sâmbătă, 29 octombrie 2011

Mi-e dor de Ştefan Iordache de Rodica Mandache, Jurnalul Naţional


Mi-e dor de Ştefan Iordache. Golul rămas prin plecarea lui e uriaş. A fost atât de important el, lucru ştiut şi în viaţă, dar mai ales acum când nu mai e; eu raportez tot ce mi se întâmplă la acest gol. Radu Beligan, parcimonios foarte în aprecieri, dar care nu se joacă însă cu valoarea, spune despre el: „Ştiu că oamenii sunt reticenţi la auzul unei declaraţii absolute şi totuşi nu ezit să spun că îl consider pe Ştefan Iordache cel mai mare actor al unei generaţii de talente uimitoare, care apare o dată la 50 de ani.

Mi-e dor de Ştefan şi încerc să-l recompun în amintire. Încep să uit multe lucruri. Să fac acel efort dureros şi să mă transport în tinereţea noastră şi să mi-l aduc aminte când juca Arturo Ui în piesa lui Brecht şi cum ascensiunea lui nu mai putea fi oprită, era luminos ca mierea de toamnă şi avea un farmec potopitor. Juca în «Străinul» – Andrei Sabin, era însingurat, neîndemânatic, veşnic îndrăgostit, susceptibil şi de aceea prea serios, tăcut, rezervat.

N-avea duşmani, toată lumea îi căuta prietenia. A păşit de la început pe căile gloriei în această meserie ce i-a adus ceea ce puţini oameni au în viaţă, şi anume şansa de a confunda munca de fiecare zi cu plăcerea. Avea o linişte ciudată, care ascundea mari nelinişti, frământări purificatoare, care-i aduceau în ochi lumina. A debutat în acel deceniu al furioşilor care priveau înapoi cu mânie şi aproape în toate rolurile au regăsit revolta cauzelor pierdute.

Avea har! Avea candoare! Şi mai avea ceva nedefinit, care ne face pe noi cei care l-am cunoscut să ne înecăm în golul lăsat foarte gol. Iubea teatrul cu spaimă şi seriozitate.


Şi mă gândesc la el şi la patima lui pentru teatru şi scriu ca o rugăciune vorbele lui Ingmar Bergman despre actori, vorbe care-l definesc atât de bine pe Ştefan Iordache: «Iubesc actorii, le iubesc profesiunea, curajul, dispreţul faţă de moarte. Îmi plac actorii, îmi place scena».

Ascultaţi liniştea de acolo, acea linişte populată de toate fantasmele. Râsul, furia, toată energia mentală, simţirea autentică şi prefăcută. Totul rămâne pe scena continuându-şi în secret viaţa. Îl aud, îl simt câteodată. De asemeni îngeri, stafii sau oameni obişnuiţi îi simt, da. Iubesc teatrul, toate aceste teatre vechi, care sunt ca nişte viori de o sensibilitate infinită, rafinată, imaginativă, şi pentru ca miracolul să se producă, apăr actorul, cuvântul, spectatorul. Este tot ce avem nevoie pentru ca să intrăm pe tărâmul fermecat. Sunt foarte legat de teatru şi de actori. Actoria este o chestiune de etică”.

Da! Aşa e! Cred că mi-e dor şi mi-e jale de Ştefan Iordache, pentru că avea etica meseriei, acea demnitate a Actorului cu majusculă care la el era ceva frust şi abrupt –îmi lipseşte Ştefan Iordache.

Era magic, glosar de afinităţi elective. „Actorii sunt cei care se văd şi cei care nu se văd.” Pare nedrept, dar nu e! Nu-l reţii deloc pe X, orice ar face, şi te uiţi după Y chiar dacă nu face nimic şi mai e şi în fundul scenei. Actorii sunt mişcare, voce, expresie, nemişcare, magie. Totul poate fi închipuit. Actorii sunt cei care fac totul în mersul nostru spre tărâmul fermecat unde ne regăsim.


Mergeţi la teatru, oameni buni, salvaţi-vă! Acolo veţi găsi soluţiile pentru existenţa voastră tulburată. Veţi găsi actorii care nasc personajele şi pe care noi, semenii lor, ne putem baza. Acolo veţi învăţa din nou să râdeţi din toată inima. Să ştiţi că fac acest Laudatio via Ştefan Iordache pentru că festivalul dedicat lui, de la Caracal, mi se pare începutul unor lucruri bune într-ale culturii. O salvare!

Cultura e importantă în viaţa unui om pentru că are putere de catarsis:

„Actorii aceste apariţii/ Rătăcitoare/ Care urcă mereu/ Dealuri abrupte în direcţii răsfirate./ Paratrăsnete de vremuri,/ Ei iau din viaţă şi binele, şi răul/ Şi-l transformă în hrană spirituală/ Fără de care nu se poate trăi”.

Mi-e dor de Ştefan Iordache! Mi-e dureros de dor! Şi mă bucur că Teatrul din Caracal, acea splendidă construcţie, frumoasă, demnă, rafinată, elegantă se va numi Teatrul „Ştefan Iordache”. Mă bucur că mai-marii oraşului au făcut o alegere atât de bună. Mă bucur că acest festival va continua. Mi-au telefonat zeii din Olimp că va fi ediţia a doua – negreşit, orice s-ar întâmpla!


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Un comentariu: