luni, 7 noiembrie 2011

Cel de ieri, cel de azi şi cel de-a pururea de Luminiţa Ciobanu, Jurnalul Naţional

"Va fi interesantă postumitatea mea. Vor fi, desigur, şi uitări, vor apărea şi atacuri nedrepte, dar scrisul meu se va despovăra de biografia autorului, în circulaţia lui printre oameni. Nu-mi pot închipui propria mea moarte şi nici nu cred că ea e o trecere de zid. Aş fi fost curios să ştiu totuşi ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu…"
Adrian Păunescu


5 noiembrie 2010. O zi în care vălul tristeţii a cuprins întreaga ţară şi a trecut şi dincolo de Prut, în Basarabia. Marea inimă a lui Adrian Păunescu se oprise. Poetul nostru vulcanic, cel care n-a privit niciodată în jos, nici în vremurile greu încercate, dăruind lumină şi speranţă românilor prin versuri de o explozivă ţâşnire metaforică, a devenit fulgerător cel de ieri, cel de azi şi cel de-a pururea.

Personalitate covârşitoare, Adrian Păunescu a purtat întreaga viaţă în suflet iubirea pentru Ro­mânia şi a rămas, până în cea din urmă clipă, legat sufleteşte de Basarabia, în care s-a născut în 1943.

Cenaclul Falcăra a fost scânteia de care tineretul avea nevoie în vremuri de restrişte, să conştientizeze că trei cuvinte din limba română – lumină, luptă şi libertate – au de fapt un înţeles mult mai profund decât au crezut vreodată. Versurile sale au mângâiat inimile românilor prin glasurile unor artişti cărora poetul Adrian Păunescu le-a dat aripi, între ei Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă, Victor Socaciu, Ducu Bertzi sau Tatiana Stepa.

Greva cardiacă a poetului a învins la 5 noiembrie 2010, iar Adrian Păunescu s-a stins după ce, din „urgenţa inimii”, de pe patul de spital, la 31 octombrie, şi-a îndreptat gândurile spre români şi spre ţara pe care a iubit-o până în cea din urmă clipă a vieţii. „De la cardiac, cordial”, poetul ne-a lăsat întru veşnicie ultimele sale versuri. Ne-a dăruit cuvântul, aşa cum ni l-a dăruit întreaga viaţă, înveşmântat în mantia sufletului său mare: „Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,/Păziţi-vă şi inima, şi gândul,/ De nu doriţi să vină anii grei,/ Spitalul de urgenţă implorându-l.// Eu vă salut de-a dreptul cordial,/ De-a dreptul cardiac, precum se ştie,/ Recunoscând că patul de spital/ Nu-i o alarmă, ci o garanţie.//Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,/ Eu însumi sunt mai omenos în toate,/ Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani/ Şi ţării mele minima dreptate”.


Semnează al dumneavoastra, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu