duminică, 6 noiembrie 2011

Eternitatea poeţilor nu încape în calendarele noastre grăbite de Carmen Anghel, Jurnalul Naţional

Atâta toamnă!/ Se prăbuşesc frunzele,/ Acum,/ Să iubeşti



Am vorbit îndelung despre Adrian Păunescu şi despre poezia sa de dragoste cu fiica poetului Ana-Maria Păunescu. Am ascultat cu lăcomie şi lacrimi în ochi poveşti despre clipele în care Ana-Maria era martoră la naşterea unei poezii de dragoste.

Mi-a fost foarte greu să îi spun că acest articol va apărea când se împlineşte un an de când Poetul nu a mai scris nici o poezie.
"Pentru poeţi există alte coordonate, la ei nu se măsoară atât de simplu timpul, sunt diferiţi, sunt imprevizibili şi nu pot accepta întunericul, eternitatea lor nu încape în calendarele noastre grăbite, poezia, iată, depăşeşte orice bariere convenţionale. An­tologia «Cele mai frumoase poezii de dragoste» (volumul al doilea), apărută cu Jurnalul Naţional pe 2 noiembrie, seamănă cu noi, cu toţi, seamănă cu îndrăgostiţii acestor vremuri nesigure şi îşi face loc în vieţile noastre firesc, ca o vindecare, ca o destăinuire a anotimpului melancolic, ca un semn că sentimentele nu mor, nu se uită, nu-şi pierd intensitatea. Iubirea nu se demodează, ideile pe care poetul le traduce în metaforă sunt valabile pentru oricare dintre noi, pentru oricine ştie ce înseamnă o privire sau o despărţire." Cum să o întreb pe Ana-Maria cum a trăit anul acesta când eu i-am văzut aproape zilnic suferinţa? Suferinţa şi demnitatea.

"Nici toamna nu mai pare atât de grea, nici singurătatea nu-şi mai respectă definiţia, e toamnă, da, dar cineva, înaintea noastră, un poet cu inimă prea mare pentru lumea noastră, ne-a lăsat scris scenariul, ne-a învăţat cum să facem ca să supravieţuim, ca să ne iubim mai mult, tot mai mult, indiferent de obstacole, trecând peste timp, peste vârste şi peste povara ezitărilor."

Totuşi, cum este să nu mai poţi scrie poeziile de dragoste ale Poetului? "Eu nu am avut norocul ca tata să-mi dicteze foarte multe poezii de dragoste. Dar l-am văzut scriind destule, i-am învăţat privirea pe de rost, i-am înţeles zbuciumul şi mi-am dat seama, alături de el, că o mare iubire chiar poate schimba lumea, că versul are forţa de a întocmi cele mai credibile tratate sentimentale, singurele tratate definitive, care se transmit din generaţie în generaţie, ca un spectacol cu intrare liberă, ca un drog nobil. Mă simt singură, deşi nu am dreptul, mi-e ciudă că nu-mi găsesc echilibrul, mi-e dor, tot mai dor, îl caut în fiecare zi, dar aici nu-i vorba despre mine, ci despre el, despre Adrian Păunescu, despre acest noiembrie fără vocea lui, despre dragostea pe care ne-a purtat-o neîncetat, o dragoste prea mare pentru o singură inimă..."

Şi amintirile despre jocul ei copilăresc. "Uneori, când citeam împreună poezii de dragoste scrise de el (am rugat-o să-mi confirme că mi-am închipuit corect că nu era deloc «tunător», cum am fi tentaţi să credem, atunci când citea poezie de dragoste, iar ea mi-a desenat un tablou melancolic), îl rugam pe tata să-mi spună pentru cine au fost scrise. «Asta pentru cine e?» De multe ori, îmi spunea. Erau nume de care mai auzisem şi-mi plăcea să văd că are încredere să-mi dezvăluie detalii din trecut. Câteodată îmi răspundea că nu mai ţine minte pentru cine a scris versurile respective. Eu mă răsfăţam, insistam copilăreşte, iar el îmi explica rar, calm, că există situaţii de viaţă în care contează mai mult rezultatul decât cauza. Unele nume, unele iubiri îşi pier­duseră iniţialele şi pe el nu-l mai deranja asta. Avea dreptate. Acum înţeleg că pentru un mare poet, veşnic îndrăgostit, nevoia de iubire e cea mai importantă.

Sigur că mi-aş fi dorit ca toate poeziile lui de dragoste să fi fost scrise pentru mama mea. Sau cele mai frumoase dintre ele. N-a fost să fie şi m-am obişnuit cu această idee când am crescut puţin şi am înţeles că nici nu ar fi fost posibil ca un om ca tata să-şi poată canaliza sentimentele într-un singur sens, pe tot parcursul vieţii. Mi-e foarte clar că dacă el nu ar fost exact aşa cum îl ştim, dacă nu ar fi iubit nebuneşte în fiecare clipă, probabil că nici eu nu aş fi existat şi nu m-aş mai fi putut bucura acum de poezia lui de dragoste, de versurile dedicate mamei, de versurile scrise pentru alte mari iubiri ale trecutului. La un moment dat, iubirea devine istorie. Şi noi n-avem dreptul să con­testăm istoria." Putem să citim poezia de dragoste.

Hai să mergem într-o seară
Hai să mergem într-o seară
Şi, scăpaţi de ultimul deochi,
Într-o crâşmă ordinară,
Să tăcem, privindu-ne în ochi.

S-a făcut târziu,
Mi-e aşa de frig,
Peste marele pustiu,
Ridic fruntea şi te strig.

N-am să-ţi cer nimic,
Te iubesc şi-atât,
Nici nu ştiu cum să-ţi explic
Cât îmi este de urât.

Într-un birt sărac
C-un birtaş milog,
Murmurând, când ceilalţi tac,
Ora-nchiderii, vă rog.

Tu să-ncepi să plângi,
Eu să-ncep să cânt,
Să ne dea afară-n brânci,
Să ne-arunce pe pământ.
Vino negreşit,
Să tăcem fierbinţi,
Pentru tot ce am greşit
Când vorbeam făgăduinţi

Însă într-o zi,
Cum e şi firesc,
În zadar voi mai dori,
N-am să te mai regăsesc.

Şi te-aş mângâia,
Când îţi este rău,
Tu, nefericita mea,
Eu, nefericitul tău.

Haide într-un birt,
Într-un cartier,
Hai să bem cafea şi spirt,
Nici să-mi ceri şi nici să-ţi cer.

1984, Majay Gyözö
publicată în "Cartea Cărţilor de Poezie", capitolul "Poezii-cântece", 1999




Semneaza al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu