miercuri, 28 septembrie 2011

Un Michelangelo al celei de-a şaptea arte - Gabriel Tudor, Revista Magazin


Cinematografia italiana a mijlocului de secol XX a influentat profund cursul celei de-a saptea arte si mentalitatea cinefililor, aducând un aer proaspat, de un realism crud sau, dimpotriva, oferind spectatorului fascinante fantezii onirice transpuse pe pelicula. Unul dintre maestrii modernismului italian a fost Michelangelo Antonioni, de la a carui nastere se implinesc, azi, 99 de ani.
 
De la pictura si muzica, la film

Dupa insesi spusele lui, Michelangelo Antonioni a avut o copilarie deosebit de fericita. Mama lui, Elisabeta Roncagli, era o femeie cu suflet cald, deosebit de inteligenta, care cunoscute, in tinerete, saracia, inainte de a se casatori din dragoste cu Ismaele Antonioni, fiul unor bogati latifundiari din Emilia Romagna, in nordul Italiei. Crescând in mijlocul copiilor de tarani saraci, Michelangelo s-a atasat cu totul de ei, gasind in sufletele acestor micuti o onestitate si o curatenie morala dupa care va tânji toata viata. Inca de mic, baiatul s-a simtit atras de arta, in special de desen si de muzica. Violonist precoce, a dat primul lui concert la doar noua ani. Dar va abandona aceasta prima pasiune la adolescenta, când va descoperi, fermecat, cinematograful.

Spre a se amuza, obisnuia sa deseneze case, cladiri, blocuri, orasele intregi, pe care le popula cu personaje, creând astfel filme pe hârtie, o prefigurare a talentului sau viitor, de „arhitect pe pelicula”. Parintii l-au convins sa urmeze studii economice, la Universitatea Bologna, dar inima lui ramasese in sala de cinema, asa ca, pe timpul studentiei, a inceput sa scrie cronici de film pentru un modest ziar din Ferrara. In 1940 a plecat la Roma, angajându-se la revista fascista Cinema, dar n-a rezistat mult, intrucât viziunea sa artistica, deloc conforma cu ideologia oficiala, i-a scos rapid din sarite pe sefii publicatiei.

Ulterior, a fost totusi acceptat la Centrul Experimental de Cinematografie, pentru a studia tehnica filmului, dar, dupa numai trei luni, a fost obligat sa se inroleze in armata. Norocul lui a fost ca Roberto Rosselini, un regizor deja remarcat, l-a luat sub obladuirea sa, astfel ca Antonioni a scris, alaturi de acesta, scenariul filmului Un pilota ritorna. Succesul obtinut il va determina pe prestigiosul regizor francez Marcel Carne sa-l invite in Franta, pentru a-i fi asistent la Les visiteurs du soir. In 1943, Antonioni realizeaza singur o serie de scurtmetraje, sub titlul generic Gente del Po, dedicate vietii pescarilor saraci din valea râului Pad – aceste filme au fost veritabile precursoare ale neorealismului Italian.

Un pionier al tehnicilor cinematografice moderne

Primul lungmetraj semnat Michelangelo Antonioni va aparea in 1950: Cronaca di un amore, prin care regizorul se rupe de neorealism, prezentând viata unui cuplu burghez. Va urma o serie de filme de aceeasi factura, precum La signora senza camelie sau Le amiche, pâna la Il grido, turnat in 1957 si care spune povestea dramatica a unui muncitor si a fiicei sale. Ceea ce uneste toate aceste filme este mesajul fundamental care se degaja din ele – alienarea sociala. In Le amiche, Antonioni experimenteaza un gen cu totul nou, care va fi adoptat apoi de numerosi regizori, de la Quentin Tarantino la Inaritu: in locul naratiunii conventionale el prezinta o serie de episoade aparent fara legatura intre ele.

Procedeul va fi reluat in L’aventura (1960), care va deveni primul sau success international. Vor urma doua productii devenite clasice: La notte (1961), cu Jeanne Moreau si Marcello Mastroiani si L’eclisse (1962), cu Alain Delon. Cele trei pelicule sunt considerate de critici ca formând o trilogie, având ca tema vesnica obsesie a creatorului lor – sentimentul de instrainare resimtit de om in societatea moderna. La notte a câstigat Ursul de Aur, la Berlin si de o primire la fel de buna a avut parte si Il deserto rosso (1964), ambele beneficiind de prezenta, ca protagonista, a muzei lui Antonioni, Monica Vitti, care in acea perioada i-a fost si iubita. Prietenia cu celebrul producator Carlo Ponti s-a dovedit de bun augur pentru Michelangelo Antonioni, intrucât i-a deschis poarta cetatii filmului de la Hollywood.

Blow-up, inspirat de romanul argentinianului Julio Cortazar, a constituit un succes major, fiind nominalizat la Oscar. Un succes urmat de un film controversat: Zabriskie Point, din 1970, pe a carui coloana sonora apar melodii de Pink Floyd, Grateful Dead si Rolling Stones si care a devenit instantaneu un cult movie pentru comunitatea hippy.

Intelectualul rasat si sceptic al cinematografiei europene

In 1972, Antonioni a fost invitat de liderul chinez Mao Dzedong la Beijing, rezultatul fiind un documentar despre Republica Populara Chineza, care a fost insa aspru criticat de autoritatile comuniste, fiind prezentat publicului chinez abia in noiembrie 2004! Dupa un alt film experimental, Il mister di Oberwald (1980), având-o in rolul principal tot pe Monica Vitti, a urmat, in 1982 Identificazion di una donna. Atacul de apoplexie care l-a afectat in 1985 il va lasa pe Antonioni paralizat complet pe partea stânga si incapabil sa mai vorbeasca. In ciuda acestui handicap, va continua sa regizeze, filmul sau, Beyond the Clouds (1995) fiind laureat la Festivalul de Film de la Venetia.

Cu doar un an inainte, primise un Oscar onorific, pentru „recunoasterea locului sau ca unul dintre maestrii stilisticii vizuale din cinematografie”. Un loc care-l situeaza, fara indoiala, intre corifeii cinematografiei mondiale, apreciat si recunoscut ca atare si de alti monstri sacri ai acesteia. Astfel, japonezul Akira Kurosawa il considera unul dintre cei mai interesanti creatori de filme, iar Stanley Kubrick includea La Notte printre peliculele sale favorite, ca si Andrei Tarkovski.

La 94 de ani, dupa o viata dedicata cinematografului, Michelangelo Antonioni, care ar fi putut fi, ca si omonimul sau renascentist, un mare pictor, dar a preferat sa fie regizor, inceta din viata, la resedinta lui din Roma. Dupa doar câteva ore, stranie coincidenta, murea un alt creator de geniu, suedezul Ingmar Bergman, facându-l pe un critic de film sa exclame: „Daca Bergman a fost marele preot al filmului european, Antonioni a fost intelectualul sau rasat si sceptic.”.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu