvoltarea, propagarea şi impunerea jazz-ului, aici şi aiurea, apare realmente dificil de estimat în doar câteva rânduri. Personalitatea sa bine con­turată, încă din tinereţe, se racordează prin multe fire la filonul autohton al genului, strălucind prin consecvenţă şi fervoare, cu lumină de simbol. Un merit aparte constă în capacitatea lui de a-i conferi jazz-ului o dimensiune intelectuală în plus, cu adresă explicită către atâţia oameni din elita spiritului românesc – oameni de litere, actori, muzicieni, plasticieni, istorici, filozofi, profesori, chiar şi politicieni – care îl respectă. Mulţi dintre ei au declarat că au descoperit şi cunoscut jazz-ul graţie lui Johnny Răducanu, că sunt onoraţi a-i fi prieteni, apreciindu-l pentru inteligenţa vie, pentru francheţea necontrafăcută şi sufletul său mare. Un impact la fel de elocvent îl are şi asupra publicului larg, muzicianul fiind înzestrat de Cel de Sus cu harul comunicării. Fiindcă Johnny Răducanu nu domină publicul, îl subjugă, nu-şi cucereşte (în sensul belicos al verbului) fanii, ci îi încântă, îi convinge, îi seduce cu toată fiinţa sa. Tehnica instrumentului ca şi discipline formativ-muzicale se pot învăţa de către oricine. Însă darul inventivităţii rămâne exclusiv apanajul celor puţini aleşi de Pronie. Creaţii precum "Blues Unison", "Jocul ţambalelor", "Octombrie Song", "Mâinile olarului", "Cântecul codrului", "Confesiuni", "Doiniţa", "Baladă lăutărească", "Serpentine", "Vechi tezaur", "Alean", "Horă la Măcin", "Păsări albe au zburat" şi atâtea altele sunt piese ce nu se nasc în fiecare zi... Creaţiilor din anii ’60-’70-’80, inclusiv lucrărilor de jazz cameral, mai ample ca dimensiuni, precum "Rapsodia carpatină" ("Brass 5 + 2"), "Oltul povestind" ("Jazz – Folk Septet"), "Expresie şi ritm", li s-au adăugat mereu alte şi alte noi compoziţii, între care temele-dedicaţii "Ateg Song" (pentru soţia sa Geta Costin), "Danny Blues", "Waltz For Pino", "Blue Bloody Moşu Blues", "Epu Blues", continuând în deceniul trecut seria unor mai vechi lucrări "Respect lui Iosif Prunner", "Omagiu lui Duke Ellington", "In Memoriam Thelonious Monk", "Homage To Fats Waller". Deopotri­vă semnificativ pentru valoarea creaţiei lui Johnny Răducanu este faptul că unele dintre compoziţiile sale au fost preluate şi de jazzmani străini. Un titlu de nobleţe şi atributul de "monstru sacru" fac casă bună chiar şi în domeniul jazzului, al cărui lexicon apare plin de "duci" (Duke Ellington), "conţi" (Count Basie) şi "regi" (Nat King Cole). Particula nobiliară "de" ca şi ortografia insolit levantină a prenumelui atribuite lui "Giohny de Răducanu" aparţin unui notoriu om de litere, Nicolae Breban care, ca şi multe alte auguste personalităţi ale spiritului românesc – să-i amintim doar pe Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Andrei Pleşu, Pascal Bentoiu, Dan Grigore, Sorin Dumitrescu (autorul atât de inspiratei sintagme "Johnny Răducanu a introdus în jazz instituţia autohtonă a oftatului"), Nina Cassian, Cornel Todea, Dumitru Capoianu.


Ar fi vrut câini, pisici şi doi, trei oameni la înmormântare

"La înmormântarea mea vreau să vină câini, pisici şi doi, trei oameni", ar fi declarat Johnny, cu câteva zile înainte de moartea sa. Potrivit unor apropiaţi, luna viitoare, la 6 octombrie, Johnny Răducanu ar fi trebuit să plece în Austria, unde va fi premiat un film cu muzica lui. Cu o carieră muzicală ce se întinde pe mai bine de jumătate de secol, Johnny Răducanu, născut la 1 decembrie 1931, la Brăila, a fost unul dintre cei mai importanţi muzicieni contemporani. Presa străină scrie pe larg despre moartea maestrului, care este elogiat nu numai pentru muzica sa, dar şi pentru "umanitate, spiritul blând şi ireverenţă despre politicieni". Ziarele americane "The Washington Post", ABC News, Yahoo! News, Huffington Post, Houston Chronicle ş.a.m.d au relatat despre viaţa lui Răducanu. Potrivit cotidianul.ro, Washington Post scrie: "Cunoscut ca «Mr. Jazz of Romania», familia sa a făcut muzică timp de secole în România".


Johnny, ultimele două albume

Romulus Arhire, directorul Soft Records, a spus: "La iniţiativa lui Florian Lungu, în 2008, am început o colaborare cu Johnny Răducanu în vederea editării unora dintre albumele sale prin Soft Records, pe fondul unei uşoare nemulţumiri a maestrului legat de publicarea operelor sale. De atunci, am editat două albume "Jazz Chamber Music" în 2008 şi "Baladă lăutărească" în 2009. "Chamber Jazz Music" este o încercare de mediere între rigurozitatea muzicii clasice şi inventivitatea jazzului, în timp ce "Baladă Lăutărească" reia cele mai importante teme din creaţiile maestrului în interpretare solo pian. O stranie coincidenţă a făcut ca reeditarea albumului "Baladă lăutărească" să fie prevăzută chiar în aceste zile…


Johnny, Ion Iliescu şi salvele de tun

Într-un interviu spumos acordat – cu câţiva ani în urmă – revistei "Esquire" maestrul a povestit: "Iliescu mi-a dat o decoraţie şi m-a făcut cavaler. L-am întrebat la ureche în timpul ceremoniei la ce e bun ordinul ăla. "Păi, când o să mori, o să se tragă trei salve de tun." "Mă cac pe ele de salve!", i-am răspuns. "Ieri, Ion Iliescu a spus: «Am aflat cu tristeţe de încetarea din viaţă a lui Johnny Răducanu...
În perioada de după ‘90, în perioada mandatului meu l-am şi decorat... era un om cu atitudine civică şi cu demnitate... am rămas de-a lungul vremii într-o relaţie de simpatie, stimă şi respect reciproc. Şi, de aceea, apreciind calităţile sale ca artist pe de o parte, şi ca artist cetăţean pe de altă parte, l-am şi decorat cu o distincţie de stat".


Maia Morgenstern, emoţie şi recunoştinţă

Marea actriţă Maia Morgenstern a declarat: "Pentru mine este o mare pierdere, am avut norocul să-l cunosc pe maestrul Johnny Răducanu. Atâta onestitate, pur şi simplu a avut ambiţia şi curajul de a mă determina să cânt... Am recunoştinţă, am emoţie, ştiu că a făcut enorm pentru mine şi nu numai pentru mine, pentru foarte mulţi artişti. A avut puterea să le dezvăluie talente nebănuite, o zonă a talentului pe care poate nu şi-o cunoşteau".


Decesul lui Johnny încheie un capitol în jazzul românesc

Într-un dialog avut cu Agerpres, Harry Tavitian şi-a adus aminte că pentru prima dată a cântat pe aceeaşi scenă cu Johnny Răducanu în 1974, la prima ediţie a Festivalului de Jazz de la Sibiu. "Atunci am fost remarcat de el şi după aceea am continuat să-i stau în preajmă. De la el am învăţat cum să trăiesc jazzul, asta a fost lecţia şi moştenirea principală. De la el am învăţat, în primul rând, că jazzul înseamnă libertate, aceasta a fost marea lecţie care am învăţat-o de la maestrul Johnny Răducanu". În continuare Tavitian a declarat că va trebui să treacă un timp până toată lumea îşi va da seama că jazzul românesc îşi datorează creşterea şi datorită generaţiei din care a făcut parte Johny Răducanu, o "generaţie de aur". "Cu decesul lui Johnny Răducanu s-a mai încheiat un capitol din jazz-ul românesc s-a mai dat o pagină. Acum putem vorbi de un jazz care respiră româneşte aici în România, iar noi o să încercăm să ducem mai departe stindardul pe care eu personal
l-am preluat de la el", a mai spus Harry Tavitian.


Diplomă de merit de la americani

În 1977, Johnny Răducanu a primit din partea ambasadorului SUA la Bucureşti un Certificat de apreciere în care era estimat drept cel mai important promotor al jazzului românesc în America şi al jazzului american în România. Fost elev al Societăţii Filarmonice Lyra, Johnny a primit, în octombrie 2008, diploma de membru de onoare al Societăţii Filarmonice "Lyra" şi medalia jubiliară "Lyra 125", în cadrul unei ceremonii organizate la Casa Tineretului din Brăila. A colaborat cu trompetistul Art Farmer, trombonistul Slide Hampton, pianiştii Friedrich Gulda şi Guido Manussardi. În 1987, a devenit membru de onoare al Academiei "Louis Armstrong" din New Orleans. Câteva realizări discografice: "Jazz made in Romania" (1987); "Confesiuni" (I, II, III); "To His Friends" (1997); "Jazz Behind the Carpathians" (1999); "Jazz antifanariot" (2002); "Sin­gurătatea, meseria mea" (2002); "Jazz Made in Romania - Live in San Francisco" (cu Teodora Enache, 2002), "Jazz Bestament" (2005); "Chamber Jazz Music" (2008); "Baladă lăutărească" (2009).


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 14 septembrie 2011

Ştefan Iordache, regele scamator



Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decât să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa. - Stefan Iordache 

 
 Întregul geniu este cucerirea haosului şi a misterului. - Otto Weininger


La calibrul unui astfel de actor, ar trebui scriu direct Genial şi să închid postarea . 
Ştefan Iordache reprezintă actorul desăvârşit, actorul boem, plin de talent . 
A iubit publicul şi a fost iubit de public . Totuşi, a fost dezamagit de dezmăţul ultimilor ani, de circul mediatic . A fost macinat de o boală cumplită . Nu a lăsat să se vadă asta . Ştefan Iordache a fost un luptător şi a luptat pâna în ultimul moment .

Când a sosit acest ultim moment, era departe de casă, tocmai la Viena . S-a alăturat altor mari actori, pierduţi printre stele, ca Ilarion Ciobanu sau Ovidiu Iuliu Moldovan .
A devenit deja un clişeu a spune a plecat prea devreme, dar aşa este .Toţi pleacă prea devreme .


 Ştefan Iordache a fost şi rămâne maestrul rolurilor psihologice, dar el a jucat în cele mai variate tipuri de filme, de la istorice la dramatice .
A pornit de jos . A copilărit în cartier : în Rahova . Dintr-o brigadă de actori amatori, a ajuns poate cel mai apreciat student al promoţiei sale, debutând, împreună cu Gheorghe Dinica, în Străinul . Avea urmeze o carieră teatrală şi cinematografică incredibilă .


Cum spunea bădia Ernest Maftei, talentul înseamnă să primeşti şi să oferi iubire, ceea ce Ştefan Iordache a făcut din plin .
Modest, elegant, distins, semeţ ( fără să vrea neapărat asta ) . Ce om extraordinar era Ştefan Iordache, ce forţă !
Alături de Gheorghe Cozorici şi Adrian Pintea, marele Hamlet al teatrului românesc .
Atâtea roluri în film şi teatru, atâtea amintiri, atâtea speranţe, atâtea visuri, atât suflet ... toate adunate în cartea Ludmilei Patlanjoglu, cu un titlu neasemuit de frumos, Regele Scamator ...
Consider că i se potriveşte mult mai mult Regele Scamator, decât Cel mai iubit dintre actori, este mai original, mai duios ....



Cele mai bune personaje 



Doctorul Aioanei - Ciuleandra : este fără îndoială cel mai reprezentativ personaj al lui Ştefan Iordache . Filmul psihologic al lui Sergiu Nicolaescu aduce în lumina partea întunecată a raţiunii umane, frica şi intunericul ce sălăşluiesc în fiecare om .
În romanul lui Liviu Rebreanu, pe doctor îl chema Ursu, dar probabil că Aioanei are o sonoritate mult mai ţărănească, mai puternică .
Ştefan Iordache face un personaj extraordinar, care devine unealta soartei împotriva celui care i-a răpit fericirea şi, până la urma, viaţa .
Poate şi faptul că este singurul personaj principal interpretat iîntr-un film de Sergiu Nicolaescu, interpretarea lui . Ştefan Iordache atinge culmea geniului din întreaga sa carieră



Este mare păcat că doi artişti, ca Sergiu Nicolaescu şi Ştefan Iordache, s-au întâlnit atât de rar .
Rămân, totuşi, Noi, cei din linia intâi şi Ziua Z ( apoi Oglinda ) .
Mare pacat .
Ce ar fi fost o Ultimă noapte de dragoste cu Ştefan Iordache ?
M-am gandit ce Gheorghe ar fi făcut într-o posibilă Groapă semnată de regizor ...
Ce comori descoperim într-o singură idee ...


Victor Petrini - Cel mai iubit dintre pamanteni : cel mai cunoscut rol al marelui actor . Abordarea lui  Ştefan Iordache este cu totul unica . Victor Petrini este un om pierdut, o comoara de idei si de idealuri pierdute . Decaderea şi distrugerea lumii vechi, distrugerea filosofiei unei acestei lumi de catre comunisti se confunda cu decaderea lui Petrini . Universul lui se naruie, valorile se destrama si lumea pe care o cunostea dispare . Iesit din puscarie, devenita un lagar al distrugerii umane, Victor Petrini descopera ca, şi in libertate, exista gratii .
Filmul lui Serban Marinescu este inspirat din romanul lui Preda, deci nu este o adaptare a romanului . Sigur lui Marin Preda nu i-ar fi placut filmul, cum nu i-ar fi placut nici Morometii lui Gulea, dar pentru distributia stralucita, nu cred ca ar fi avut ceva in potriva şi s-ar fi minunat cat de Petrini a fost Ştefan Iordache .


Cu Serban Marinescu, maestrul a lucrat şi in Cei care platesc cu viata ( dupa Jocul Ielelor de Camil Petrescu ), unde face poate cel mai stralucit Serban Saru-Sinesti, şi Ticalosii, intr-un rol extraordinar, Didi Sfiosu .

  
Printul Lai Cantacuzin - Noiembrie, ultimul bal - cel mai reprezentativ rol din filmografia cu Dan Pita . Un rol psihologic, intr-un film dupa Locul unde nu s-a intamplat nimic, personajul lui Ştefan Iordache se va aseamana cu Printul lui Sergiu Nicolaescu din Orient Express  .


Ştefan Iordache şi Dan Pita au mai lucrat in :

Bietul Ioanide, Pruncul, Petrolul si Ardelenii, Concurs, Hotel de Lux, Eu sunt Adam si Omul Zilei .

Cu Ion Pacea, in Bietul Ioanide
Ştefan Iordache a jucat in filme de marca ale cinematografiei romanesti, printre care :

Strainul ( debut ), Gaudeamus igitur, Un film cu o fata fermecatoare, Adio, draga Nela!, Doctorul Poenaru, Editie speciala, Inghititorul de sabii, De ce trag clopotele, Mitica? şi Glissando .

In De ce trag clopotele, Mitica ?
 Niciodata nu a dat arta romaneasca un trio ca Ştefan Iordache Gheorghe Dinica şi Nelu Ploiesteanu .
Marele actor a fost prieten şi cu alti mari artisti, ca Sebastian Papaiani, pe care l-a convins chiar sa vina sa locuiasca la Gruiu . 


Primii doi au fost foarte buni prieteni şi s-au intalnit chiar şi în filme . Amintesc  doar Cel mai iubit dintre pământeni şi Ticăloşii .

În Ticăloşii
Ştefan Iordache este considerat de mulţi cel mai mare actor român . Deşi nu l-aş pune pe primul loc, el rămâne unul dintre preferaţii mei, unul dintre acei mari actori fără odihnă, fără rău . Un actor şi un om plin de geniu, de bunătate şi de dumnezeire .



 


Ştefan Iordache, vorbe de geniu

 Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.

Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician.

Dacă aş lua viaţa de la început, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii.

Actorii sunt ca nişte copii. Se bucură când primesc premii, se bosumflă când sunt criticaţi, indiferent ce carieră ai în urma ta.

Cine naiba o fi inventat cârciuma? Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi nu au unde să bea un pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit pentru asta.

Văd doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel.

Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii teatru ca să vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură.

După părerea mea, vedetă este personajul care are cu ce să se legitimeze profesional, care are popularitate şi care caută să stimuleze mereu această imagine. Prezentatoarea de la meteo e? Dar fata cu sânii goi, pozată în porumb, e?




 

 Semnează al dumneavoastră, Mareşal
 

joi, 8 septembrie 2011

Nasterea Maicii Domnului - Adrian Cocosila, CrestinOrtodox.ro


Nasterea Maicii Domnului, praznuita de Biserica pe 8 septembrie, este prima sarbatoare din anul bisericesc. A fost fixata in a opta zi din anul bisericesc, pentru ca cifra opt simbolizeaza ziua vesniciei, viata fara de sfarsit. Datorita ei, Fiul cel Vesnic al lui Dumnezeu S-a intrupat, a biruit moartea si a daruit oamenilor viata vesnica in Imparatia Cerurilor.

Sfanta Scriptura nu ne ofera informatii despre Nasterea Maicii Domnului. Acest eveniment este relatat in scrierile apocrife. Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-crestina din secolul al II-lea, ofera mai multe amanunte despre originea si copilaria Maicii Domnului. Potrivit cercetatorilor, fragmentul care face referire la Fecioara Maria, a fost scris in jurul anului 140. Desi nu este considerata o scriere canonica, informatiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.

Firea lui Ioachim si a Anei este biruita de har

Tatal Fecioarei Maria se numea Ioachim si era din semintia lui Iuda. Sotia lui Ioachim era Ana, fiica preotului Matthan. Erau in varsta si fiind lipsiti de copii erau priviti de ceilalti ca blestemati. Astazi, atat de mult si-a schimbat lumea "fizionomia", incat considera ca esti blestemat daca ai prea multi copii. Lumea e intoarsa si asta pentru ca nu mai vede dincolo de ea. Ioachim si Ana nu sunt resemnati, nu-si spun "nu mai avem ce face", ci indraznesc sa-i ceara lui Dumnezeu, ceea ce noi definim a fi imposibil: sa fie parinti la o varsta inaintata. Acestia depasesc rigorile stiintei - "nu ai voie sa nasti decat pana la varsta X". Nu se tem ca vor naste un copil cu handicap si asta pentru ca Il aseaza pe Dumnezeu in aceasta lucrare. Sfantul Ioan Damaschin spune ca firea celor doi s-a biruit prin har si a ramas supusa. Nu a luat-o inaintea harului. A asteptat neroditoare, pana cand harul a inflorit rodul.

Arhanghelul Gavriil aduce vestea cea buna

Evanghelia apocrifa a vietii Maicii Domnului ne spune ca Ioachim a zis catre sotia sa, Ana: "Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea. Ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu, sa ne daruiasca un copil". Ceea ce este minunat e faptul ca Ioachim nu spune cat va sta. Nu se duce sa-i ceara lui Dumnezeu cu jumatati de masura.

Iar Ana devenind una cu sotul ei, nu ramane indiferenta fata de gestul lui Ioachim, ci incepe si ea sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: "Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cela ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cela ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel prorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu, sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).

Ingerul Gavriil se va arata fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea Sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23).

Talcuirea numelui Maria

Provenind din ebraicul "Aia", Maria se talcuieste "Doamna", dar numele evreiesc Maryam sau Miryam ar putea fi si de straveche origine egipteana, tragandu-se din verbul mri, "a iubi", cu sufixul afectiv ebraic - am, deci "cea draga", "cea iubita".

Maica Domnului are in calendarul ortodox 9 zile de pomenire

Maica Domnului are in calendarul ortodox 9 zile de pomenire: 8 septembrie - Nasterea Maicii Domnului, 1 octombrie - Acoperamantul Maicii Domnului, 21 noiembrie - Intrarea in biserica a Maicii Domnului, 9 decembrie - Zamislirea Sfintei Fecioare de catre Sfanta Ana, 26 decembrie - Soborul Maicii Domnului, 25 martie - Buna Vestire, 2 iulie - Asezarea vesmantului Nascatoarei de Dumnezeu in Vlaherne, 15 august - Adormirea Maicii Domnului si 31 august - Punerea in racla a braului Maicii Domnului.

La multi ani celor ce poarta numele Sfintei Fecioare Maria.


Semneaza al dumneavoastra, Maresal

miercuri, 7 septembrie 2011

Ilarion Ciobanu, actorul-simbol al Dreptăţii şi Bunului-Simţ


Voi fi la fel de dur ca adevărul şi la fel de neîndurător ca dreptatea. - William Lloyd Garrison


Destin înseamnă a lupta deasupra sau alături de viaţă, a-i face concurenţă în pasiune, răzvrătire şi suferinţă. - Emil Cioran


În 2008, am pierdut mulţi actori . Pe patru dintre ei îi regret cel mai mult : Ovidiu Iuliu Moldovan, Colea Răutu, Ilarion Ciobanu şi Ştefan Iordache . Ultimii doi au plecat la diferenţă de o săptămână .
Ilarion Ciobanu a fost pentru cinematografia şi societatea românească un colos de discrenţie, de decenţă, de profesionalism .


Destinul a făcut ca el şi Jean Constantin, din băieţii portului, să devină unii dintre cei mai mari actori ai ţării .
Parcă era un sfânt dintr-o icoană, gândindu-mă şi la Ultimul cartuş, în care comisarul Roman, jucat de Ilarion Ciobanu, devine călugăr
Avea forţă . A făcut numai personaje puternice, bărbaţi de onoare, oameni drepţi care nu pleacă capul în faţa nimănui, luptători pentru dreptate şi ţară .


Era moldovean, născut în Tighina românească, dar pentru restul vieţii a iubit necondiţionat marea, unde a fost aruncata si cenusa lui, dupa ultima dorinta . A lucrat în port . Nu a ştiut ce înseamnă viaţa uşoară . Nu a trăit în puf . Probabil de aici spiritul de legiuitor, decenţa şi respectul .
Au urmat anii '50, când a devenit un legendar jucător de rugby al Bucureştilor


Destinul a făcut să devină actor . În profesia lui au contat pasiunea şi talentul nativ extraordinar .
Nu ştiu de ce nu a jucat în piese de teatru . Poate nu a vrut, poate nu a fost cerut, dar în cinematografie rămâne un geniu, fără să fac exces de vocabular .
Ilarion Ciobanu era natural, puternic . Şi acum tresar când îi văd prim-planurile : era terifiant de uman .
Valeriu Butulescu are un aforism-mănuşă :
Era atât de dur, încât nu se putea şlefui decât singur, asemenea diamantelor. 
 Aşa era Ilarion Ciobanu . Un om dur, dar drept, cum avea să spună maestrul Sergiu Nicolaescu .
Marele actor va rămâne mereu viu prin filmele sale, prin personajele sale : Comisarul Roman, Stroe Buzescu, Stegarul Vasile, Traian Brad, Gherasim, Gerula ...


Cele mai bune personaje 


 Comisarul Roman - Seria poliţistă Comisarul Roman : favoritul meu . Mulţi neaveniţi acuză cele două filme ( pentru că mă axez doar pe opera cu Sergiu Nicolaescu ) de propagandă comunistă . Dar asta era realitatea . Muncitorii - ilegaliştii - care sperau un trai mai bun în comunism erau avansaţi, de cele mai multe ori, în profesii total necunoscute . Politistii din vechiul regim, cautand sa nu cunoască beciul comunist, s-au dat la fund sau au facut pacte cu gangsterii autohtoni .
Comisarul Roman reprezinta, in ciuda afilierii politice, un exemplu de justitiar nesangeros, dur si drept, incoruptibil si curajos .
Cu Miclovan va forma o echipa de forta cu care va incerca sa anihileze gangsterii de maidan si pe eruditul lor sef, Semaca .
Personajul a continuat sa apara in cateva filme de Manole Marcus, cu aportul lui Titus Popovici .



Ilarion Ciobanu a fost unul dintre colaboratorii lui Sergiu Nicolaescu, in prima parte a carierei .
Filmele graiesc de la sine :
Mihai Viteazul, Nemuritorii, Pentru Patrie si Mihail, caine de circ .

Traian Brad - Seria Ardelenilor : probabil cel mai cunoscut personaj al sau . El face parte tot dintr-o serie, care ii are in distributie si pe Ovidiu Iuliu Moldovan, Mircea Diaconu si Tania Filip .
Traian este capul familiei Brad . Hotarat sa uneasca familia si sa il invete pe mezinul Romulus meserie, pleaca impreuna cu el intr-o calatorie in America, unde este stabilit Johnny . Cei trei vor avea parte de aventura vietii lor .
Interpretarea lui Ilarion Ciobanu este fantastica, reusind sa infatiseze publicului portretul ardeleanului darz, luptator si patriot .



Gherasim - Toate panzele sus :  personajul cu care s-a identificat cel mai mult . Lupul curajos al marilor, durul de pe Speranta, Gherasim . Serialul a dus la fratia dintre Ilarion Ciobanu, Ion Besoiu, Sebastian Papaiani, Ion Dichiseanu si Jean Constantin .



 Ilarion Ciobanu a facut roluri memorabile si in :

Setea ( debut ),  Lupeni 29, Răscoala, Golgota, Columna, Doi bărbaţi pentru o moarte, Baltagul, Asediul, Fraţii, Facerea lumii, Serata, Drum în penumbră, Departe de Tipperary, 100 de lei, Dimitrie Cantemir, Capcana, Muşchetarul român, Pe aici nu se trece, Gustul şi culoarea fericirii, Ecaterina Teodoroiu, Rug şi flacără, Iancu Jianu, zapciul, Iancu Jianu, haiducul, Râdeţi ca-n viaţă, Fapt divers, Bătălia din umbră, O vară cu Mara, Şobolanii roşii, Crucea de piatră, Terente - regele bălţilor, Ochii care nu se văd ( serial ).


Ilarion Ciobanu a fost, este si va ramane unul dintre cei mai mari actori romani  . Asa cum avea sa fie numit intr-un articol al Jurnalului National, Ilarion Ciobanu este actorul-simbol al Dreptăţii şi Bunului-Simţ .

 

 Ne gîndim cu pioşenie la Ilarion Ciobanu 
Ramona Draghici, Jurnalul National, 9 septembrie 2008

 TOATE PÎNZELE SUS... ● Drum bun, maestre! 

Ce rămîne în urma unui om care, pe pămînt, s-a jucat cu Arta... Dincolo de regrete şi lacrimi, rămîn aplauzele şi amintirile celor care s-au bucurat de harul lui, dar şi ale celor care au fost împreună cu el, în munca sa: colegii.

Despre Ilarion Ciobanu, fără excepţie, colegii săi au vorbit cu sufletul. Cu toţii l-au declarat "actorul-simbol al Dreptăţii şi Bunului-Simţ", cu toţii l-au iubit, l-au apreciat, cu toţii îi vor duce dorul... Ilarie, cum l-a alintat Oana Pellea, a plecat dintre noi într-o mare discreţie şi poate că deja a ajuns pe la Amza, Ovidiu (Iuliu Moldovan), pe la nenea Colea Răutu... Poate s-au adunat ei, acolo, la o cană cu vin şi o sumedenie de poveşti. Despre cum era Ilarie pe platoul de filmare, ne-au istorisit cei cu care a împărţit frumuseţea acestei arte, artă pe care el o avea în sînge, pentru că Dumnezeu i-a dăruit talentul. Ilarie era bun, cinstit, punctual, civilizat, ascultător... Ilarie era cîte ceva din toate. "Îmi pare sincer rău că a plecat dintre noi un camarad excepţional, de o reală cinste profesională şi umană", ne-a spus Ion Besoiu, alături de care Ilarion Ciobanu a jucat în "Setea", producţie regizată de Mircea Drăgan, şi în "Toate pînzele sus", regia Mircea Mureşan.

Ca un paradox, Ilarion Ciobanu a debutat în cinematografie tîrziu – pe cînd avea 30 de ani – şi a ales să se retragă devreme. A căutat, cu eleganţă, să stea deoparte, să privească din umbră, nu însă fără tristeţe, la ce a mai rămas din arta filmului. La cum kitsch-ul a subjugat talentul, la cum pasiunea şi-a tot pierdut din valenţe. Era dezamăgit...
SEMEŢ. Îmi amintesc că prima şi ultima dată cînd l-am văzut în faţa ochilor pe domnul Ilarion Ciobanu a fost în 2004, cred, la Gala Festivalului de Film Internaţional BiFEST care a avut loc la Bucureşti, unde a primit Premiul de Excelenţă pentru întreaga activitate. A apărut pe scenă la fel de semeţ cum îl ştiam de la televizor. Şi acea icoană a sa
mi-a rămas în minte...
Avea spirit de echipă

"Era conştiincios, un bun fost sportiv, un rugbist apreciat. Avea spirit de echipă, era punctual. L-am văzut pe Ilarion sub toate formele, chiar şi cînd era mai expansiv, am fost prieteni. De prin ‘86 s-a retras, din cauza bolii, a fost destul de greu pentru el. Pentru mine a fost o lovitură. Era un lipovean adevărat. A crescut cu greutăţi, era de mic obişnuit cu ele, dar a ştiut să le treacă. Şi-a făcut meseria exemplar, a jucat în multe filme, «Mihai Viteazul», «Nemuritorii». L-am admirat. Era un bun familist, pe soţia sa o cunosc, am fost colegi la Sahia, ea era regizor. A fost un tip apreciat. La filmări mă asculta, era un actor civilizat", ne-a povestit Sergiu Nicolaescu.
Un profesionist

"M-am întîlnit cu Ilarion pe platou, la «Gustul şi culoarea fericirii», un film regizat de Felicia Cernăianu. Era un om deosebit, un actor puternic pentru cei care-l vedeau pe scenă, dar care avea şi o organizare interioară de invidiat. Pentru că, ştiţi... noi, actorii, cam avem probleme la capitolul ăsta. Era serios, un profesionist. E trist că aceşti oameni se răresc. «Ne rărim între noi», vorba cronicarului. Dar, din păcate, nu vin în loc aceleaşi forţe. Se merge pe deprofesionalizare şi asta mă sperie. Regret şi mă gîndesc cu pioşenie la Ilarion Ciobanu. A suferit mult, a fost dezamă-git de ce vedea în jur şi s-a izolat... Şi lumea ne izolează, într-un fel...", ne-a spus Dorel Vişan.
Era şi scenarist
 
"Am jucat cu Ilarion în multe filme, printre care «Setea», «Toate pînzele sus»... Cînd l-am cunoscut, am avut impresia că am cunoscut o stîncă. Îmi aduc aminte că m-a impresionat tonul său, extraordinara forţă lăuntrică pe care o avea, curajul şi demnitatea. Era un băiat de o mare demnitate, cu o isteţime deosebită. Foarte puţină lume ştie că el şi scria. Scria scenarii de film, chiar s-a angajat ca regizor la Sahia. Era preocupat de viaţa marinărească şi lucrul acesta s-a văzut mai ales în «Toate pînzele sus». În «Setea», s-a întîmplat un lucru interesant: noi, eu şi Ilarion, eram mai tineri şi jucam alături de monştri sacri... Calboreanu, George Măruţă... Ei bine, Ilarion nu avea nici un fel de emoţie, avea în schimb o mîndrie a profesiei pe care şi-a ales-o de neimaginat. Avea o demnitate pe care nu o puteai terfeli uşor. S-a împrietenit cu Colea Răutu. Era prin prin ’60-’61, şi am avut parte şi de un regizor bun, Mircea Drăgan, care ne-a spus că atunci cînd vine vorba de film, pe platouri, sîntem cu toţii egali", ne-a declarat Ion Besoiu.

Un mare talent

"L-am cunoscut. Am fost colegi la facultate, avea o situaţie mai specială. Era foarte talentat. Ştiu că profesorii nu ne lăsau să facem film, ne spuneau să aşteptăm să terminăm şcoala, dar Ilarion a primit o ofertă pentru un film şi a plecat. Şi bine a făcut! Se potrivea cu filmul şi fizic, şi ca personalitate. Era un om rezervat, discret cu viaţa personală. Cred că a fost deziluzionat, şi de aceea a ales să se retragă", e de părere Stela Popescu.

UN BUN COLEG
 
"Am lucrat cu el în «Toate pînzele sus» un an şi jumătate. Un coleg foarte bun, am colaborat minunat. Îmi pare rău, e o pierdere pentru cinematografia românească."
Jean Constantin




Semneaza al dumneavoastra, Maresal