vineri, 4 noiembrie 2011

De vorbă cu "patriarhul" colecţionarilor din România, Dan Nasta: "I-am văzut pe legionari trăgând în Argeşanu" de Toma Roman Jr., Jurnalul National


Ajuns la vârsta de 92 de ani, actorul Dan Nasta are multe de povestit. O viaţă întreagă a adunat opere de artă, ajungând să aibă una dintre cele mai valoroase colecţii din România. A acceptat să ne primească în casa sa ca un muzeu şi să vorbim despre tinereţea sa şi despre perioada în care a strâns lucruri de o valoare inestimabilă.

Jurnalul Naţional.: Domnule Nasta, ştiu că aţi început să colecţionaţi carte veche şi artă încă din anii ’30...
● Dan Nasta: Proveneam dintr-o familie cu stare materială bună, aşa că mi-am permis să încep încă din adolescenţă să îmi cultiv pasiunea de colecţionar. Am început cu cărţi şi timbre, în care îmi investeam banii de buzunar daţi de părinţi. În timp, am trecut la icoane, mobilă şi obiecte de artă.

● Aţi avut "antecedente în familie" cu colecţionari celebri?
● Vara primară a mamei mele, Alexandrina Ecaterina Ionescu, fusese căsătorită cu Take Ionescu, ministru de Externe, politician şi avocat de succes. Lui Take, care era bogat, îi plăcuseră lucrurile frumoase, arta. Aveau o vilă superbă la Sinaia, plină cu tablouri, făcută după un plan arhitectonic englezesc. Mai avea o casă frumoasă în Bucureşti, unde e acum Institutul de Folclor, de lângă Casata, în spatele Magazinului Leonida. Era o vilă de tip italian foarte frumoasă. Aici am prins, mergând în vizită, gustul pentru mobilierul stil, tavanul era sculptat. Aveau un pian Steinway, foarte scump, şi mobilier de epocă, italian şi franţuzesc. M-a impresionat în sufragerie o masă din piatră, cu stâlpi sculptaţi, o operă de artă în sine. Cred că s-a ales praful de tot, fiindcă mătuşa mea a vândut casa statului, cu ghinion, chiar înainte de stabilizare, deci nu s-a ales nici cu banii. Mai avea o vilă frumoasă pe Kiseleff, care cred că mai există şi acum, ruinată. Ea a intrat după 1990 în posesia unei bănci, care cred că vrea doar terenul.

Unde locuiaţi? Aveaţi o vilă-hangar cu sute de camere, ca magnaţii de acum?
● Nu, dar nu locuiam nici înghesuit. Aveam un apartament cu şase camere situat într-un cartier foarte frumos, lângă fostul parc Bonaparte. Era un cartier locuit de clasa mijlocie superioară şi oameni bogaţi. Aveam printre vecini şi demnitari, oameni de stat şi urmaşi ai boierimii mari şi negustori de anvergură. Cu toate astea, erau doar două-trei maşini pe strada mea, nu era poluare şi nici zgomot. Eu, la 16 ani, am înfiinţat împreună cu adolescenţii din vecini "Clubul Bonaparte", vreo 10-15 elevi de liceu, care ne plimbam tot timpul pe biciclete, nu ne deranja nici un automobil. Aveam două parcuri mari, Filipescu şi Bonaparte, în zonă, era un loc aerisit şi elegant.

Spuneaţi că stăteau acolo şi demnitari... în perioada anilor ’30-’40, ani de efervescenţă politică, au avut loc conflicte în cartier?
● Ţin minte o întâmplare din septembrie 1940, imediat după abdicarea lui Carol al II-lea. Vecin cu mine era generalul Gheorghe Argeşanu, fost prim-ministru imediat după asasinarea lui Armand Călinescu, cel care comandase represaliile de după crimă. Legionarii doreau să se răzbune şi trăgeau de pe acoperişuri şi din stradă în casa lui. Fiindcă puteam să îl văd pe un geam, a început să-mi facă semne disperate să telefonez la Poliţie sau la Armată. Am sunat, dar un ofiţer de serviciu mi-a spus că nu poate face nimic. Argeşanu nu a murit atunci, dar a sfârşit tragic, a fost arestat şi asasinat la Jilava, în timpul răzbunării legionare din noaptea de 26 spre 27 noiembrie acelaşi an.


● În timpul războiului ce aţi făcut?
● Ca actor, am fost mobilizat în aşa-numitele "plutoane de propagandă", cu pictori, actori, ziarişti. Am colindat Moldova, spunând poezii patriotice. La un moment dat, s-a supărat pe mine un maior de la mobilizare şi a vrut să mă trimită pe front în Crimeea. Acolo era un procentaj imens de pierderi. Am avut noroc, o rudă de-a mea de sex feminin era foarte simpatizată de ministrul de război, generalul Pantazi. A dat un telefon şi am fost imediat, la 24 de ore, mutat la un spital veterinar militar, în spatele frontului.

În timpul războiului scăzuse preţul pe piaţa operelor de artă? Mulţi colecţionari evrei îşi lichidau colecţiile, având nevoie de bani...
● Da, şi în război şi după au fost şiruri de vânzări din partea unor oameni presaţi să o facă. Mai întâi evrei sau afacerişti scăpătaţi, apoi, toată clasa burgheză... Puteai găsi, după război, lucruri frumuşele, mobilier şi în talcioc. Piese de artă bună puteai găsi şi în anticariate sau consignaţii. Erau şi particulari, precum Roşca sau Ninel Madgearu, care puteau să-ţi facă rost de obiecte cel puţin interesante. Majoritatea colecţiei mele de icoane şi icoane pe sticlă le-am luat de pe Lipscani. Le vânam când apăreau. Ţin minte că am fugit pur şi simplu din uşa anticariatului când am văzut o icoană pe sticlă cu Sfânta Treime, veche şi foarte frumoasă. Mi-a fost frică să nu mi-o sufle cineva cu o secundă înainte să dau banii. O mai am şi acum.

● Aţi comercializaţi la rândul dumneavoastră artă?
● Da, şi consider că am făcut prostii. Salariul meu de actor era modest, aşa că, de multe ori când mă tenta un obiect, trebuia să renunţ la altceva. După asta regretam. Şi acum îmi pare rău după un covor absolut superb, foarte mare. L-am vândut la un preţ foarte bun, dar, ca un blestem, la o săptămână după asta, a venit o stabilizare, aşa că nu am mai avut ce să fac cu banii. Era un covor superb, oriental, Keshan, cu personaje, păsări, flori. De multe ori îmi aduc aminte de obiectele vândute, pe care mi-aş fi dorit să le ţin pentru restul vieţii. Oricum, sunt foarte mândru de icoanele din secolul al XVI-lea pe care am reuşit să le păstrez.

Ţinând cont de valoare colecţiilor dumneavoastră, Securitatea vă controla strict?
● Să vă spun ceva... Pe mine, Securitatea m-a stimat într-un fel. În anii ’60-’70 mă lăsau chiar să primesc acasă ambasadori, să le arăt colecţiile mele. Pentru alţii era interzis să primească străini acasă. De fapt, unii dintre securişti, pentru imagine, voiau să demonstreze că în România sunt şi case ca lumea şi lucruri frumoase. La un moment dat se dăduse o lege, mi-au inventariat tot ce aveam, dar după aia le mai trecuse zelul.

● Aveţi vreo colecţie mai "ciudată"?
● Am o colecţie rară, fiindcă nu se găsesc sau poate fiindcă nu s-au căutat prea tare, de scoarţe vechi româneşti. Le luam zdrenţuite şi de multe ori am plătit mai mult restaurarea decât scoarţa. Am donat unele scoarţe la Palatul Mogoşoaia, unde am făcut o sală tematică. Tot la Mogoşoaia am donat şi piese de mobilier. Pe timpul comuniştilor şi-au bătut joc de Mogoşoaia şi de ce rămăsese de la Martha Bibescu.

Nu sufereaţi, fiind colecţionar, când vedeaţi că palate gen Mogoşoaia, Ştirbey din Buftea sau Ghica din Căciulaţi sunt folosite la filmări, de exemplu, şi se deteriorează?
● Ba da, dar ce puteam să fac?! Şi eu am filmat la "Bietul Ioanide" în Palatul Ghica din Căciulaţi. Ţin minte că au masacrat filmul la cenzură, eu aveam rolul unui prinţ grec, Lascaris. Mi-au tăiat rolul, a dispărut cam jumătate, trei sferturi din el.

● Doriţi să mai donaţi ceva?
● Peste un an sper să dau drumul la ultima mea artisticărie. Am fost invitat acum mulţi ani să văd un conac boieresc de la 1640, la Filipeştii de Târg. Toate camerele au patru metri înălţime, fiind boltite. Era un conac al familiei Cantacuzino, dat drept zestre unei fete din familie. A fost sediu de CAP, destul de deteriorat. Am încercat, multă vreme, să încerc transformarea lui în muzeu. Abia de curând au fost ceva fonduri pentru renovare. M-a invitat iar să-l văd directoarea muzeelor din Ploieşti. M-am dus special să-l revăd, m-am plimbat jumătate de oră prin el cu cadrul cu care umblu, drezina mea, cum îi zic. M-am decis, în ciuda vârstei, să-l "mobilez", să mă ocup de el. Sunt ceva bani de la Consiliul Judeţean pentru renovare şi mai sunt şi de la Uniunea Europeană. Sper ca în toamna viitoare să-l deschid. Într-una dintre camere, sub boltă, vreau să plasez una dintre cele mai valoroase piese ale mele, o gravură de Albrecht Durer. Am simulat cum o să arate camera şi, fiindcă preşedintele Consiliului Judeţean nu a avut timp să apară, l-am arătat pe Durer sătenilor. Am şi eu o pretenţie, să îmi pun pe un perete un portret şi certificatele de nobleţe ale părinţilor mei. Vor veni să vadă muzeul şi ploieşteni, şi bucureşteni, e aproape de ambele oraşe. Vreau să donez statului şi casa în care vorbim acum, să se transforme în muzeu.

Familia dumneavoastră de unde se trage? Nasta îmi sună a nume aromânesc...
● Da, familia Nasta-Dera era o familie de aromâni, stabilită în Transilvania şi înnobilată de împăratul de la Viena cu titlul de baron. Tatăl meu a trecut cu afaceri Carpaţii şi s-a stabilit aici. Mama mea se trăgea din logofătul Sima-Piteşteanul, o familie foarte veche românească.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu