vineri, 25 noiembrie 2011

A murit Ioana Păunescu, fiica cea mare a poetului Adrian Păunescu - Jurnalul Naţional


Ioana Păunescu, fiica cea mare a poetului Adrian Păunescu, a murit vineri. Ea a fost diagnosticată la începutul acestui an cu o boală nemiloasă. În luna martie a fost operată, dar boala - depistată într-o fază avansată - a fost mai puternică.

Ioana Păunescu s-a născut pe data de 2 iunie 1967, a absolvit Liceul Nicolae Tonitza şi a lucrat la Animafilm. A fost căsătorită cu Lucian Profirescu, decedat şi el. Cei doi nu au avut copii. Ioana era sora lui Andrei Păunescu, născut în 1969.

În ultima perioadă, Ioana Păunescu locuia împreună cu mama sa, poeta Constanţa Buzea.

Adrian Păunescu spunea despre fiica sa Ioana, într-un material publicat de Jurnalul Naţional în 20 iulie 2010: "Este o fiinţă spirituală, capabilă de iubire, bună ştiutoare de limbă română, dar nenorocoasă (i-a murit acum câţiva ani bărbatul) şi mai puţin ambiţioasă. Performanţele ei profesionale n-au apărut cu promptitudinea pe care o merita vocaţia ei. Un anumit fel de depresie i-a împuţinat şi elanurile sociale. Asta nu înseamnă că n-o iubesc fără condiţii".


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 24 noiembrie 2011

Sergiu Nicolaescu, premiat la MedFilm Festival în Italia de Alina Mihuţ, CityNews.ro


România participă cu 30 de filme la prestigiosul Festival de Film Mediteranean (MedFilm Festival) care are loc la Roma, în perioada 19–27 noiembrie. Cunoscutul regizor şi actor Sergiu Nicolaescu va fi premiat pentru întreaga carieră, alături de actorul egiptean Omar Sharif.

România participă la Festival de Film Mediteranean, ajuns la a XVII-a ediție, cu producțiile cinematografice ale ultimilor doi ani, alături de aproximativ alte 100 de filme din țări mediteraneene, în cele şapte secţiuni ale festivalului. În cadrul Festivalului de Film Mediteranean marele regizor şi actor român Sergiu Nicolaescu va fi premiat pentru întreaga carieră, alături de actorul egiptean de talie mondială Omar Sharif.

Sergiu Nicolaescu, marele regizor al anilor '70-'80 (cu celebrul rol “Comisarul Moldovan”) a trecut granițele cu producțiile nominalizate la Oscar: “Mihai Viteazul” (1972), “Osânda” (1977), “Ciuleandra” (1986) şi “Noi, cei din linia întâi” (1987) și „Orient Expres” (2004).


În Festivalul de Film Mediteranean de la Roma vor rula filmele “Marți, după Crăciun”, în regia lui Radu Muntean și “Crulic - Drumul spre dincolo”, al Ancăi Damian, Morgan, regizat Marian Crișan. Tot în cadrul festivalului se va difuza în premiera în Italia un film românesc, iar alte 6 filme românești vor fi în vitrina speciala a festivalului. Tot în cadrul festivalului va fi integrat și Festivalului de Film Românesc de la Roma, Pro Cult Cinema Festival, aflat la III-a ediție, care va prezenta în aceeași perioadă 12 lungmetraje, scurtmetraje și filme documentare.

Pro Cult Cinema Festival se derulează cu sprijinul: Ambasadei României la Roma, Academiei Române din Roma, Institutului Cultural Român, Centrului Național al Cinematografiei, Grupului de prietenie interparlamentară România-Italia, Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului. Iar MedFilm Festival este susținut de Președinția Republicii Italiene, de Reprezentanțele Comisiei Europene și ale Parlamentului European, de Ministerul Afacerilor Externe și Dezvoltării Economice, de Primăria din Roma și de Consiliul Regiunii Lazio.



Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 23 noiembrie 2011

Mălăele, cu Lautrec "pour les connaisseur" de Maria Sârbu, Jurnalul National

Pe scena de la Teatrul Metropolis, "La Belle Époque" după un secol



Ca o frescă viu colorată din "La Belle Époque" este spectacolul Teatrului Metropolis "Lautrec la bordel", regizat de Horaţiu Mălăele după textul dramatic al italianului Mario Moretti. Titlul este sugestiv; te trimite direct la pictorul francez Henri de Toulouse-Lautrec, cel care a activat în perioada postimpresionistă, fiind oarecum unic prin opera sa artistică. Dar, e vorba despre viaţa boemă a acestui personaj, despre petrecerile sale din cabaret, ştiindu-se că Lautrec a trăit, la maturitatea sa, mai degrabă o viaţă de noapte, nelipsind de la "Mirliton" – cabaretul bunului său prieten Aristide Bruant, un actor şi cântăreţ faimos pentru înjurăturile adresate publicului său. Era atras de stabilimente rău famate, de lux. Frecventa des "Moulin Rouge", ademenit de dansatoare, de băutură şi entuziasmat de cancan. În aceste peregrinări nocturne s-a inspirat, creând opere memorabile. O lucrare din epocă este cu Aristide Bruant care poartă pălărie neagră şi fular roşu.

Roşu este culoarea care învăluie scena de la "Metropolis". E un spaţiu colorat, pregătit parcă pentru a fi jucat păcatul. La spectacolul "Lautrec la bordel" ar trebui de venit "cu viaţa lui Lautrec la îndemână", căci este, într-un fel, "pour les connaisseur", ne spunea Horaţiu Mălăele. Se adresează mai degrabă celor care îi cunosc opera, dar nu şi viaţa lui pe la bordeluri. Horaţiu Mălăele a făcut o sinteză a piesei lui Moretti, care este o dramatizare a unei cărţi despre viaţa lui Lautrec. Deşi viaţa artistului a fost destul de dramatică, el având un handicap din copilărie, picioarele încetând să-i mai crească în urma unor traumatisme (avea o înălţine de doar 152 de centimetri), acţiunea nu este deloc dramatică, iar regizorul nu o forţează şi nu o duce în această zonă. Spectatorii "ahtiaţi" după aşa ceva ar putea fi nemulţumiţi. Regizorul a "hiperbolizat puţin lucrurile din jurul lui Lautrec".


Întruchipat de George Ivaşcu, Lautrec poate fi comic şi totodată poate cădea în derizoriu. Artistul se bucură de femei, de atmosferă. E martor la distracţiile nocturne. Cel care dă tonul petrecerilor este Aristide Bruant, jucat extraordinar de bine de Vlad Ivanov. Personajul a fost celebru la sfârşitul secolului al XIX-lea. A inventat un stil, a făcut carieră, înjurând lumea. Agresa şi jignea publicul, iar acesta îl adora.
În fastuoasa atmosferă, personaje de tot felul. Distribuţia este completată de Ana Covalciuc, Ozana Barabancea, Ruxandra Maniu, Raluca Vermeşan, Cristina Ilin, Gilda Stan, Iulia Vântur ş.a. Interpreţii dansează, dar, ceea ce mi se pare impresionant, cântă foarte bine. Au fost şi înregistrări vocale, cu participarea unor artişti precum Jojo – Cătălina Grama, George Alexandru, Robert Nagy şi Anca Nagy.

Scenografia e ca un personaj în sine. Funcţionează, am spune, perfect. Partea cea mai mare a acţiunii se petrece într-un "pian". E cât scena de mare. E impresionant. Aşa a gândit decorul Dragoş Buhagiar, iar Horaţiu Mălăele s-a arătat foarte mulţumit de colaborare. Şi muzica originală este ceva aparte. Autorul acesteia – Răzvan Alexandru Diaconu – a potrivit-o cu elementele de coregrafie ale Feliciei Dalu. Sau poate invers.

Poate păcatul nu e jucat până la capăt... E lăsat loc de interpretare. Totuşi e sugestiv. Lautrec, care şi-a dus handicapul cu demnitate, a trăit o viaţă boemă şi a creat o operă "singulară".


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

marți, 22 noiembrie 2011

Violeta şi Ştefan Andrei sărbătoresc nunta de aur de Carmen Anghel, Jurnalul Naţional

"«Iubirea e mai tare ca moartea» şi aşa poţi să-ţi ţii jurământul de credinţă «Până când moartea ne va despărţi»"





Violeta Andrei şi Ştefan Andrei. Împlinesc 50 de ani de căsnicie, la 18 noiembrie. Ea, una dintre cele mai frumoase actriţe din România, el, fost politician, care, în timpul regimului comunist, a ocupat mai multe funcţii de stat printre care şi aceea de mi­nistru de Externe al României. Doi tineri care s-au iubit mult, doi maturi care au trecut prin multe încercări. După cum spune doamna Violeta Andrei, au format un cuplu care a trecut prin dragoste, prin camaraderie, "iar spre final, în spatele cochetăriei feminine care nu trebuie să dispară, al răsfăţurilor reciproce, apare acel sentiment de mamă care îşi apără puiul".

Am primit aceste rânduri despre povestea lor de dragoste în mijlocul raiului lor: în grădina îngrijită de doamna Violeta, în care stăpânii absoluţi sunt cei trei căţeluşi micuţi, lăţoşi, aurii. Dacă gerul nu şi-ar fi arătat colţii atât de rău, doamna mi-ar fi spus povestea fiecărei plante din grădină, a fiecărui copac sau tufiş. În Rai era toamnă...

"50 de ani. Cad pe rând frunzele în grădina noastră, unele galbele, altele ruginii. Am în faţă un tablou impresionant în care se amestecă în mişcare toate nuanţele care compun viaţa, viaţa mea, viaţa noastră împreună. Asemeni frunzelor se perindă în sufletele noastre amintirile, gândurile, acel amalgam de sentimente cu bune, cu rele, ce a format rotundul pe care nu a reuşit să-l penetreze nimeni."

Cum a început povestea lor de dragoste? "O fată de 20 de ani cu cozi lungi şi funde mari, cu ochi de căprioară («Moartea căprioarei» a lui Nicolae Labiş, poezia cu care am intrat cu nota 10 la Institutul de Teatru) şi-a unit viaţa cu un bărbat de 30 de ani, statuar, sensibil, cu o memorie uluitoare şi o vastă cultură. Eu eram de 3 luni actriţă, el, asistent universitar la mai multe facultăţi cu profil tehnic. Ne cunoscusem cu 3 ani înainte, la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, iar el mi-a deschis uşa cantonamentului în care urma să stăm două luni înainte de plecarea la Viena. El era şeful grupei studenţilor şi m-a luat în primire. Nu bănuiam că mă va lua în primire pentru toată viaţa. A fost un coup de foudre, dar pentru că toţi i-au spus că sunt o sălbatică, m-a lăsat să cresc."

Frumoasa Violeta era în centrul atenţiei tuturor bărbaţilor. Mulţi doreau să le devină soţie. "Terminasem facultatea, timp în care mama mea era asaltată de cereri în căsătorie pentru mine de la diverşi pe care nici nu-i cunoşteam. Se îndrăgostiseră de mine văzându-mă în rol de balerină, îmbrăcată în tu-tu, cu picioarele goale, decoltată. Dansam pe poante «Moartea lebedei» de Saint-Saenz, rol tragic, plin de sensibilitate. Eram speriată la gândul căsătoriei.

Cei care mă doreau aveau situaţii materiale extraordinare, dar eu uram căsătoriile din interes. E adevărat, aveam acasă de toate, câştigam mult la televiziune de la 16 ani. Aveam echivalentul salariului din 1990, când am fost scoasă din teatru. Cu Andrei mă mai întâlneam pe stradă întâmplător, aşa am aflat că ne-am născut în aceeaşi zi, 29 martie, făceam schimb de gânduri, de păreri în legătură cu cărţile care apăreau Camus, Kafka... Sentimentele de dragoste persistau, dar ne tatonam reciproc."


Povesteşte cu foarte multă diplomaţie (artă pe care, cred, a învăţat-o de la soţul său) cum au ajuns să devină soţi, cum a reuşit să-şi învingă teama de căsătorie şi mai ales cum au reuşit să treacă peste toate relele din viaţa lor. De la început mi-a atras atenţia că nu va vorbi despre politică, despre cenzură, ci doar despre ei doi.

"Cu cele mai bune intenţii a încercat să-mi dăruiască diverse lucruri aduse din călătoriile lui pentru mine, dar refuzul meu era şocant: «Cadouri nu se primesc decât de la bărbaţi (soţi) sau amanţi». Cunoscându-mi călcâiul lui Achile – cărţile – mi-a dăruit Rabindranath Tagore. Toţi colegii ştiau că mă iubea, dar mărturisirea a venit cu greu, învingâdu-mi orgoliul şi neîncrederea.

De la primul sărut şi până la căsătorie au trecut două luni şi jumătate. S-a purtat delicat cu mine şi mi-am învins frica de căsătorie, iar atunci când am împlinit un an de la căsătorie – 18 noiembrie – sărbătoream o lună şi câteva zile de la naşterea copilului nostru – 12 octombrie."

Când vorbeşte de fiul lor, doamna Violeta este toată o bucurie. "Fructul dragostei noastre, scumpul nostru Călin (care a urmat o carieră diplomatică – n.r.), ne-a luminat cărările vieţii noastre zbuciumate. Au fost prea mulţi oameni răi în jur, invidioşi pe statornicia sentimentelor noastre, dar nu au reuşit să ne învingă. Cel mai minunat în viaţă este să ai un copil, mai ales ca el, atât de delicat şi tandru. La rândul lui, ne-a dăruit o fetiţă minunată Anastasia-Loretta, un înger de 5 ani şi 10 luni. Pasiunea pentru carte s-a transmis din generaţie în generaţie, astfel că în decembrie, când împlineşte 6 ani, am o comandă serioasă de cărţi şi DVD-uri. De un an m-a prevenit că îi mai plac jucăriile, dar cel mai mult îi plac cărţile şi albumele de artă."

Îmi spune toate acestea şi îmi arată cu mândrie fotografiile în care apar zâmbitori ce doi aniversaţi, fiul lor, nepoata lor şi căţeluşii. Unii dintre căţeluşii din fotografii s-au dus, dar nu s-au putut despărţi de ei. Sunt îngropaţi aproape de masa de lucru a ministrului, în grădină.

Cei 50 de ani au trecut repede, dar nu uşor: "În aceşti 50 de ani am parcurs mari momente de cumpănă atât din punct de vedere al carierei, dar şi social şi medical. Un cuplu trece prin dragoste, camaraderie, iar spre final, în spatele cochetăriei feminine care nu trebuie să dispară, al răsfăţurilor reciproce, apare acel sentiment de mamă care îşi apără puiul. Fiind înzestrată cu un spirit de sacrificiu extrem, mi-am îngrijit soţul cu o grijă infinită şi l-am salvat de multe ori de la moarte. Comunicarea, schimbul de idei, menţinerea spirituală nu lasă să se destrame ce am construit o viaţă."

Finalul acestor gânduri şi amintiri din frumoasa poveste de dragoste dintre Violeta Andrei şi Ştefan Andrei (povestea scrisă aşa cum a fost de acord şi domnul ministru, căci amândoi au lucrat la mărturisiri) este unul spectaculos: "«Iubirea e mai tare ca moartea» şi aşa poţi să-ţi ţii jurământul de credinţă «Până când moartea ne va despărţi»".
La mulţi ani, poveste de dragoste!



Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 21 noiembrie 2011

Mai populară decât Hamlet! Stela Popescu, regina Teatrului de Revistă, ne oferă îndreptarul pentru "şuşă" - Jurnalul Naţional


Crede că actorul de revistă este mult mai popular decât cel mai bun Hamlet. Am întrebat-o atunci pe Stela Popescu, căci ea este personajul principal al acestui material, dacă se consideră mai populară decât Laurence Olivier sau Ion Caramitru, doi Hamleţi renumiţi. Mi-a zâmbit şi mi-a răspuns deîndată: "Da, sunt! Eu fac un gen care merge direct la inima oamenilor. Am mai avut şi norocul să joc nişte texte scrise de un mare autor de revistă, Mihai Maximilian, care a fost foarte atent la nevoile sufleteşti ale spectatorilor, ceea ce ne-a legat tare mult de public. Şi am devenit un fel de reprezentant al dorinţelor poporului... Dacă te uiţi aşa la mine, nu sunt comică! Ce-i la mine comic?! Sunt o femeie normală! Însă eu am devenit actriţă de comedie prin tot ceea ce am făcut pe scenă..."

Într-adevăr, Stela Popescu pare o femeie normală. Pare. De fapt, ea este regina Teatrului de Revistă, bineînţeles atunci când renunţă la hainele civile şi îmbracă mantia actorului.

A cucerit-o comedia, deşi profesorul său de la institut o vedea în ea pe Andromaca. "A. Pop Marţian ne-a dat ca temă pentru vacanţă să venim cu monologul unui personaj pe care îl visăm noi să-l jucăm. Eu i-am propus Chiriţa. Iar el a rămas absolut siderat. «Popescu, eu te-am luat la clasă pentru Andromaca!», mi-a spus el dezamăgit." A fost să fie Chiriţa, şi după Chiriţa multe alte personaje din piese alese de comedie.


Cea care i-a dat viaţă i-a zis, părinteşte, că nu este destul de frumoasă pentru o actriţă. Am întrebat-o pe Stela cum a reacţionat mama sa când a văzut-o prima oară pe scenă? "Venea la teatru şi zicea: «Vai, şe frumoasă e aşeea...! Şi de mine... nimic! Puiu (n.r. – soţul actriţei) i-a spus într-o zi: «Dar, Stela?!». Iar ea: «Eeee, Stela e Stela!». Abia la bătrâneţe, cu doar câţiva ani înainte de a se prăpădi, discutam despre succesul pe care îl am, despre cât de mult mă iubeşte publicul, iar ea mi-a zis: «Ai avut noroc că ţi-o ieşât!». Aşa e! Poţi fi foarte talentat şi să nu-ţi iasă maioneza asta!... Şi mi-a mai spus ceva: «Când apari tu, răsare Soarele!»." La 20 noiembrie, Stela răsare... la Sala Palatului, căci are de sărbătorit 50 de ani de teatru şi film. Regina Teatrului de Revistă şi Ciocârlia Cântecului Popular – Maria Ciobanu (care tot de cinci decenii se află în slujba publicului) – vor oferi un spectacol captivant, menit să ne readucă zâmbetele şi-n suflet.

Am fost curioasă să aflu dacă pentru "regină" cultura a început să semene cu minciuna, să aibă picioarele scurte? Iată răspunsul: "Da, cultura are picioarele scurte. Vor să facă rahatul praf! Toată campania de vedete găunoase de la televizor duce publicul în eroare! Lumea nu mai ştie ce e bun şi ce e rău, ce e frumos, ce e urât. Televizorul este, pentru omul de rând, o icoană. Totuşi românii au neapărat nevoie de un îndreptar al valorilor". Am rugat-o pe Stela Popescu să-mi dezvăluie îndreptarul pentru "şuşă". Iată explicaţia unui profesionist: "Şuşa este un spectacol improvizat, la care artiştii se adună adhoc. Acum, depinde cine se adună. Noi făceam şuşe tot timpul cu Amza, Bibanu, Toma, Bănică, Ileana Sărăroiu, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Angela Similea, Corina Chiriac. Făceam şuşe, dar nu eram o adunătură de neterminaţi". Nu uitaţi, aşadar, la 20 noiembrie, la Sala Palatului, sunteţi invitaţi la spectacolul-eveniment, de la care nu vor lipsi nici Alexandru Arşinel, Florin Piersic, Corina Chiriac, Nae Lăzărescu, Vasile Muraru, Draga Olteanu Matei, Niculina Stoican, Gabriel Doro­banţu, Anca Ţurcaşiu etc. Doar că aceştia vor fi pe scenă, iar dumneavoastră în sală, bineînţeles după ce vă veţi cumpăra bilet de la Sala Palatului, Teatrul de Operetă sau de la Metrou Unirii 1.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

duminică, 20 noiembrie 2011

Şi dacă ... - Gheorghe Dinică


 Şi dacă ...

Noaptea m-a prins iar beat de-acelaşi jar
 Şi dacă ...
Vreau să aprind o stea cu inima mea
 Ce dacă ...
Ca un lăutar, bântui hoinar murmurări de dor
 Şi îmi beau şi eu paharul meu de fericire .
Simt că noaptea e în balans şi-o invit la dans
 Ce dacă ...
Râde un trecător că încerc să zbor
 Şi dacă ...
Doar un singur gând m-a îmbătat
Ce bine ar fi, ce bine ar fi…
 Lumea ar fi a mea, Doamne, ce n-aş da
Dacă m-ai iubi …


Noaptea e în balans şi-o invit la dans
 Ce dacă ...
Râde un trecător că încerc să zbor
 Şi dacă ...
Doar un singur gând m-a îmbătat
Ce bine ar fi, ce bine ar fi
 Lumea ar fi a mea, Doamne, ce n-aş da
 Dacă m-ai iubi ....


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Afară e-ntuneric - Gheorghe Dinică


Afară e-ntuneric

Afară e-ntuneric,
Aprind lumina-n casă,
Gândindu-mă la tine,
Cu sufletul înecat .

Inima-n mine plânge,
Cu amar şi cu durere,
Că te-am iubit,copilo,
Şi totul e-n zadar . ( bis )


Stau singurel în casă,
Oftând zicând aşa, mă,
Deschide-te fereastră
Şi-apari iubita mea .

Fereastra se deschise
Dar nimeni n-apărea .
Of, ce dor, ce jale
E-n inimioara mea.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal 

vineri, 18 noiembrie 2011

Ionel, Ionelule - Gheorghe Dinică


Ionel, Ionelule

Când se duce lumea la culcare,
Cine umblă beat prin cârciumioare ?
Şi în fiecare dimineaţă
Cine stă cu felinaru-n braţe ?
 Este Ionel bată-l norocul,
Care bea ca să-şi mai stingă focul,
Focul care-i arde inimioara,
Fiindcă nu-l iubeşte Mărioara .

Ionel, Ionelule
Nu mai bea băiatule,
Ionel, Ionelule fiindcă te rad fetele .
( bis )


Ce-ai văzut, Ionel, la Mărioara,
De ţi-a pus pe flăcări inimioara ?
Şi de ce să plângi tu, măi, băiete,
Când Pământul este plin de fete ?
Dacă vrei să uiţi de Mărioara,
Hai pe câmp cu mine într-o seară,
Să culegem dalbe floricele,
Să privim la lună şi la stele .

Ionel, Ionelule,
Nu mai bea băiatule,
Ionel, Ionelule fiindcă te râd fetele .
( bis )

 

Semnează al dumneavoastră, Mareşal


joi, 17 noiembrie 2011

Căsuţa noastră - Gheorghe Dinică


Căsuţa noastră

Ca să mi te fac nevastă
Am dus viaţa de năpastă
Şi cu lumea m-am certat .
Ca o garofiţă în glastră
Înflorea dragostea noastră
  Şi tu dragă ai plecat .

Căsuţa noastră,
Cuibuşor de nebunii,
Te aşteaptă ca să vii .
Căsuţa noastră,
Unde-ntâi ne-am sărutat,
  Te aşteaptă neîncetat .



Pentru o salbă cu mărgele
Apucaşi pe drumuri rele
Nimeni nu te-a supărat .
Mi-ai lăsat ca amintire
Dorul care mă sfâşie
Şi un suflet întristat .

Căsuţa noastră,
Cuibuşor de nebunii,
Te aşteaptă ca să vii
Căsuţa noastră,
Unde-ntâi ne-am sărutat,
  Te aşteaptă neîncetat .
( bis )


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 16 noiembrie 2011

De eşti suparată - Gheorghe Dinică


De eşti supărată

De eşti supărată
Sau dacă nu eşti,
Prea puţin îmi pasă
Ştiu că mă iubeşti ! ( bis )

Mărioaro, Lenuţo,
Veniţi, veniţi, veniţi de mă iubiţi !
Şi tu, Eleno, şi tu, Mărio, 
Veniţi, veniţi, veniţi de mă iubiţi !

Parul tău cel negru
Negru şi buclat,
Pentru tine, dragă, 
Mult am mai oftat !

Mărioaro, Lenuţo,
Veniţi, veniţi, veniţi de mă iubiţi !
Şi tu, Mărio, şi tu, Eleno, 
Veniţi, veniţi, veniţi de mă iubiţi !

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

marți, 15 noiembrie 2011

Lui Gheorghe Dinică, pioşenie şi amintire de Maria Sârbu, Jurnalul Naţional

Imaginea actorului, mereu vie în memoria noastră



Ieri s-au împlinit doi ani de când Gheorghe Dinică a fost înmormântat la Bellu. Pe aleea ce îi poartă numele, din istoricul cimitir, şi pe care s-a aşternut un covor de frunze galbene picate din copaci – străjeri aici ai trecerii între lumea reală şi cea de dincolo – au păşit trecători, lăsând la mormântul actorului o floare, aprinzând o lumânare… Ca o aducere aminte… Unii au şi contemplat, perindând poate gânduri despre arta în­crustată în istorie, lângă bustul lui Gheorghe Dinică, pe care l-a realizat sculptorul Cătălin Munteanu în vara anului trecut, la solicitarea soţiei artistului, Gabriela Dinică: un semn de veşnică iubire şi preţuire.

"E tot timpul în gândul meu... L-am iubit mult şi ştiu că şi el m-a iubit", îmi spunea acum două zile, la telefon, doamna Dinică… Era oarecum mulţumită că Primăria Capitalei îi va face un bust lui Gheorghe Dinică, chiar în faţa Teatrului de Comedie, teatrul în care el a realizat personaje memorabile, dar şi unde a trăit în tinereţe, timp de patru ani, într-o cabină a actorilor.


Cu ocazia împlinirii a 75 de ani – un an înainte de a se sfârşi –, marele actor îmi acorda un interviu (Jurnalul Naţional, 29 decembrie 2008) în care îşi descria viaţa în teatru şi în film astfel: "O viaţă de artist. Cu boemii, tristeţi, bucurii, aplauze, urale, roluri negative interpretate cu mare plăcere, roluri pozitive puţine, dar bune, personaje care mi-au rămas în suflet, bucuria pe care mi-o dă recunoaşterea meritelor, zâmbetul de pe faţa celor care mă salută pe stradă, liniştea sufletească, prietenii de-o viaţă, o soţie înţelegătoare. Şi lista ar putea continua la infinit".

S-a născut la o zi mare – de Crăciun, dar a fost trecut în acte la 1 ianuarie, pentru că, aşa cum spunea el, "nu era nimeni la Primărie, toţi erau în chefuri". A fost boem… Mi-a şi spus: "Am fost boem, am trăit frumos". Era mulţumit că a "rămas în conştiinţa oamenilor" datorită operei sale – o mare bogăţie pentru cultură. "E satisfacţia supremă pentru un actor", spunea el satisfăcut.

Aproape o jumătate de veac a parcurs cu eleganţă traseul artistic, lăsând pe margine personaje, unul câte unul, după ce le modela şi apoi le împlânta în memoria publicului. Plămădise în teatru vreo 40 de caractere, iar în film, vreo 90. Dar a avut roluri şi la teatrul de televiziune, şi la cel radiofonic. Va trece timpul, şi puţini vor mai ţine minte ce a făcut Gheorghe Dinică în teatru, teatrul care nu a rămas pe peliculă, precum filmele. Dar el a fost un fenomen. A existat "fenomenul Dinică" – renume pe care i l-a adus rolul Thersit din "Troilus şi Cresida" de Shakespeare (Teatrul de Comedie, 1965). A fost o performanţă "Nepotul lui Rameau" de Diderot (Teatrul Bulandra, 1968), în care a jucat. A continuat pe aceeaşi linie, a performanţei. Scena îi era regat. Filmul totuşi l-a acaparat…
A fost un ales, Dinică.


Portretul actorului
... a apărut ca un excepţional "raisonneur"

Nu încă. A nu fi încă. A fi doar o nălucă. Năluca unui gând. Umbra lui. La întretăierea visului şi a coşmarului. Umbra binelui, umbra luminii. Umbra care poate fi impostura ce se substituie valorii. Un nimeni care se instalează pe tronul atotputerniciei în numele prostiei inteligente (...). Cu morga sfidătoare a puterii depline, care nu cunoaşte nici o împotrivire. Dar e suficient să se simtă o adiere a raţiunii pentru ca umbra atotstăpâ­nitoare să se destrame. Dispărând parcă n-ar fi existat.
Unei asemenea abstracţii, dintr-o piesă-fabulă-alegorie, i-a dat viaţă pe scenă Gheorghe Dinică. Printr-o tehnică plastică de mare virtuozitate (...). Era făptura târâ­toare, fără oase, prelingându-se ca o reptilă, şerpuia printre oameni, printre obiecte, era o apariţie stranie, bizară, neliniştitoare (...).

În acest rol extrem de dificil, care a dat măsura puterii sale de a crea, actorul s-a ferit a fi demonic. Ar fi fost o cale uşoară, bătătorită (...). Atunci a devenit evident că Gheorghe Dinică este unul dintre marii interpreţi ai farsei tragice, violente, halucinante, al unui teatru paradoxal, cu metafore acide, cu o viziune paradoxic-umoristică, a simbolurilor, că este excelent în grotescul fantastic.
Aceste aptitudini s-au confirmat în "Troilus şi Cresida", unde juca rolul lui Thersit, acest măscărici trist a lui Shakespeare, care nu aruncă o privire binevoitoare asupra omenirii. Thersit-Dinică avea ochi reci, de o uimitoare mobilitate, lăsând impresia că văd totul, prezentul şi viitorul, interlo-cutorul şi spectatorul. Pentru ca, minute mai târ­ziu, să devină holbaţi de uimire sau strălucind de maliţie, însoţiţi de o răutăcioasă ridi­care a sprâncenelor: războiul idiot, interminabil, cu cohorta sa de victime, îi apare ca o absurdă şi tragicomică mascaradă (...), în care descărcarea armei a devenit un mijloc de a te exprima (...). Dinică a apărut ca un excepţional "raisonneur", un bufon aparte însă, folosind mai ales detaliile, mişcarea, gesturile, gesturi făcute din nimic, dar acest nimic era totul... (Ion Mihăileanu, volumul "Portrete de actori")




Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 14 noiembrie 2011

Am muncit şi nopţi - Gheorghe Dinică


Am muncit şi nopţi 

Pentru cine am muncit toată viaţa mea ?
Pentru copii, pentru casă şi nevasta mea .
Pentru cine am muncit toată viaţa mea ?
Pentru copii, pentru casă şi nevasta mea .

Am muncit şi nopţi, dar am muncit şi zile,
Pentru tine draga mea ca să te simţi bine .
 Am filmat şi nopţi dar am filmat şi zile,

Pentru tine draga mea ca să te simţi bine .


Am muncit zile şi nopţi doar pentru copii,
Cât trăiesc pe lume Doamne le fac bucurii .
Am muncit zile şi nopţi doar pentru copii,
Cât trăiesc pe lume Doamne le fac bucurii .

Am muncit şi nopţi, dar am muncit şi zile,
Pentru tine draga mea ca să te simţi bine .
Am filmat şi nopţi dar am filmat şi zile,
Pentru tine draga mea ca să te simţi bine .


Semnează al dumneavoastră, Mareşal


duminică, 13 noiembrie 2011

O strângere de mâna - Gheorghe Dinică


 O strângere de mâna

O strângere de mâna,
Aşa e începutul,
O mână care spune,
Mai mult ca vorbele .
Ea tremură, sfioasă
Şi îţi cere
Puţin noroc, puţină mângâiere .


Dar c-o strângere de mână
Începe şi sfârşitul
Atunci când ne e teamă
Să spunem ce gândim .
Şi-n cel din urmă ceas,
Când vorba n-are glas,
O strângere de mână
E un bun rămas . ( bis )




Semnează al dumneavoastră, Mareşal



sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Mica Serenadă - Gheorghe Dinică


 Mica serenadă

Mica serenadă pentru doi îndrăgostiţi,
 Mica serenadă pe trei note de chitară,
O s-o ascultaţi cand vă plimbaţi poate într-o seară
 Şi-o s-o fredonaţi îndrăgostiţi fără să ştiţi .

Mica serenadă pentru cei ce se indragesc
 E un te iubesc născut la orice colţ de stradă,
 E de-ajuns un băiat şi o fată să se vadă,
 Când chitara canta mică serenadă,
 Ca să creadă că lumea întreagă e doar a lor,
 Ca în serenadă, de amor .


La, la, mica serenadă,
 La, la, un refren de dor,
 La, la, mica serenadă,
 La, la, la, la, mica serenadă, de amor .

Mică serenadă pentru cei ce se indragesc
 E un te iubesc născut la orice colţ de stradă,
 E de-ajuns un băiat şi o fată să se vadă,
 Când chitara cânta, mică serenadă,
 Ca să creadă că lumea întreagă e doar a lor,
 Ca în serenadă, de amor .

La, la, mica serenadă
La, la, un refren de dor
La, la, mica serenadă
La, la, la, la, mìca serenadă, de amor.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

vineri, 11 noiembrie 2011

Parol că te iubesc - Gheorghe Dinică


 Parol că te iubesc

Te-am întâlnit într-un mic café-bar,
 Când discutai c-un pahar
 Şi mai târziu ţi-am dat locu-n tramvai
 Doamne, frumoasă erai !
 Doamne, frumoasă mai erai !

 Parol că te iubesc !
Nu da din cap că nu !
Mă jur pe ce vrei tu !
Parol că te ador,
Că dorm pe umbra ta
Şi după tine mor .
Parol că te iubesc 
Şi vreau să-ţi spun acum
Că tu... Habar n-ai tu!

Ţi-am dăruit tot ce-ai spus că ai vrea,
Plus marea dragoste-a mea .
Tu mi-ai şoptit că o să mă iubeşti
Şi acum nici nu iţi aminteşti
Şi acum nici nu iţi mai aminteşti


Parol că te iubesc !
Nu da din cap că nu !
Mă jur pe ce vrei tu !
Parol că te ador,
Că dorm pe umbra ta
Şi după tine mor .
Parol că te iubesc 
Şi vreau să-ţi spun acum
Că tu... Habar n-ai tu!

Parol că te iubesc !
Nu da din cap că nu !
Mă jur pe ce vrei tu !
Parol că te ador,
Că dorm pe umbra ta
Şi după tine mor, Parol!

Parol că te iubesc !
Parol că te ador !
Şi dupa tine mor ...

... Şi după tine mor...


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 10 noiembrie 2011

Vagabondul vieţii mele - Gheorghe Dinică


 Vagabondul vieţii mele

La cârciuma din cartier,
 Unde se cântă şi se bea,
Vreau astă seară să petrec
 Cu amintiri din viaţa mea .

 Am mai făcut câte-o beţie,
Am mai iubit nişte femei
Şi m-am vândut la galerie
 Pentru un bilet de câţiva lei .

Sunt vagabondul vieţii mele
 Ca într-un film cu Raj Kapoor,
Măturător de praf de stele
 Şi cusurgiu fără cusur .

 Iar când adorm spre dimineaţă,
Îmi reproşez de la început
Că n-am luat totul de la viaţă
 Şi nu i-am dat cât aş fi vrut .

Am fost şi prinţ şi cerşetor,
 Un trădător un om cinstit,
 Numai cu viaţă de actor,
 Eu niciodată n-am glumit .

 Am mai şi râs de-o nerozie,
Am fost bogat am fost falit
 Şi în toată a lumii nebunie
 Eu publicul mi l-am iubit .

Sunt vagabondul vieţii mele
 Ca într-un film cu Raj Kapoor,
Măturător de praf de stele
 Şi cu surgiu fără cusur .

 Iar când adorm spre dimineaţă,
Îmi reproşez de la început
Că n-am luat totul de la viaţă
 Şi nu i-am dat ... şi nu i-am dat cât aş fì vrut…


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 9 noiembrie 2011

Măcar atât de Ana-Maria Păunescu, Jurnalul National

Nimic nu e mai rău decât să rămâi singur pe lume




Mă dor ochii şi nu-mi pot reveni. E noiembrie, e târziu, tata nu e aici, gata, dezastrul se amplifică, nu mă mai pot minţi, nu mă mai cred, degeaba mă amăgesc în fiecare seară că va fi bine, mi-e dor de el, mi-e mai dor de el ca de lumina zilei, nu ştiu cum să fac ca să am siguranţa că, de acolo de unde e, mă aude şi mă vede. Pe 2 noiembrie anul trecut, scriam scrisoarea pentru tata, fără să ştiu că aceea avea să fie ultima seară în care a fost conştient, în care i-a bătut inima pe cont propriu, iar exact acum 12 luni, pe un soare orbitor, îmi luam rămas-bun de la el pentru totdeauna.

A trecut un an, nu-mi vine să cred. Au trecut anotimpurile peste despărţirea noastră şi eu nu am fost capabilă să mă echilibrez şi să fac faţă cum trebuie acestei drame pe care, din păcate, o avem cu toţii în comun. Acum, ca la un bilanţ, văd destul de clar că nimic nu e mai rău decât să rămâi singur pe lume. Nu ştiu, totuşi, ce m-aş fi făcut, cum aş fi respirat, când m-aş fi oprit din plâns, dacă nu ar fi fost aproape de mine cei mai buni dintre oameni, cei mai dragi dintre prieteni.

În primul rând, îi datorez supravieţuirea mamei, pentru că zilnic, cu ochii ei mari şi albaştri, parcă m-a obligat să nu ies din luptă, să nu fiu laşă şi să îmi fac datoria. Poate că destinul e nedrept. Cât l-am avut pe tata aici, nu i-am spus destule. Acum, când am rămas numai cu mama, îmi dau seama că nici ei nu i-am mărturisit suficient de curajos cât de mult o iubesc şi câte îi datorez. Am neglijat-o, probabil, în ultima vreme, nu am reuşit să mă împart cum trebuie între tragedie şi prezent, nu am fost destul de răbdătoare, nu am înţeles pe de-a-ntregul tot ce mi-a spus, nu am îmbrăţişat-o atât de des cât aş fi vrut, nu i-am mulţumit pentru că există şi pentru că e cea mai puternică dintre noi.

Probabil că anul acesta, fără ea, ar fi fost ultima mea zvâcnire, probabil că m-aş fi topit la propriu în ceaţa lacrimilor, probabil că mi-aş fi luat rămas-bun de la un anumit tip de viaţă şi aş fi tăcut de tot. Niciodată moartea nu mi s-a părut mai aproape ca-n aceste luni, niciodată nu am simţit prăpastia mai ameninţătoare ca-n serile în care plângeam de dor şi neputinţă, cu ton scăzut, cu grijă, cu milă, ca să nu mă audă mama, ca să nu plângă şi ea din nou. Am sperat într-o vindecare, m-am iluzionat că, poate, timpul ne va ajuta să redevenim ce am fost. Nu se mai poate. Niciodată nu vom mai fi ce am fost. Ne rămâne doar să trăim decent ca să-l facem pe tata să fie mândru de noi, de felul în care alegem să-i cultivăm amintirea.

Au mai fost aproape, în această cumplită bătălie, care nu se încheie nici după un an, nici după o viaţă, ai mei, din familie, cărora le mulţumesc cu emoţie, dar şi câţiva oameni care nu aveau, teoretic, nici o obligaţie să mă suporte şi să mă ocrotească. Grija lor mă forţează să nu cedez, nici de această dată. Ei ştiu că iubirea nesfârşită pe care le-o port îmi salvează raţiunea şi voinţa, de fiecare dată când am senzaţia că nu mai pot merge înainte. fii, totuşi, am nevoie de tata. Nu accept absenţa lui, nu mă pot detaşa de neliniştea aceasta cu care îmi încep aproape fiecare zi. Încă am senzaţia că mai e puţin, că ne va fi bine, că vom fi aproape din nou, că vom citi poezii şi vom aştepta împreună ninsoarea. Măcar atât, tată, măcar atât…



Semnează al dumneavoastră, Mareşal

marți, 8 noiembrie 2011

Ziaristul ireductibil Adrian Păunescu de Andrei Păunescu, Jurnalul Naţional


Nu despre omul de familie, nu despre tatăl Adrian Păunescu scriu acum, la un an de la trecerea sa. Nu despre poetul, omul de scenă sau despre omul politic este vorba aici, în paginile revistei pe care a fondat-o, ci despre ziaristul Adrian Păunescu, care şi-a slujit profesia până în ultima clipă, care a scris, a mărturisit, a relatat, chiar şi din salonul de spital, cu puţine zile înainte ca inima să înceteze să-i mai bată.

Eram la capul patului său, pe 31 octombrie 2010, la etajul 6 al Spitalului de Urgenţă Floreasca din Bucureşti, când am început să vorbim despre medicul Şerban Brădişteanu, despre mâinile sale, despre care A.P. tocmai scrisese pentru publicaţiile care l-au găzduit în ultima parte a vieţii, Jurnalul Naţional şi Ring.

Simţea nevoia să completeze, să nu lase nespuse lucrurile pe care le mai aflase după ce terminase articolele despre medicul său.

Dialogul nostru s-a transformat în interviu. Cu voia sa, am deschis reportofonul şi, deodată, s-a mobilizat, în ciuda suferinţei, ca un militar intrat în post, la datorie. A început să vorbească mai rar, să aleagă şi mai atent cuvintele, ştiind că le voi transcrie, pentru a le publica. Abia acum, după un an, am reuşit să reascult înregistrarea şi să scot textul. Este, practic, ultimul articol al lui Adrian Păunescu, este un text vorbit, care ia formă de mărturisire, de interviu, de reportaj, în acelaşi timp

Adrian Păunescu, jurnalist până la capăt, profesionist ireductibil al cuvântului, a făcut, aşadar, gazetărie şi în salonul spitalului propriei suferinţe, care avea să fie cea din urmă. Reporterul Adrian Păunescu lasă mărturii despre propria boală, despre propriul medic, pe care îl citează, îl parafrazează. Îl interesase viaţa celui în mâinile căruia viaţa sa însăşi se afla şi nu ştia că mai are de trăit trei zile conştient şi alte două, în cumplite încercări de resuscitare a inimii.

Adrian Păunescu a avut grijă, de-a lungul vorbirii, să precizeze unde trebuie puse virgule, paragrafe, iar, la final, care să fie forma finală a titlului mărturisirii sale: „Mâinile medicului Brădişteanu, de la pian la inimă”.

Zgomotele de fundal ale aparatelor medicale la care era conectat, ţârâitul telefoanelor din secţie, respiraţia tatălui meu, pauzele pentru alegerea cuvintelor potrivite nu apar în această pagină de ziar, dar rămân în memoria mea şi a înregistrării audio, ca dureroase detalii de autenticitate.

Din vorbirea, mai rară ca altădată, cu o respiraţie îngreunată de cordul care mai funcţiona doar cu o zecime din puterea din anii tineri şi sănătoşi, am extras aceste cuvinte, pe care, de fapt, vi le restitui, pentru că ele aparţin, prin voia autorului, publicului pe care ziaristul Adrian Păunescu l-a servit din adolescenţă, până la plecare.

Cele 15 minute şi jumătate de înregistrare, din care a rezultat textul de mai jos, conţin încă o dovadă a conştiinţei care a fost (şi este) Adrian Păunescu, care extrapolează, ca soluţie pe care creatorul o propune ca metodă, atunci când înţelege că drumul de la cazul particular (al medicului), până la generalizarea necesară, cu putere de pildă pentru cititor, poate ajuta la mai binele tuturor.

Câteva dintre obsesiile vieţii lui Adrian Păunescu sunt prezente în ultima parte a ultimului său articol: relaţia părinte-copil (acea „moştenire de îndemnuri”, expresia lui Lucian Blaga, pe care o cita adesea), creaţia izbăvitoare, munca necontenită şi, nu în ultimul rând, speranţa că este posibilă salvarea lumii.

Andrei Păunescu

Mâinile medicului Brădişteanu, de la pian la inimă

„Am fost, patru ani, coleg de Senat cu doctorul Şerban Brădişteanu. Ne vedeam aproape zilnic, nu consumam prea multe cuvinte de – cum să spun? - simplă formalitate între noi, vorbeam ceea ce era important să comunicăm. Şi, uite, a trebuit să-l descopăr în 2010, la locul său de muncă, Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, Secţia Cardiologie, la Reanimare, unde mă aflu şi acum, când povestesc toate acestea.

Ziceam că nu consumam între noi cuvinte formalizatoare, ne vedeam fiecare de drumul său. Atunci când profesorul Brădişteanu a trecut prin infernul pe care i l-au pregătit alţii şi a fost atacat nedrept şi cu ţintă precisă de a-l desfiinţa, am sărit în ajutorul dumnealui, cu puterile mele limitate, dar cu bunacredinţă în medicul Şerban Brădişteanu.

Găsindu-mă acum sub puterea dumnealui, la Reanimare, am scris, am dictat nişte texte, corecte după părerea mea, pe care ar fi urmat să le citim în Jurnalul Naţional şi în Ring. În aceste texte, vorbeam despre mâinile medicului.

Mă uitam la mâinile dumnealui, mâini mari, puternice, sensibile, şi am încercat să evaluez prin câte pericole, de-a lungul tinereţii, de-a lungul perioadelor în care nu se gândea de ce folos îi vor fi mâinile, a traversat acest om, ca să poată acum, în momentele de matritate ale existenţei, să umble în piepturile celor care i se adresează, pentru operaţii pe inimă.

Gândiţi-vă că putea fi oricând lovit de un accident la mâini, aşa cum trăim cu toţii în inconştienţa vârstelor, şi nu ne mai putem opri din cursul pe care-l iau evenimentele, indiferent de opinia noastră despre ele. Pur şi simplu, mâinile ne sunt mereu periclitate.

Ei, n-am vrut să fie o surpriză totală pentru profesorul Brădişteanu ceea ce urma să citească în articolele mele şi i-am spus: uite, domn’ profesor, m-am referit în nişte articole ale mele la mâinile dumneavoastră şi la norocul pe care l-aţi avut, de-a le putea aduce întregi, perfecte - cum să le spun eu? - perfect utilizabile la aceste provocări ale vieţii, când trebuie să operaţi cu ele.

Şi dumnealui mi-a povestit ceva care m-a şocat. Pur şi simplu m-a şocat, pentru că intuisem, fără să am niciun fel de date în această privinţă, o anumită evoluţie a mâinilor medicului. Mi-a spus că tatăl dumnealui, acolo, la Târgu Jiu, unde profesorul Brădişteanu şi-a trăit cea mai mare parte a tinereţii, a avut ambiţia să-l dea să înveţe pian. Şi îmi spunea, aşa, cu disperare, îşi retrăia momentele de blocaj la pian.

Spunea dumnealui: când ceilalţi colegi se jucau, se distrau, erau liberi, eu stăteam la pian şi învăţam, pentru că nu era vorba numai să ştiu să cânt - odată cu abordarea unei asemenea cariere, trebuia să ştiu şi teorie – mă dedicasem întru-totul pianului. Şi, zice profesorul: uite că aveţi dreptate, mâinile mele, de atunci, au căpătat o anumită elasticitate, o anumită capacitate de a sesiza unde trebuie să se îndrepte, îmi stăpânesc perfect degetele şi, mai ales, am pus preţ pe activizarea mâinii stângi. Cântam cu sora mea la patru mâini şi sigur că începuse şi să-mi placă. Dar, pe de altă parte, nu mă mulţumeam cu atât, aş fi fost doritor de o minimă libertate, de dreptul pe care-l au toţi copii să dispună de timpul liber... (Andrei Păunescu precizează: ... şi de dreptul să-şi rupă mâinile). Bine zici, Andrei, dreptul să-şi rupă mâinile, cum se-ntâmplă în multe cazuri, şi picioarele, şi mâinile.

Ei, profesorul Şerban Brădişteanu mi-a povestit şi cum a intrat în zona medicală, unde tatăl său era specialist şi unde i-a dat treptat acces, în aşa fel, încât, la un moment dat, să-i devină foarte drag, pentru că şi accesul în zona medicală se făcea pe seama timpului pe care tânărul Şerban îl sacrifica, pentru o cauză care încă nu-i devenise foarte proprie, foarte intimă, n-o simţea ca atare.

De la un moment dat încolo, însă, muncind ca brancardier şi nefăcând niciun fel de rabat efortului, şi ajutat de un părinte care ştia că bucuria vine din muncă, până la urmă, şi că nu trebuie ocrotit de muncă respectivul copil, respectivul tânăr, a ajuns să nu mai vrea el, tânărul Şerban, să plece la mare, la munte, cum plecau mulţi dintre colegii lui şi nu mai ţineau seama de obligaţiile pe care şi le-ar fi asumat prin muncă.

E o poveste foarte specială a evoluţiei de la copil de medic, la medic de elită, la chirurg de recunoaştere internaţională. Eu, aici, în punctul în care trăiesc zilele acestea şi, probabil, săptămânile acestea, contemplu cu emoţie drumul doctorului Şerban Brădişteanu printre oamenii pe care îi ajută să supravieţuiască tristeţilor inimii. Şi îl văd, minutele acelea pe care mi le dedică şi mie, ducându-se la celelalte paturi de bolnavi şi ţinând echilibrul lumii, aici, la nivelul de om recuperat.

Şi nu încetez să mă minunez de puterea intuitivă a părinţilor, de a-şi apăra copiii, tocmai punându-i la treabă, tocmai dându-le dreptul la muncă şi la creaţie. Şi dreptul la participarea aceasta decisivă la salvarea lumii.”

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă Floreasca




Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 7 noiembrie 2011

Cel de ieri, cel de azi şi cel de-a pururea de Luminiţa Ciobanu, Jurnalul Naţional

"Va fi interesantă postumitatea mea. Vor fi, desigur, şi uitări, vor apărea şi atacuri nedrepte, dar scrisul meu se va despovăra de biografia autorului, în circulaţia lui printre oameni. Nu-mi pot închipui propria mea moarte şi nici nu cred că ea e o trecere de zid. Aş fi fost curios să ştiu totuşi ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu…"
Adrian Păunescu


5 noiembrie 2010. O zi în care vălul tristeţii a cuprins întreaga ţară şi a trecut şi dincolo de Prut, în Basarabia. Marea inimă a lui Adrian Păunescu se oprise. Poetul nostru vulcanic, cel care n-a privit niciodată în jos, nici în vremurile greu încercate, dăruind lumină şi speranţă românilor prin versuri de o explozivă ţâşnire metaforică, a devenit fulgerător cel de ieri, cel de azi şi cel de-a pururea.

Personalitate covârşitoare, Adrian Păunescu a purtat întreaga viaţă în suflet iubirea pentru Ro­mânia şi a rămas, până în cea din urmă clipă, legat sufleteşte de Basarabia, în care s-a născut în 1943.

Cenaclul Falcăra a fost scânteia de care tineretul avea nevoie în vremuri de restrişte, să conştientizeze că trei cuvinte din limba română – lumină, luptă şi libertate – au de fapt un înţeles mult mai profund decât au crezut vreodată. Versurile sale au mângâiat inimile românilor prin glasurile unor artişti cărora poetul Adrian Păunescu le-a dat aripi, între ei Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă, Victor Socaciu, Ducu Bertzi sau Tatiana Stepa.

Greva cardiacă a poetului a învins la 5 noiembrie 2010, iar Adrian Păunescu s-a stins după ce, din „urgenţa inimii”, de pe patul de spital, la 31 octombrie, şi-a îndreptat gândurile spre români şi spre ţara pe care a iubit-o până în cea din urmă clipă a vieţii. „De la cardiac, cordial”, poetul ne-a lăsat întru veşnicie ultimele sale versuri. Ne-a dăruit cuvântul, aşa cum ni l-a dăruit întreaga viaţă, înveşmântat în mantia sufletului său mare: „Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,/Păziţi-vă şi inima, şi gândul,/ De nu doriţi să vină anii grei,/ Spitalul de urgenţă implorându-l.// Eu vă salut de-a dreptul cordial,/ De-a dreptul cardiac, precum se ştie,/ Recunoscând că patul de spital/ Nu-i o alarmă, ci o garanţie.//Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,/ Eu însumi sunt mai omenos în toate,/ Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani/ Şi ţării mele minima dreptate”.


Semnează al dumneavoastra, Mareşal

duminică, 6 noiembrie 2011

Eternitatea poeţilor nu încape în calendarele noastre grăbite de Carmen Anghel, Jurnalul Naţional

Atâta toamnă!/ Se prăbuşesc frunzele,/ Acum,/ Să iubeşti



Am vorbit îndelung despre Adrian Păunescu şi despre poezia sa de dragoste cu fiica poetului Ana-Maria Păunescu. Am ascultat cu lăcomie şi lacrimi în ochi poveşti despre clipele în care Ana-Maria era martoră la naşterea unei poezii de dragoste.

Mi-a fost foarte greu să îi spun că acest articol va apărea când se împlineşte un an de când Poetul nu a mai scris nici o poezie.
"Pentru poeţi există alte coordonate, la ei nu se măsoară atât de simplu timpul, sunt diferiţi, sunt imprevizibili şi nu pot accepta întunericul, eternitatea lor nu încape în calendarele noastre grăbite, poezia, iată, depăşeşte orice bariere convenţionale. An­tologia «Cele mai frumoase poezii de dragoste» (volumul al doilea), apărută cu Jurnalul Naţional pe 2 noiembrie, seamănă cu noi, cu toţi, seamănă cu îndrăgostiţii acestor vremuri nesigure şi îşi face loc în vieţile noastre firesc, ca o vindecare, ca o destăinuire a anotimpului melancolic, ca un semn că sentimentele nu mor, nu se uită, nu-şi pierd intensitatea. Iubirea nu se demodează, ideile pe care poetul le traduce în metaforă sunt valabile pentru oricare dintre noi, pentru oricine ştie ce înseamnă o privire sau o despărţire." Cum să o întreb pe Ana-Maria cum a trăit anul acesta când eu i-am văzut aproape zilnic suferinţa? Suferinţa şi demnitatea.

"Nici toamna nu mai pare atât de grea, nici singurătatea nu-şi mai respectă definiţia, e toamnă, da, dar cineva, înaintea noastră, un poet cu inimă prea mare pentru lumea noastră, ne-a lăsat scris scenariul, ne-a învăţat cum să facem ca să supravieţuim, ca să ne iubim mai mult, tot mai mult, indiferent de obstacole, trecând peste timp, peste vârste şi peste povara ezitărilor."

Totuşi, cum este să nu mai poţi scrie poeziile de dragoste ale Poetului? "Eu nu am avut norocul ca tata să-mi dicteze foarte multe poezii de dragoste. Dar l-am văzut scriind destule, i-am învăţat privirea pe de rost, i-am înţeles zbuciumul şi mi-am dat seama, alături de el, că o mare iubire chiar poate schimba lumea, că versul are forţa de a întocmi cele mai credibile tratate sentimentale, singurele tratate definitive, care se transmit din generaţie în generaţie, ca un spectacol cu intrare liberă, ca un drog nobil. Mă simt singură, deşi nu am dreptul, mi-e ciudă că nu-mi găsesc echilibrul, mi-e dor, tot mai dor, îl caut în fiecare zi, dar aici nu-i vorba despre mine, ci despre el, despre Adrian Păunescu, despre acest noiembrie fără vocea lui, despre dragostea pe care ne-a purtat-o neîncetat, o dragoste prea mare pentru o singură inimă..."

Şi amintirile despre jocul ei copilăresc. "Uneori, când citeam împreună poezii de dragoste scrise de el (am rugat-o să-mi confirme că mi-am închipuit corect că nu era deloc «tunător», cum am fi tentaţi să credem, atunci când citea poezie de dragoste, iar ea mi-a desenat un tablou melancolic), îl rugam pe tata să-mi spună pentru cine au fost scrise. «Asta pentru cine e?» De multe ori, îmi spunea. Erau nume de care mai auzisem şi-mi plăcea să văd că are încredere să-mi dezvăluie detalii din trecut. Câteodată îmi răspundea că nu mai ţine minte pentru cine a scris versurile respective. Eu mă răsfăţam, insistam copilăreşte, iar el îmi explica rar, calm, că există situaţii de viaţă în care contează mai mult rezultatul decât cauza. Unele nume, unele iubiri îşi pier­duseră iniţialele şi pe el nu-l mai deranja asta. Avea dreptate. Acum înţeleg că pentru un mare poet, veşnic îndrăgostit, nevoia de iubire e cea mai importantă.

Sigur că mi-aş fi dorit ca toate poeziile lui de dragoste să fi fost scrise pentru mama mea. Sau cele mai frumoase dintre ele. N-a fost să fie şi m-am obişnuit cu această idee când am crescut puţin şi am înţeles că nici nu ar fi fost posibil ca un om ca tata să-şi poată canaliza sentimentele într-un singur sens, pe tot parcursul vieţii. Mi-e foarte clar că dacă el nu ar fost exact aşa cum îl ştim, dacă nu ar fi iubit nebuneşte în fiecare clipă, probabil că nici eu nu aş fi existat şi nu m-aş mai fi putut bucura acum de poezia lui de dragoste, de versurile dedicate mamei, de versurile scrise pentru alte mari iubiri ale trecutului. La un moment dat, iubirea devine istorie. Şi noi n-avem dreptul să con­testăm istoria." Putem să citim poezia de dragoste.

Hai să mergem într-o seară
Hai să mergem într-o seară
Şi, scăpaţi de ultimul deochi,
Într-o crâşmă ordinară,
Să tăcem, privindu-ne în ochi.

S-a făcut târziu,
Mi-e aşa de frig,
Peste marele pustiu,
Ridic fruntea şi te strig.

N-am să-ţi cer nimic,
Te iubesc şi-atât,
Nici nu ştiu cum să-ţi explic
Cât îmi este de urât.

Într-un birt sărac
C-un birtaş milog,
Murmurând, când ceilalţi tac,
Ora-nchiderii, vă rog.

Tu să-ncepi să plângi,
Eu să-ncep să cânt,
Să ne dea afară-n brânci,
Să ne-arunce pe pământ.
Vino negreşit,
Să tăcem fierbinţi,
Pentru tot ce am greşit
Când vorbeam făgăduinţi

Însă într-o zi,
Cum e şi firesc,
În zadar voi mai dori,
N-am să te mai regăsesc.

Şi te-aş mângâia,
Când îţi este rău,
Tu, nefericita mea,
Eu, nefericitul tău.

Haide într-un birt,
Într-un cartier,
Hai să bem cafea şi spirt,
Nici să-mi ceri şi nici să-ţi cer.

1984, Majay Gyözö
publicată în "Cartea Cărţilor de Poezie", capitolul "Poezii-cântece", 1999




Semneaza al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Adrian Păunescu : a trecut un an, mai e o eternitate


E incredibil cum curge timpul .
Acum un an îl plângeam cu toţii pe marele Adrian Păunescu . Era un noiembrie cald, înseninat . 
A curs şi atunci timpul . Timp de jumătate de an am privit fără putere cum marele poet galopa spre moarte . Am fost alarmaţi în vară când i se cânta prohodul înainte de vreme şi se vorbea despre o boală incurabilă .
Ce am putut face ? Ne-am rugat ca buni creştini pentru acest titan al crucii . 

Noiembrie l-a prins pe Adrian Păunescu pe patul de spital .
Nici nu ne-am trezit bine şi, pe la orele şapte, fiorul ca fulger căzu .
Am îngheţat cu toţii în timp, cu lacrimi pe obraji . Adrian Păunescu, omul, a murit . Ar fi prea trist şi josnic să mai amintesc cum el, bardul divin, nu a fost considerat demn de doliu naţional oficial, cum a fost atacat de toţi bolşevicii mascaţi în mari demagogi ai democraţiei şi cum Adrian Păunescu nu are onoruri postume, nu are statuie, nu are nume de bulevard, nu este în manualele şcolare .


Zilele au trecut de-a valma, cu bune şi cu rele . Însă, oriunde şi oricând m-aş fi aflat în acest an, am trăit cu poezia lui Adrian Păunescu . 
Mai mult, am ajuns să îl descopăr mai bine pe poet, chiar să îi simt poezia oglindindu-mi, divin, sufletul .
Poate ăsta a fost marele cusur al lui Păunescu : a simţit ce simte omul şi i-a cântat sufletul cum altul n-a făcut-o .
Marele scriitor Eugen Barbu spunea despre el :

Compune poeme de trei sute de strofe cu aceeaşi dezinvoltură cu care alţii scriu o scrisoare de patru rânduri . Versurile curg din el ca minunatele şuvoaie ale fântânii binefăcătoare, Mavrogheni . – nimic mai clar . Păunescu are un discurs liric continuu, parcă veşnic . El se exprimă liber şi expune, prin confesiuni emoţionante, sentimentele cele mai diverse, care se aseamănă ca doi fraţi gemeni cu cele ale cititorului .

Nu judec personalităţile, dar Adrian Păunescu este - şi o iau la modul general - considerat de cititor drept cel mai strălucit urmaş al lui Eminescu . De ce nu sunt pagină după pagină cei doi în cartea de limba română ? De ce fugim de valori ? De ce nu îi scoatem pe insipidul de Cărtărescu şi pe alte genii funeste din literatura asta care se numeşte contemporană ? De ce nu punem, public, pe geniile divine Adrian Păunescu, Eugen Barbu şi Fănuş Neagu pe soclul cuvenit ? De ce suntem ignoranţi ?

E un an de la moartea lui Adrian Păunescu şi mi-e frică . Mi-e frică să nu ne complacem . El a luptat pănă la moarte . Mi-e frică pentru că noi am îngenuncheat şi am plecat capul prea mult .
E un îndemn teribil de înălţător în capodopera lui Sergiu Nicolaescu, Mihai Viteazul, care va deveni şi motto al blogului : O viaţă avem şi-o cinste ! Deşteptaţi-vă, c-am dormit destul !

Gândul meu sigur este şi cel al lui Adrian Păunescu . 
Trebuie să luptăm pentru ţară şi iubire până la capat, altfel suntem pierduţi !

În semn de închinăciune în faţă marelui Adrian Păunescu, am pregătit în cadrul activiţăţii culturale Adrian Păunescu - Gheorghe Dinică , din perioada 1 noiembrie - 8 decembrie :

- 6-9 noiembirie : Articole comemorative Jurnalul Naţional ( pe blog )
- 20 noiembrie - 8 decembrie : Selecţie a 18 dintre cele mai frumoase poezii semnate Adrian Păunescu, cea mai dragă sufletului me fiind postată pe 8 decembrie
- 30 noiembrie ( reprogramat pe 8 decembrie ) : În cadrul Conferinţei Culturale Adrian Păunescu - Gheorghe Dinică : orele 11 : 50 - Premiera unui film de montaj închinat maestrului Paunescu 
- 9 decembrie : Expoziţie a celor mai frumoase fotografii



Semnează al dumneavoastră, Mareşal 

vineri, 4 noiembrie 2011

De vorbă cu "patriarhul" colecţionarilor din România, Dan Nasta: "I-am văzut pe legionari trăgând în Argeşanu" de Toma Roman Jr., Jurnalul National


Ajuns la vârsta de 92 de ani, actorul Dan Nasta are multe de povestit. O viaţă întreagă a adunat opere de artă, ajungând să aibă una dintre cele mai valoroase colecţii din România. A acceptat să ne primească în casa sa ca un muzeu şi să vorbim despre tinereţea sa şi despre perioada în care a strâns lucruri de o valoare inestimabilă.

Jurnalul Naţional.: Domnule Nasta, ştiu că aţi început să colecţionaţi carte veche şi artă încă din anii ’30...
● Dan Nasta: Proveneam dintr-o familie cu stare materială bună, aşa că mi-am permis să încep încă din adolescenţă să îmi cultiv pasiunea de colecţionar. Am început cu cărţi şi timbre, în care îmi investeam banii de buzunar daţi de părinţi. În timp, am trecut la icoane, mobilă şi obiecte de artă.

● Aţi avut "antecedente în familie" cu colecţionari celebri?
● Vara primară a mamei mele, Alexandrina Ecaterina Ionescu, fusese căsătorită cu Take Ionescu, ministru de Externe, politician şi avocat de succes. Lui Take, care era bogat, îi plăcuseră lucrurile frumoase, arta. Aveau o vilă superbă la Sinaia, plină cu tablouri, făcută după un plan arhitectonic englezesc. Mai avea o casă frumoasă în Bucureşti, unde e acum Institutul de Folclor, de lângă Casata, în spatele Magazinului Leonida. Era o vilă de tip italian foarte frumoasă. Aici am prins, mergând în vizită, gustul pentru mobilierul stil, tavanul era sculptat. Aveau un pian Steinway, foarte scump, şi mobilier de epocă, italian şi franţuzesc. M-a impresionat în sufragerie o masă din piatră, cu stâlpi sculptaţi, o operă de artă în sine. Cred că s-a ales praful de tot, fiindcă mătuşa mea a vândut casa statului, cu ghinion, chiar înainte de stabilizare, deci nu s-a ales nici cu banii. Mai avea o vilă frumoasă pe Kiseleff, care cred că mai există şi acum, ruinată. Ea a intrat după 1990 în posesia unei bănci, care cred că vrea doar terenul.

Unde locuiaţi? Aveaţi o vilă-hangar cu sute de camere, ca magnaţii de acum?
● Nu, dar nu locuiam nici înghesuit. Aveam un apartament cu şase camere situat într-un cartier foarte frumos, lângă fostul parc Bonaparte. Era un cartier locuit de clasa mijlocie superioară şi oameni bogaţi. Aveam printre vecini şi demnitari, oameni de stat şi urmaşi ai boierimii mari şi negustori de anvergură. Cu toate astea, erau doar două-trei maşini pe strada mea, nu era poluare şi nici zgomot. Eu, la 16 ani, am înfiinţat împreună cu adolescenţii din vecini "Clubul Bonaparte", vreo 10-15 elevi de liceu, care ne plimbam tot timpul pe biciclete, nu ne deranja nici un automobil. Aveam două parcuri mari, Filipescu şi Bonaparte, în zonă, era un loc aerisit şi elegant.

Spuneaţi că stăteau acolo şi demnitari... în perioada anilor ’30-’40, ani de efervescenţă politică, au avut loc conflicte în cartier?
● Ţin minte o întâmplare din septembrie 1940, imediat după abdicarea lui Carol al II-lea. Vecin cu mine era generalul Gheorghe Argeşanu, fost prim-ministru imediat după asasinarea lui Armand Călinescu, cel care comandase represaliile de după crimă. Legionarii doreau să se răzbune şi trăgeau de pe acoperişuri şi din stradă în casa lui. Fiindcă puteam să îl văd pe un geam, a început să-mi facă semne disperate să telefonez la Poliţie sau la Armată. Am sunat, dar un ofiţer de serviciu mi-a spus că nu poate face nimic. Argeşanu nu a murit atunci, dar a sfârşit tragic, a fost arestat şi asasinat la Jilava, în timpul răzbunării legionare din noaptea de 26 spre 27 noiembrie acelaşi an.


● În timpul războiului ce aţi făcut?
● Ca actor, am fost mobilizat în aşa-numitele "plutoane de propagandă", cu pictori, actori, ziarişti. Am colindat Moldova, spunând poezii patriotice. La un moment dat, s-a supărat pe mine un maior de la mobilizare şi a vrut să mă trimită pe front în Crimeea. Acolo era un procentaj imens de pierderi. Am avut noroc, o rudă de-a mea de sex feminin era foarte simpatizată de ministrul de război, generalul Pantazi. A dat un telefon şi am fost imediat, la 24 de ore, mutat la un spital veterinar militar, în spatele frontului.

În timpul războiului scăzuse preţul pe piaţa operelor de artă? Mulţi colecţionari evrei îşi lichidau colecţiile, având nevoie de bani...
● Da, şi în război şi după au fost şiruri de vânzări din partea unor oameni presaţi să o facă. Mai întâi evrei sau afacerişti scăpătaţi, apoi, toată clasa burgheză... Puteai găsi, după război, lucruri frumuşele, mobilier şi în talcioc. Piese de artă bună puteai găsi şi în anticariate sau consignaţii. Erau şi particulari, precum Roşca sau Ninel Madgearu, care puteau să-ţi facă rost de obiecte cel puţin interesante. Majoritatea colecţiei mele de icoane şi icoane pe sticlă le-am luat de pe Lipscani. Le vânam când apăreau. Ţin minte că am fugit pur şi simplu din uşa anticariatului când am văzut o icoană pe sticlă cu Sfânta Treime, veche şi foarte frumoasă. Mi-a fost frică să nu mi-o sufle cineva cu o secundă înainte să dau banii. O mai am şi acum.

● Aţi comercializaţi la rândul dumneavoastră artă?
● Da, şi consider că am făcut prostii. Salariul meu de actor era modest, aşa că, de multe ori când mă tenta un obiect, trebuia să renunţ la altceva. După asta regretam. Şi acum îmi pare rău după un covor absolut superb, foarte mare. L-am vândut la un preţ foarte bun, dar, ca un blestem, la o săptămână după asta, a venit o stabilizare, aşa că nu am mai avut ce să fac cu banii. Era un covor superb, oriental, Keshan, cu personaje, păsări, flori. De multe ori îmi aduc aminte de obiectele vândute, pe care mi-aş fi dorit să le ţin pentru restul vieţii. Oricum, sunt foarte mândru de icoanele din secolul al XVI-lea pe care am reuşit să le păstrez.

Ţinând cont de valoare colecţiilor dumneavoastră, Securitatea vă controla strict?
● Să vă spun ceva... Pe mine, Securitatea m-a stimat într-un fel. În anii ’60-’70 mă lăsau chiar să primesc acasă ambasadori, să le arăt colecţiile mele. Pentru alţii era interzis să primească străini acasă. De fapt, unii dintre securişti, pentru imagine, voiau să demonstreze că în România sunt şi case ca lumea şi lucruri frumoase. La un moment dat se dăduse o lege, mi-au inventariat tot ce aveam, dar după aia le mai trecuse zelul.

● Aveţi vreo colecţie mai "ciudată"?
● Am o colecţie rară, fiindcă nu se găsesc sau poate fiindcă nu s-au căutat prea tare, de scoarţe vechi româneşti. Le luam zdrenţuite şi de multe ori am plătit mai mult restaurarea decât scoarţa. Am donat unele scoarţe la Palatul Mogoşoaia, unde am făcut o sală tematică. Tot la Mogoşoaia am donat şi piese de mobilier. Pe timpul comuniştilor şi-au bătut joc de Mogoşoaia şi de ce rămăsese de la Martha Bibescu.

Nu sufereaţi, fiind colecţionar, când vedeaţi că palate gen Mogoşoaia, Ştirbey din Buftea sau Ghica din Căciulaţi sunt folosite la filmări, de exemplu, şi se deteriorează?
● Ba da, dar ce puteam să fac?! Şi eu am filmat la "Bietul Ioanide" în Palatul Ghica din Căciulaţi. Ţin minte că au masacrat filmul la cenzură, eu aveam rolul unui prinţ grec, Lascaris. Mi-au tăiat rolul, a dispărut cam jumătate, trei sferturi din el.

● Doriţi să mai donaţi ceva?
● Peste un an sper să dau drumul la ultima mea artisticărie. Am fost invitat acum mulţi ani să văd un conac boieresc de la 1640, la Filipeştii de Târg. Toate camerele au patru metri înălţime, fiind boltite. Era un conac al familiei Cantacuzino, dat drept zestre unei fete din familie. A fost sediu de CAP, destul de deteriorat. Am încercat, multă vreme, să încerc transformarea lui în muzeu. Abia de curând au fost ceva fonduri pentru renovare. M-a invitat iar să-l văd directoarea muzeelor din Ploieşti. M-am dus special să-l revăd, m-am plimbat jumătate de oră prin el cu cadrul cu care umblu, drezina mea, cum îi zic. M-am decis, în ciuda vârstei, să-l "mobilez", să mă ocup de el. Sunt ceva bani de la Consiliul Judeţean pentru renovare şi mai sunt şi de la Uniunea Europeană. Sper ca în toamna viitoare să-l deschid. Într-una dintre camere, sub boltă, vreau să plasez una dintre cele mai valoroase piese ale mele, o gravură de Albrecht Durer. Am simulat cum o să arate camera şi, fiindcă preşedintele Consiliului Judeţean nu a avut timp să apară, l-am arătat pe Durer sătenilor. Am şi eu o pretenţie, să îmi pun pe un perete un portret şi certificatele de nobleţe ale părinţilor mei. Vor veni să vadă muzeul şi ploieşteni, şi bucureşteni, e aproape de ambele oraşe. Vreau să donez statului şi casa în care vorbim acum, să se transforme în muzeu.

Familia dumneavoastră de unde se trage? Nasta îmi sună a nume aromânesc...
● Da, familia Nasta-Dera era o familie de aromâni, stabilită în Transilvania şi înnobilată de împăratul de la Viena cu titlul de baron. Tatăl meu a trecut cu afaceri Carpaţii şi s-a stabilit aici. Mama mea se trăgea din logofătul Sima-Piteşteanul, o familie foarte veche românească.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 3 noiembrie 2011

Charles Bronson un dur cu inima de catifea de Gabriel Tudor, Revista Magazin


Lumea Hollywoodului a consacrat imaginea unor monstri sacri care, pe ecran, au dat viata unor personaje cladite parca din granit sau otel: John Wayne, Clint Eastwood, Yul Brynner ori Telly Savalas. Dar, cei ce i-au cunoscut pe acestia spun ca, departe de imaginea de „baieti rai” pe care pelicula le-a creat-o, in existenta de zi cu zi toti au fost niste oameni mai mult decât cumsecade. Charles Bronson, „barbatul cu privire de tais“, cum a fost numit, cel care, daca ar fi trait, ar fi implinit astazi 90 de ani, nu face nici el exceptie...

Talentul: mina lui de aur

Fiul unui miner originar din Lituania, Bronson s-a nascut pe 3 noiembrie 1921, ca Dionyzas Karolis Buchinsky la Ehrenfeld, Pennsylvania, in bazinul carbonifer din muntii Allegheni. Infatisarea lui dura de la maturitate ar putea fi explicata prin ereditate: pe linie paterna, descindea din tatari, urmasii Hoardei de Aur care cândva stapânise Rusia, ajungând pâna la Marea Baltica. Charles a fost singurul dintre cei 15 copii ai familiei sale care a absolvit liceul. Interesant e faptul ca, pâna sa intre la scoala, el nu stia absolut deloc limba engleza, intrucât acasa se vorbea doar lituaniana. La 10 ani, tatal lui a murit, rapus de silicoza, iar Charles a trebuit sa se angajeze, alaturi de alti trei frati, la mina, pentru a-si ajuta familia, care traia intr-o saracie lucie.

Când va ajunge un actor celebru el avea sa-si aduca aminte ca era atât de sarac incât la un moment dat a fost nevoit sa plece la scoala cu o fusta de-a uneia dintre surori, fusta transformata in pantaloni scurti, deoarece nu mai avea cu ce sa se imbrace. La mina, initial, a lucrat ca si curier, la birouri, pentru ca mai târziu sa puna el insusi mâna pe târnacop. Experienta l-a calit si l-a facut sa priveasca viata cu alti ochi, dar i-a dat, in egala masura, o vigoare fizica si psihica remarcabila.

La izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial a fost luat pe front si a servit initial ca tunar al unei baterii antiaeriene, apoi ca mitralior pe o fortareata zburatoare B-29, in timpul luptelor din Pacific. Dupa razboi, pentru a se intretine a fost nevoit sa presteze o multime de munci prost platite, pâna când a intrat intr-un grup de teatru de amatori din Philadelphia. Microbul scenei l-a prins imediat si, din acel moment a stiut ca nu se va mai intoarce niciodata la mina: avea sa devina actor.

„Cel mai autentic profesionist”

Primul sau rol la Hollywood a fost unul minor intr-un film dedicat razboiului, unde l-a avut coleg pe un alt actor ce va deveni faimos, Lee Marvin, in vreme ce pentru prima oara criticii i-au remarcat chipul ca sculptat in piatra in Casa de ceara, film in care a jucat rolul unui valet mut, pe nume Igor. Pâna in 1954 a aparut in distributia mai multor pelicule sub numele sau adevarat. Dar, speriat de „vânatoarea de vrajitoare” declansata inclusiv in Cetatea filmului de senatorul anticomunist McCarthy, in acel an decide sa-si americanizeze numele – Charles Bronson, intrucât Buchinsky i se parea „prea rusesc” si ar fi putut avea probleme din cauza lui. Mai târziu, el va explica si cum a ales acest nume: de la Poarta Bronson, aflata la intrarea nordica in studiourile Paramount.

In anii ’50, regizorii i-au pus in valoare chipul de „dur”, incredintându-i roluri negative: a fost ocnas, bandit, sclav evadat, indian american care ataca diligente. Primul sau rol principal a fost cel din Banda razboinica – totodata si rolul care avea sa-l transforme pe ecran dintr-un nelegiuit intr-un dur cu intentii nobile. Consacrarea va veni in 1960, odata cu neuitatul Cei sapte magnifici, in care Bronson ii eclipseaza, spun criticii, pe colegii sai de platou – Yull Brynner, Steve McQueen, Eli Wallach si altii. Filmul il transforma pe Bronson intr-un star international, iar dupa Tunurile din San Sebastian si Duzina murdara (1967), A fost odata in Vest (1968), Sudori reci (1970) si Dosarele Valachi (1971), renumele lui creste si mai mult. Sergio Leone, regizorul care a inaugurat seria asa-numitelor „western spaghetti”, va declara ca Bronson a fost „cel mai autentic profesionist cu care am lucrat vreodata”.

Prea urât pentru o America indragostita de baieti frumosi

Dar cel mai reusit film din acea perioada va fi Dorinta ucigasa, pentru care primeste un onorariu-record pentru anii ’70: un milion de dolari. Filmul va avea mai multe continuari, devenind un cult-movie. O partenera constanta a lui Bronson va deveni Jill Ireland, care, din colega de platou se transforma mai ales in amanta, apoi in sotie a charismaticului actor, fiindu-i alaturi pâna la moartea ei, in 1990. Cum se explica insa faptul ca profesionalismul lui n-a fost niciodata recompensat cu un premiu celebru? Un critic de film a dat un indiciu hazliu, dar, poate, demn de luat in seama: „Charles Bronson era prea masculin pentru a deveni un star intr-o America innebunita dupa baieti frumosi”.

Anii ’80 au reprezentat un declin pentru prestigiosul actor, care s-a orientat mai ales spre serialele politiste de televiziune si aparând destul de rar pe marele ecran, tot in filme politiste. Ultimul sau rol a fost cel din Dorinta ucigasa V: Chipul mortii (1994), dupa care s-a retras definitiv din activitate, considerându-se prea batrân pentru a mai face fata exigentelor unor filme de actiune. Moartea iubitei sale sotii, Jill Ireland, rapusa de cancer la doar 54 de ani, a constituit o grea lovitura pentru el si abia peste opt ani va accepta sa se casatoreasca iarasi, cu una dintre cele mai bune prietene ale fostei sotii, Kim Weeks, care-i va sta alaturi pâna la moarte.

Diagnosticat cu Alzheimer, Bronson si-a trait ultimii ani intr-o totala discretie, inconjurat de numeroasa lui familie (in total, el a avut noua copii, trei naturali si sase adoptati) murind de pneumonie pe 30 august 2003, la Centrul Medical Cedars-Sinai, in vârsta de 81 de ani. Potrivit ultimei sale dorinte, a fost inhumat alaturi de Jill, in curtea fermei lor din Vermont, unde amândoi calarisera adesea mustangi focosi, in frumosii ani ai tineretii...


Semnează al dumneavoastră, Mareşal