sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Adrian Păunescu : a trecut un an, mai e o eternitate


E incredibil cum curge timpul .
Acum un an îl plângeam cu toţii pe marele Adrian Păunescu . Era un noiembrie cald, înseninat . 
A curs şi atunci timpul . Timp de jumătate de an am privit fără putere cum marele poet galopa spre moarte . Am fost alarmaţi în vară când i se cânta prohodul înainte de vreme şi se vorbea despre o boală incurabilă .
Ce am putut face ? Ne-am rugat ca buni creştini pentru acest titan al crucii . 

Noiembrie l-a prins pe Adrian Păunescu pe patul de spital .
Nici nu ne-am trezit bine şi, pe la orele şapte, fiorul ca fulger căzu .
Am îngheţat cu toţii în timp, cu lacrimi pe obraji . Adrian Păunescu, omul, a murit . Ar fi prea trist şi josnic să mai amintesc cum el, bardul divin, nu a fost considerat demn de doliu naţional oficial, cum a fost atacat de toţi bolşevicii mascaţi în mari demagogi ai democraţiei şi cum Adrian Păunescu nu are onoruri postume, nu are statuie, nu are nume de bulevard, nu este în manualele şcolare .


Zilele au trecut de-a valma, cu bune şi cu rele . Însă, oriunde şi oricând m-aş fi aflat în acest an, am trăit cu poezia lui Adrian Păunescu . 
Mai mult, am ajuns să îl descopăr mai bine pe poet, chiar să îi simt poezia oglindindu-mi, divin, sufletul .
Poate ăsta a fost marele cusur al lui Păunescu : a simţit ce simte omul şi i-a cântat sufletul cum altul n-a făcut-o .
Marele scriitor Eugen Barbu spunea despre el :

Compune poeme de trei sute de strofe cu aceeaşi dezinvoltură cu care alţii scriu o scrisoare de patru rânduri . Versurile curg din el ca minunatele şuvoaie ale fântânii binefăcătoare, Mavrogheni . – nimic mai clar . Păunescu are un discurs liric continuu, parcă veşnic . El se exprimă liber şi expune, prin confesiuni emoţionante, sentimentele cele mai diverse, care se aseamănă ca doi fraţi gemeni cu cele ale cititorului .

Nu judec personalităţile, dar Adrian Păunescu este - şi o iau la modul general - considerat de cititor drept cel mai strălucit urmaş al lui Eminescu . De ce nu sunt pagină după pagină cei doi în cartea de limba română ? De ce fugim de valori ? De ce nu îi scoatem pe insipidul de Cărtărescu şi pe alte genii funeste din literatura asta care se numeşte contemporană ? De ce nu punem, public, pe geniile divine Adrian Păunescu, Eugen Barbu şi Fănuş Neagu pe soclul cuvenit ? De ce suntem ignoranţi ?

E un an de la moartea lui Adrian Păunescu şi mi-e frică . Mi-e frică să nu ne complacem . El a luptat pănă la moarte . Mi-e frică pentru că noi am îngenuncheat şi am plecat capul prea mult .
E un îndemn teribil de înălţător în capodopera lui Sergiu Nicolaescu, Mihai Viteazul, care va deveni şi motto al blogului : O viaţă avem şi-o cinste ! Deşteptaţi-vă, c-am dormit destul !

Gândul meu sigur este şi cel al lui Adrian Păunescu . 
Trebuie să luptăm pentru ţară şi iubire până la capat, altfel suntem pierduţi !

În semn de închinăciune în faţă marelui Adrian Păunescu, am pregătit în cadrul activiţăţii culturale Adrian Păunescu - Gheorghe Dinică , din perioada 1 noiembrie - 8 decembrie :

- 6-9 noiembirie : Articole comemorative Jurnalul Naţional ( pe blog )
- 20 noiembrie - 8 decembrie : Selecţie a 18 dintre cele mai frumoase poezii semnate Adrian Păunescu, cea mai dragă sufletului me fiind postată pe 8 decembrie
- 30 noiembrie ( reprogramat pe 8 decembrie ) : În cadrul Conferinţei Culturale Adrian Păunescu - Gheorghe Dinică : orele 11 : 50 - Premiera unui film de montaj închinat maestrului Paunescu 
- 9 decembrie : Expoziţie a celor mai frumoase fotografii



Semnează al dumneavoastră, Mareşal 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu