luni, 31 octombrie 2011

Biblioteca pentru toţi: "Cele mai frumoase poezii de dragoste" de Adrian Păunescu

Comemorare specială a Jurnalului Naţional



Miercuri, 2 noiembrie, Jurnalul Naţional apare împreună cu "Cele mai frumoase poezii de dragoste" de Adrian Păunescu.

Dacă până la capătul destinului nostru ne-am întâlni măcar o dată cu dragostea. Cea adevărată. Cea pe care o simţi şi o transmiţi din tot sufletul. Dacă iubirea ar fi singurul război al lumii… Dacă ne-ar păsa cu adevărat de lucrurile importante din viaţa noastră şi dacă le-am acorda locul potrivit la momentul… potrivit. Cu siguranţă, drumul nostru ar arăta cu totul altfel …

"Să ştiţi că eu n-am să mai falsific trecutul meu/fii n-am cum să mai dau înapoi./ Eu când am făcut o declaraţie de dragoste,/ Parc-am făcut declaraţie de război./ Dacă nu izbândeam în iubire era moarte,/ Nu concepeam o altă împărţire/ Decât la doi./ Eu când am făcut o declaraţie de dragoste,/ Parc-am făcut declaraţie de război./ fii-acum sunt la fel./ Îmi păstrez trăsăturile./ Stupul meu mai trimite către voi/ Câte-un roi,/ Dar fiţi atenţi/ Că eu, şi când fac o declaraţie de dragoste,/ Parcă fac declaraţie de război./ Dacă zic: te iubesc,/ Asta sună a ordin/ fii-n faţa femeii/ Ce măreţ mă-ncovoi/ Vă iubesc şi vă rog să primiţi/ Această declaraţie de dragoste/ Ca pe-o declaraţie de război/ Dac-ar rămâne iubirea/ Singurul lumii război." (ADRIAN PĂUNESCU, Declaraţie de dragoste, 1986)


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Mi-e dor de Ştefan Iordache de Rodica Mandache, Jurnalul Naţional


Mi-e dor de Ştefan Iordache. Golul rămas prin plecarea lui e uriaş. A fost atât de important el, lucru ştiut şi în viaţă, dar mai ales acum când nu mai e; eu raportez tot ce mi se întâmplă la acest gol. Radu Beligan, parcimonios foarte în aprecieri, dar care nu se joacă însă cu valoarea, spune despre el: „Ştiu că oamenii sunt reticenţi la auzul unei declaraţii absolute şi totuşi nu ezit să spun că îl consider pe Ştefan Iordache cel mai mare actor al unei generaţii de talente uimitoare, care apare o dată la 50 de ani.

Mi-e dor de Ştefan şi încerc să-l recompun în amintire. Încep să uit multe lucruri. Să fac acel efort dureros şi să mă transport în tinereţea noastră şi să mi-l aduc aminte când juca Arturo Ui în piesa lui Brecht şi cum ascensiunea lui nu mai putea fi oprită, era luminos ca mierea de toamnă şi avea un farmec potopitor. Juca în «Străinul» – Andrei Sabin, era însingurat, neîndemânatic, veşnic îndrăgostit, susceptibil şi de aceea prea serios, tăcut, rezervat.

N-avea duşmani, toată lumea îi căuta prietenia. A păşit de la început pe căile gloriei în această meserie ce i-a adus ceea ce puţini oameni au în viaţă, şi anume şansa de a confunda munca de fiecare zi cu plăcerea. Avea o linişte ciudată, care ascundea mari nelinişti, frământări purificatoare, care-i aduceau în ochi lumina. A debutat în acel deceniu al furioşilor care priveau înapoi cu mânie şi aproape în toate rolurile au regăsit revolta cauzelor pierdute.

Avea har! Avea candoare! Şi mai avea ceva nedefinit, care ne face pe noi cei care l-am cunoscut să ne înecăm în golul lăsat foarte gol. Iubea teatrul cu spaimă şi seriozitate.


Şi mă gândesc la el şi la patima lui pentru teatru şi scriu ca o rugăciune vorbele lui Ingmar Bergman despre actori, vorbe care-l definesc atât de bine pe Ştefan Iordache: «Iubesc actorii, le iubesc profesiunea, curajul, dispreţul faţă de moarte. Îmi plac actorii, îmi place scena».

Ascultaţi liniştea de acolo, acea linişte populată de toate fantasmele. Râsul, furia, toată energia mentală, simţirea autentică şi prefăcută. Totul rămâne pe scena continuându-şi în secret viaţa. Îl aud, îl simt câteodată. De asemeni îngeri, stafii sau oameni obişnuiţi îi simt, da. Iubesc teatrul, toate aceste teatre vechi, care sunt ca nişte viori de o sensibilitate infinită, rafinată, imaginativă, şi pentru ca miracolul să se producă, apăr actorul, cuvântul, spectatorul. Este tot ce avem nevoie pentru ca să intrăm pe tărâmul fermecat. Sunt foarte legat de teatru şi de actori. Actoria este o chestiune de etică”.

Da! Aşa e! Cred că mi-e dor şi mi-e jale de Ştefan Iordache, pentru că avea etica meseriei, acea demnitate a Actorului cu majusculă care la el era ceva frust şi abrupt –îmi lipseşte Ştefan Iordache.

Era magic, glosar de afinităţi elective. „Actorii sunt cei care se văd şi cei care nu se văd.” Pare nedrept, dar nu e! Nu-l reţii deloc pe X, orice ar face, şi te uiţi după Y chiar dacă nu face nimic şi mai e şi în fundul scenei. Actorii sunt mişcare, voce, expresie, nemişcare, magie. Totul poate fi închipuit. Actorii sunt cei care fac totul în mersul nostru spre tărâmul fermecat unde ne regăsim.


Mergeţi la teatru, oameni buni, salvaţi-vă! Acolo veţi găsi soluţiile pentru existenţa voastră tulburată. Veţi găsi actorii care nasc personajele şi pe care noi, semenii lor, ne putem baza. Acolo veţi învăţa din nou să râdeţi din toată inima. Să ştiţi că fac acest Laudatio via Ştefan Iordache pentru că festivalul dedicat lui, de la Caracal, mi se pare începutul unor lucruri bune într-ale culturii. O salvare!

Cultura e importantă în viaţa unui om pentru că are putere de catarsis:

„Actorii aceste apariţii/ Rătăcitoare/ Care urcă mereu/ Dealuri abrupte în direcţii răsfirate./ Paratrăsnete de vremuri,/ Ei iau din viaţă şi binele, şi răul/ Şi-l transformă în hrană spirituală/ Fără de care nu se poate trăi”.

Mi-e dor de Ştefan Iordache! Mi-e dureros de dor! Şi mă bucur că Teatrul din Caracal, acea splendidă construcţie, frumoasă, demnă, rafinată, elegantă se va numi Teatrul „Ştefan Iordache”. Mă bucur că mai-marii oraşului au făcut o alegere atât de bună. Mă bucur că acest festival va continua. Mi-au telefonat zeii din Olimp că va fi ediţia a doua – negreşit, orice s-ar întâmpla!


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 27 octombrie 2011

Liviu Ciulei. O poveste de Diana Evantia Barca

Regizorul care revoluţiona, în anii ‘60, tânăra cinematografie românească și, totodată, “unul dintre artiștii care au contribuit în mod eșenţial la dezvoltarea mișcării teatrale a secolului 20″ s-a stins într-un spital din Munchen, Germania, la vârsta de 88 de ani.



“Pentru mine asta este regia: logică, după aia logică, şi după aia tot logică. Şi dacă mai e 1% inspiraţie e bine, dacă nu – merge şi fără”, spunea regizorul care a semnat, în 1964, unul dintre filmele revoluționare în pe atunci tânăra cinematografie românească, “Pădurea spânzuraţilor”. Un posibil început al extraordinarei povești ar putea fi chiar acesta, cinematografia, deși Liviu Ciulei a făcut, de fapt, doar trei filme. “Pădurea spânzuraților”, însă, o producție care avea să-l anunţe pe actorul Victor Rebengiuc în lumea filmului, a adus României o schimbare, plus un premiu la Festivalul Internaţional de la Cannes. Este important să ne reamintim că extraordinara creație a lui Ciulei, indiferent dacă e vorba de regie, scenografie sau actorie de teatru și film, s-a petrecut mai înainte de acea cumplită vară a lui 1971, în care Ceaușescu își lansa funestele Teze din iulie, prin care, urmând exemplul Revoluției culturale din China lui Mao-Tse-Dun, România, condusă de “marele fiu”, urma să întoarcă spatele “putredului” Occident.


Un titlu care dă fiori descrie, probabil, pe deplin, ce a urmat: “Expunere cu privire la programul PCR pentru îmbunătăţirea activităţii ideologice, ridicarea nivelului general al cunoașterii și educaţia socialistă a maselor, pentru așezarea relaţiilor din societatea noastră pe baza principiilor eticii și echităţii socialiste și comuniste”. Pe scurt, cenzura comunistă, într-o ofensivă neo-stalinstă, urma să calce în picioare cultura română.

Familia Ciulei venea, însă, din altă epocă, purtând mai departe eleganţa și valorile ei. În 1960, Bucureștiul cultural era în căutări și experimente, iar Liviu Ciulei inspira un așa numit “nou val” al cinematografiei românești, sau mai bine zis un prim val al acesteia, demonstrând că optica teatrală (inerentă oricărei cinematografii la începuturi!) poate și trebuie să fie depășită. Rezistând tentaţiei de a pune filmele în scenă aidoma unor piese de teatru, Liviu Ciulei anima o întreaga generație de scenariști, regizori și actori tineri și plini de entuziasm.

S-a spus că în acest fel, o dată cu “Pădurea spânzuraţilor”, filmul românesc a făcut un “salt cuatic” de anvergură, concurând nu numai romanul remarcabil a lui Liviu Rebreanu, dar stabilind și un alt set de valori la care filmul românesc era perfect capabil să ajungă. Clasic şi modern în acelaşi timp, teribil de personal în aproape fiecare cadru, filmul lui Liviu Ciulei este o lecţie de regie de la un capăt la celălalt, fiind capodopera acestui autor care, din păcate, s-a exprimat atât de rar în cinema. Liviu Ciulei a făcut doar trei filme: “Erupţia”, “Valurile Dunării” şi “Pădurea spânzuraţilor”. Fiecare dintre ele a fost, însă, apreciat cu critici pozitive și premii internaționale.

Pe lângă premiul pentru regie obţinut la Festivalul de la Cannes în 1965 pentru “Pădurea spânzuraţilor”, Ciulei a primit și Globul de Cristal, la Karlovy Vary, în 1969, pentru filmul “Valurile Dunării”, și un premiu de excelenţă în cinematografia română în 2002. Lista creațiilor lui e lungă. Nu încape în acest spațiu restrâns. Vom spune doar că palmaresul lui Liviu Ciulei include peste 20 de filme, la care a lucrat ca regizor, actor sau scenarist, precum şi numeroase spectacole de teatru, unde şi-a pus semnătura ca regizor, scenograf sau actor. Pentru acestea din urmă a primit, de asemenea, nenumărate distincții internaționale, iar în țară – premiul UNITER în 1996 și Premiul de Excelenţă UNITER în 2001.

”Cred că treaba asta cu teatrul e serioasă”

Liviu Ciulei devenea matur într-un București confuz, care își redefinea, uneori dureros, valorile, în anii de după război. A studiat pe ascuns Artă Dramatică, în paralel cu Facultatea de Arhitectură din Bucure;ti, unde a absolvit studiile cu brio. Pentru prima avea har, iar microbul celei de-a doua a fost transmis genetic, probabil, de la un tată supranumit “ziditorul Bucureștiului modern“, inginerul Liviu Ciulley.

Harul său a avut, și el, ecouri concrete, primul dintre ele fiind faptul că a schimbat puțin fața Capitalei. O altă poveste încântătoate dintr-un oraș postbelic încă plin de farmec, o spunem și pe aceasta tot în treacăt, cât să amintim câte ceva din tradiția unei extraordinare familii. În 1944, terenul și marele imobil de la Magheru ,20, aparțineau inginerului Liviu Ciulley, iar în 1946 la acest număr a apărut pe lume teatrul Odeon, astăzi Nottara. Asta pentru că tatăl celebrului regizor Liviu Ciulei a aflat secretul fiului său: studia pe ascuns teatrul la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, în paralel cu arhitectura. Impresionat de pasiunea fiului, Liviu Ciulley a decretat sever, la un prânz în familie: “Cred că treaba asta cu teatrul e serioasă. Așa că îţi voi construi un teatru!”.

Liviu Ciulley conducea la acea vreme Societatea Naţională de Construcţii și era cel mai important inginer-constructor din România, alături de Emil Prager. Pe lângă Teatrul Nottara, a mai ridicat din temelii clădirea Băncii Naționale, biserica Elefterie, mânăstirea Cașin, Facultatea de Agronomie, tunelul pentru tezaurul Băncii Naționale de la Sinaia și biserica din Sinaia, ca să nu mai punem la socoteală Academia Militară sau actualele uzine Dacia-Renault.

Luat în serios de importantul său tată, Liviu Ciulei și-a început cariera încă din facultate, la numai 23 de ani, când a semnat regia și decorurile piesei “Poveste stranie”. Pe scenă a urcat pentru prima dată, ca actor, în 1946, în rolul lui Puck din “Visul unei nopti de iarnă” de Shakespeare, pe scena Teatrului “Odeon”. Un debut fericit, care a marcat, de altfel, și inaugurarea teatrului gândit, proiectat și construit de tatăl lui. Liviu Ciulei s-a alăturat apoi echipei Teatrului Municipal din Bucureşti, actualul Teatru Bulandra, unde a debutat ca regizor în 1957, punând în scenă “Omul care aduce ploaia” de Richard Nash.


Un proiect de valoare pentru Teatrul Naţional din București

Vom înțelege de ce Liviu Ciulei a fost membru de onoare al Ordinului Arhitecţilor și director onorific al Teatrului “Bulandra” adăugând și poveștile acestea celor pe care le-a scris, jucat sau regizat cu geniu de-a lungul carierei sale artistice. Poate că ar trebui să adăugăm printre succesele tânărului Liviu Ciulei, în rolul său de arhitect de data aceasta, şi proiectul creat pentru construirea Teatrului Naţional din București. Un proiect publicat la vremea respectivă de două importante reviste de arhitectură din lume și recomandat ca model de rezolvare pentru un teatru de rang naţional. La vremea aceea, Ciulei nu era, însă, agreat de autoritățile comuniste, astfel că alesul a fost un alt proiect, semnat de un arhitect lipsit de anvergura lui Ciulei, dar mai bine văzut de autorități. Bătrânul Ciulley a murit destul de tânăr, la 56 de ani. A avut noroc. O dată, că nu a prins necazurile bătrâneţii, și a doua oară că nu a apucat dezastrul naţionalizării – așa cum avea să spună fiul său. 


Tânărul regizor, însă, avea să le vadă pe toate, ba încă destule pe deasupra. Oricum, “Valurile Dunarii”", filmul lui Liviu Ciulei premiat în 1961 cu Globul de aur la Festivalul de la Karlovy Vary, era inspirat din “unele evenimente petrecute în timpul insurecției armate din august 1944″, ceea ce pentru Securitate a fost un motiv de serioasă preocupare, așa cum aveau să arate note informative descoperite în anii trecuți.


În căutarea intenţiei dușmănoase, instituţia l-a suspectat de sabotaj ideologic pe Liviu Ciulei. Și asta nu prea dădea bine în contextual Tezelor din iunie. Oricum era un fel de “curățenie generală” în direcția anunțată, spectacolele de teatru erau supuse unui soi de „vizionări”. În 1972, piesa “Revizorul”, montată de Lucian Pintilie la Bulandra (al cărui director era Liviu Ciulei) a fost interzisă după trei reprezentaţii, din pricina asemănării – puse în evidenţă de regizor – a moravurilor din Rusia ţaristă cu cele din societatea ceauşistă.

În urma scandalului, a fost demisă întreaga conducere administrativă a teatrului (inclusiv secretarul de partid şi protagonistul spectacolului, Toma Caragiu). Apăreau noi reguli pentru toată lumea: în timp ce Ceaușescu desființa, exemplar, instituția cenzurii, fiecare editură avea acum un cenzor în redacţie, fiecare redactor-şef se străduia să fie cât mai atent pentru a nu avea probleme cu Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, ori şi mai rău, cu Secţia de Presă a Comitetului Central. Securitatea însăşi veghea să nu se scrie şi să nu se difuzeze „lucrări necorespunzătoare”, având şi sub urmărire directă un număr impresionant de scriitori, editori şi ziarişti.

Izgonit de comuniști de la Bulandra, teatru căruia îi fusese ani de zile și director, Liviu Ciulei a plecat în 1980, în lumea largă, unde și-a continuat extraordinara carieră. A montat în America, la Guthrie Theatre din Minneapolis, unde a fost și director, la Arena Stage din Washington, a fost numit director la “Lincoln Center” din New York, a montat la Sidney, în Australia, şi pe cele mai importante scene din Germania.

Opere care l-au transformat, în ochii criticii, în “unul dintre artiștii care au contribuit în mod eșențial la dezvoltarea mișcării teatrale a secolului 20″, în timp ce breasla l-a recompensat cu nenumărate onoruri, serie din care amintesc medalia “Sfântul Olaf pentru merite culturale”, acordată de Majestatea sa Olaf al V-lea, regele Norvegiei pentru montarea, în Statele Unite, a piesei Peer Gynt de Ibsen (1983) sau “Premiul criticii australiene” pentru “Azilul de noapte” de Maxim Gorky, montat la Sidney, în 1977. După Revoluţie, Liviu Ciulei a venit tot mai des acasă. Și-a reluat chiar și drumurile magice spre Bulandra, un teatru căruia el i-a conferit o coroana de glorie și unde, cu migala, răbdarea și harul ce l-au neliniștit încă din tinereţe, a montat în în 2005 două piese de Pirandello.


Clody Bertola și alte câteva povești de dragoste

Liviu Ciulei a fost căsătorit cu Clody Bertola și cu jurnalista germană Helga Reiter. Din această din urmă relaţie a apărut și un copil, regizorul Thomas Ciulei. Clody Bertola, cândva muză pentru pictori, regizori, poeți și actori, se stingea din viață în 2007, la vârsta de 94 de ani. Probabil prima dragoste adevărată a actriței Clody Bertola a fost Liviu Ciulei, deși acesta a fost cel de-al doilea cu care frumoasa timpului și-a oficializat relaţia, după un mariaj eșuat cu pictorul Ștefan Constantinescu.

Se spune că l-a iubit mult, atât cât să uite faptul că el era mai mic cu zece ani decât ea și atât cât să aibă curaj să înfrunte, alături de el, semnele de ranchiună ale unui regim comunist care nu-i simpatiza. Alături de Ciulei a format, în 1947, prima trupa a teatrului Odeon. Viziunile lor despre dragoste și despre relații ar putea să-i mire pe tradiționaliști. În momentul în care s-a căsătorit cu Liviu Ciulei, Clody s-a mutat în noua casă cu tot cu fostul soț, pictorul Ștefan Constantinescu, care a rămas acolo până în ultimele zile ale vieții. “Ștefan mi-a fost soţ prieten și tată.Liviu îl admira mult pentru gustul său rafinat. Obișnuia să-l consulte întotdeauna când lucra la un spectacol”, avea să spună Clody.

Mariajul ei cu Liviu Ciulei, însă, nu a durat. Se spune că ruptura dintre cei doi s-a datorat slăbiciunii lui Ciulei pentru o altă femeie, “care, de fapt, nu a contat deloc în viața lui”, așa cum avea să spună, cândva, actrița. Clody și-a urmat mai departe drumul alături de “o fiinţă puternică, de care s-a lăsat total cucerită și dominată: Lucian Pintilie”, alături de care avea să trăiască mai bine de 40 de ani.


Dorea să fie incinerat

Liviu Ciulei, care în ultima vreme locuia atât la București, cât și la Munchen, s-a stins într-un spital din Germania. Regizorul Stere Gulea spunea că în luna iulie, Ciulei a plecat cu soția sa în Germania. “Nu puteai să spui că peste trei luni n-o să mai fie”, a spus Gulea, precizând că Ciulei a fost ulterior internat de mai multe ori, începând din septembrie, când a avut o congestie pulmonară. Au apărut apoi alte probleme – complicații renale și, s-ar părea, un stop cardiac. Stere Gulea, a cărui fiică, Alexandra, este căsătorita cu regizorul Thomas Ciulei, fiul lui Liviu Ciulei, a mai spus că nu cunoaște deocamdată detalii privind înmormantarea, dar că regizorul și-ar fi dorit să fie incinerat.


( catchy.ro )



Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 26 octombrie 2011

Departe de casă moare un român adevărat - Liviu Ciulei

Colecţie de patru articole - Jurnalul Naţional




Regizorul Liviu Ciulei a murit, noaptea trecută, la vârsta de 88 de ani, la un spital dn Germania. Cineastul suferea de mai multe afecţiuni.

Născut pe 7 iulie 1923, Liviu Ciulei a studiat teatrul, la Conservatorul Regal de Muzică şi Teatru din Bucureşti, iar apoi arhitectura. A debutat ca actor în 1946, jucând rolul lui Puck în "Visul unei nopţi de vară" la Teatrul Odeon din Capitală. Ulterior s-a alăturat echipei Teatrului Municipal din Bucureşti, actualul Teatru Bulandra, unde a debutat ca regizor în 1957, punând în scenă "Omul care aduce ploaia" de Richard Nash.

Liviu Ciulei, descris de Newsweek drept "una dintre cele mai îndrăzneţe şi provocatoare figuri ale scenei internaţionale", a fost numit, de altfel, director onorific al Teatrului Bulandra, în semn de apreciere pentru creaţia sa artistică.

Cariera spectaculoasă a lui Liviu Ciulei include peste 20 de filme, la care a lucrat în calitate de regizor, actor sau scenarist, precum şi numeroase spectacole de teatru, unde şi-a pus semnătura ca regizor, scenograf sau actor, aceste producţii fiind recompensate de-a lungul timpului cu distincţii prestigioase.

Filmografia sa include, alături de unul dintre titlurile care au marcat istoria cinematografiei româneşti, "Pădurea Spânzuraţilor", şi "Valurile Dunării" (1959) şi "Erupţia" - debutul său în regia de film, din 1957.

Despre scena finală a filmului "Pădurea spânzuraţilor", Liviu Ciulei spunea, în ianuarie, după o proiecţie a lungmetrajului, că este cea mai bună pe care a filmat-o vreodată. Astfel, Liviu Ciulei a spus, după proiecţie, că scena în care Apostol Bologa ia ultima masă, alături de iubita sa, Ilona, este esenţială pentru că în ea "e vorba de bărbat, femeie, vin, sare". "Am zis că trebuie să facem ultima scenă într-un fel, pentru că vreau să iau premiul la Cannes. Atunci, toată lumea a zis «A înnebunit Ciulei»", povestea acesta.

"Pădurea Spânzuraţilor" a primit, în anul 1965, premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes.

Tot în ianuarie, întrebat de ce a ales să lucreze mai mult în teatru decât în film, Ciulei a spus că după proiectul "Pădurea spânzuraţilor" nu i-a plăcut sau nu i-a convenit nicio propunere.

"Valurile Dunării", cel de-al doilea film semnat de Liviu Ciulei, în care el este regizor şi interpret, spune povestea a trei oameni care sunt nevoiţi să călătorească pe un şlep încărcat cu armament, pe Dunăre, în august 1944, printre minele puse de hitlerişti. Filmul este o poveste de dragoste, cu momente de tensiune, şi a fost recompensat cu Globul de Cristal la Festivalul de Film de la Karlovy Vary, în 1960.

Printre distincţiile obţinute de Liviu Ciulei se mai numără premiul UNITER, în 1996, premiul de Excelenţă UNITER, 2001, premiul de Excelenţă în cinematografia română, 2002.

Experienţei de regizor, actor, scenograf şi scenarist i s-a adăugat cea de director artistic, Liviu Ciulei ocupând această poziţie, timp de zece ani, pentru Teatrul "Bulandra" din Bucureşti, dar şi pentru Teatrul "Tyrone Guthrie" din Minneapolis.

De asemenea, Liviu Ciulei, tatăl regizorului de film Thomas Ciulei, a fost profesor de teatru la două universităţi prestigioase, Columbia University şi New York University, dar şi membru de onoare al Ordinului Arhitecţilor.




Actorul Victor Rebengiuc a declarat că este profund îndurerat de dispariţia lui Liviu Ciulei, căruia îi datorează foarte multe lucruri. "Îi datorez foarte mult. Am învăţat enorm de multe lucruri de la el", a spus Rebengiuc.

"Cu regret spun că va trece multă vreme până se va mai naşte o asemenea impresionantă personalitate artistică de calibrul lui Liviu Ciulei", a mai spus Victor Rebengiuc.



Actriţa Draga Olteanu Matei a declarat că nu a avut "norocul şi onoarea" să lucreze cu Liviu Ciulei, dar atât cât l-a întâlnit a cunoscut un "bărbat foarte civilizat şi foarte curtenitor".

"Eu nu am stat mult în preajma lui. M-am întâlnit cu el când şi când. Era un bărbat foarte civilizat şi foarte curtenitor şi atent, cu toată lumea, nu doar cu actriţele. Nu am avut norocul şi onoarea să lucrez cu dânsul", a spus Draga Olteanu Matei.

Ea şi-a amintit de o ocazie când marele regizor a încurajat-o să nu renunţe şi să-şi interpreteze rolul aşa cum simte. Actriţa a spus că în acel moment a simţit că Liviu Ciulei "era nu doar un mare regizor", ci şi "un mare preot", care i-a transmis energie şi talent.

"Am jucat în 'Interviul', de Catrinel Oproiu, la Teatrul Bulandra, pus în scenă de Cătălina Buzoianu. Pentru că nu concorda ceea ce simţeam eu pentru rol cu indicaţiile Cătălinei Buzoianu şi nu-mi ieşea rolul, doream să mă retrag. Atunci maestrul Ciulei a venit în sală, a văzut şi m-a luat de mână, aşa, calm, şi bun, şi blând, şi mi-a spus: 'Dragă, fă aşa cum simţi tu!'. Am urmat exact ce mi-a spus domnul Ciulei şi a fost un succes foarte mare, a fost unul dintre rolurile pe care le-am iubit şi cu care am avut foarte mare succes. Atunci am simţit că Liviu Ciulei este un mare preot. Pentru mine, din acel moment - sigur, până atunci era un mare regizor şi de film, şi de teatru, îl stimam şi îl admiram -, dar în momentul acela am simţit că era un mare preot, care m-a încărcat de putere, de talent pur şi simplu şi am putut să fac acel rol", a declarat Draga Olteanu Matei, potrivit Agerpres.




Actorul Ion Besoiu a declarat că regretă decesul regizorului Liviu Ciulei, pe care l-a caracterizat ca fiind "o figură renascentistă, un artist desăvârşit".

"Regret imens decesul lui Liviu Ciulei. Era o figură renascentistă, un artist desăvârşit, un creator de şcoală şi de actori. Era un mare om de cultură, creator de teatru şi film, scenograf, un conducător de trupă extraordinar şi un coleg nemaipomenit", a declarat actorul.




 Actorul Mircea Albulescu a declarat pentru MEDIAFAX că Liviu Ciulei reprezintă, într-un fel, începuturile sale teatrale şi că acesta a lăsat semne adânci în viaţa celor care se îndeletnicesc cu teatrul, moartea sa fiind o mare pierdere şi pentru public.


"Liviu Ciulei reprezintă într-un fel începuturile mele teatrale", a spus Albulescu, amintind că, la scurtă vreme după ce a fost angajat la Teatrul Municipal din Bucureşti, actualul Bulandra, a jucat în spectacolul "Omul care aduce ploaia", debutul regizoral al lui Ciulei.

"De atunci îi păstrez o amintire teribilă, a felului cum lucra cu noi, cu fiecare, cum dădea indicaţii, cum a ştiut să deschidă o poartă acolo unde credeam că e un perete", a spus Albulescu.

Actorul a mai amintit şi că Liviu Ciulei avea îndeletnicirea de arhitect şi crea decoruri extraordinare, dar şi privea regia într-un alt fel. "Pe urmele lui calcă acum Silviu Purcărete", a apreciat Albulescu.

El a adăugat că dispariţia lui Ciulei este "o mare pierdere de ambele părţi", a oamenilor de teatru, în viaţa cărora "a lăsat semne adânci", şi a publicului.



Florin Piersic despre Liviu Ciulei: "Am să îl iubesc până se va termina şi cu mine" ( Libertatea )


Dispariţia lui Liviu Ciulei l-a mânit profund pe Florin Piersic, actorul colaborând cu faimosul regizor la multe filme şi piese de teatru. "Sunt interzis la vestea că Liviu Ciulei a murit, el este o istorie a teatrului românesc, o minune de actor", a declarat Piersic.


Florin Piersic spune că Liviu Ciulei reprezenta o parte din istoria teatrului românesc. "Sunt interzis la vestea că Liviu Ciulei a murit, el este o istorie a teatrului românesc, o minune de actor. Am avut satisfacția, bucuria și harul să îl cunosc. Am jucat împreună în mai multe filme şi m-a impresionat grozav", a declarat Piersic conform b1tv.ro.

Acesta a adăugat: " Îl iubesc și am să îl iubesc până se va termina şi cu mine".



Semnează al dumneavoastră, Mareşal

P.S. : Astă seară, pe TVR 1, de la 21:10, capodopera lui Liviu Ciulei, Pădurea Spânzuraţilor



marți, 25 octombrie 2011

Trăiască Regele !



Nu, nu m-am scrântit . Probabil că ştiţi că pentru mine Mareşalul Antonescu este sfânt . De ce să trăiască Iuda ? Pentru că omul este bătrân, pentru că este rege şi merită un respect deosebit . El şi monarhia . 
Mi-am dat seama de mult timp că ceea ce se întâmplă în statele republicane este grav . Nu sunt monarhist sau republican . Eu doar îmi permit să spun că, tradiţional, românii sunt monarhişti . Eu cred că România se poate mântui cumva . Şi asta nu ţine de forma de guvernământ . 
Nu îl condamn pe Băsescu . A vrut să atragă naţionaliştii prin  şahurile la rege . Ce să facă un securist şi un comunist nenorocit şi şleahta lui ?
De bun simţ a fost să spunem La mulţi ani . Mi-a plăcut eleganţa majestăţii sale . Rămâne regele ţării . Nu poate fi scos ca o măsea stricată, deşi el a stricat istoria prin două mari trădări : Arestarea Mareşalului şi Abdicarea .
Mareşalul era Conducător . Trebuia să mergem pentru România Mare până la capăt ! Aud formula Abdicare forţătă . Nu l-a obligat nimeni să semneze şi să nu lupte, revanşându-se, până la capăt .
De ce să ne ascundem dupa degete ? Este un criminal şi faptul că ne-a lăsat coteţul în care trăim, pe care nu il pot numi România, nu poate fi uitat . Dar este un om respectabil .
Carol I este modelul regelui ideal . De asta iubesc dinastia asta nemţească : dacă primul rege era florar, tot cu majestate i te-ai fi adresat . Atât era de nobil . Iată că, dinastia a regresat până în punctul în care ne-am afundat în nisipurile mişcătoare ale bolşevismului .
Un discurs elegant şi prea general . Un concert minunat, dar nu prea răsunător . M-aş fi aşteptat la Beethoven, Enescu, Ravel ... Totuşi, Regina Sofia, Regele Simeon şi alte capete încoronate au trecut pe aici .
A fost frumos, dar generalist, parcă . A fost, cred, normal .
Pentru monarhie şi România, de care este legată ombilical, la mulţi ani, majestate !
Trăiască Regele !


Discursul regelui




Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.

Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românescă.

Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.

România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.

Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.

Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!

Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.

Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române:

Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.

Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi. Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.

Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!


Get Adobe Flash player

Get Adobe Flash player

Get Adobe Flash player

Get Adobe Flash player

Get Adobe Flash player

Get Adobe Flash player

Get Adobe Flash player

Get Adobe Flash player

Get Adobe Flash player

Get Adobe Flash player

Get Adobe Flash player

Get Adobe Flash player

Get Adobe Flash player

Galerie foto a Jurnalului Naţional



















Semnează al dumneavoastră, Mareşal