miercuri, 2 noiembrie 2011

Există o Românie care cântă: "Şi totuşi există iubire!" de Clara Mărgineanu, Jurnalul Naţional


Poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu ne poartă de mână prin stepa melancoliei

Adrian Păunescu este expresia unei vitalităţi ieşite din comun. Mistuit de acuitatea unor trăiri neobişnuite, a explorat adâncuri şi a escaladat piscuri ale freneziei senzoriale. A găsit sens plânsetului, delirului, coşmarului, topindu-le în poem. A devenit personajul narator care şi-a (tran)scris emoţiile, exaltările, insomniile într-un strigăt de început de lume. Pare că a adunat de-a valma nestăpânirile trăirii, pentru a le închide apoi, pe fiecare, în forme de sticlă, ceruite cu emoţie şi adevăr. A iubit până dincolo de dincolo. A iubit pe scenă, pe tunuri, în ring, în patul din creierul său, cu putere şi slăbiciune, cu aceeaşi voluptate, fie că trăia victoria sau înfrângerea. Scriitorul Fănuş Neagu l-a înţeles şi l-a descris astfel. "Durerea şi suferinţa, sau vocaţia acestora e câmpul unde-şi simte sufletul cald. Paradoxal, el e cântăreţul a ceea ce s-a pierdut sau se pierde (...) şi nu mai ştie atunci, învingător fiind, că cei ce pierd războaiele pot fi mai puternici decât învingătorii." ("Cartea cu prieteni", Editura Sport-Turism, 1979). Dacă a transpus "ceea ce se pierde" în vers memorabil, pentru o singură viaţă, este suficient. Adrian Păunescu a trăit iubirea ca tânjire continuă. "Dup-atâtea minciuni şi atâtea dezastre,/ Ne e dor să-ntâlnim, ritmul inimii noastre,/ De-o iubire ni-i dor, care viaţa să-ncheie,/ Ne e dor de un vis, c-un bărbat şi-o femeie." Poetul ştia sigur cum este posibil să trăiască fiecare iubire cu suflet proaspăt, cum să transforme sfâşierea în iluminare şi cum devine poezia fiinţa cântecului. Există o Românie care cântă: "Şi totuşi există iubire!". Nu este o Românie neapărat fericită, nici inconştientă, sunt doar acei oameni care au înţeles că salvarea înseamnă iubire.

Versurile lui A.P. se aşază în mintea cititorului, chiar şi a celui care vrea să îl respingă, aprioric. Emoţia are forţă magnetică, iar ştiinţa exprimării memorabile merită studiată. "Probabil drumul meu va duce-n iad/ Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad." Sau: "Şi poate că aceasta e iubirea,/ Nu numai gelozie şi asalt,/ Ci să-ţi modifici într-atât privirea,/ Încât să vezi la fel cu celălalt". Sau: "Paralelipipedic trăim în nopţi egale,/ Iubirea noastră moare într-un oraş cubist,/ S-o inventăm întreagă, cât eşti, cât mai exist,/ Îmbracă-te aiurea şi hai, în mahalale".

Marin Sorescu explică soarta criticilor literari, pe termen lung, cu limpezime şi simplitate edificatoare. Spune că ceea ce rămâne valabil dintr-o critică literară sunt citatele din opera analizată. Fapt care împarte criticii în două categorii, cei pe care citatele alese îi confirmă şi cei pe care citatele îi contrazic categoric. Această idee este consemnată de Marin Sorescu în volumul "Uşor cu pianul pe scări", în care, la capitolul despre Adrian Păunescu, scrie: "Omul este o adevărată mină de energie; iar poetul stă pe un vulcan în continuă erupţie, e aruncat în slavă şi absorbit în viscerele de foc – o păpuşă în mâna propriului temperament, care nu suferă decât de prea mult.(...) E tentant, e crocant chiar să scrii despre Adrian Păunescu".

Se va scrie despre A.P. de-abia de acum înainte. Treptat, umorile se vor stinge, limbile despicate vor amuţi, iar figuranţii (pe care i-a cunoscut şi cărora le-a dedicat poeme) vor pâlpâi în fundal. A.P. ne-a dat, între altele, o inegalabilă lecţie despre ce înseamnă a fi gazetar şi despre încrâncenarea care se justifică în bătăliile cu mize mari. Revenim la caracterizarea lui Marin Sorescu, pentru că numele marelui scriitor obligă. Fiindu-i contemporan, l-a văzut, l-a observat pe gazetarul A.P., livrându-ne următorul portret, scris, fireşte, în plin comunism: "O veche rutină a făcut să se creadă că articolul de ziar nu are stil – şi uite că are. Că nu trebuie spuse anumite lucruri – şi uite că acele lucruri se pot spune. Adrian Păunescu şi-a adus de acasă spiritul iscoditor, neliniştea, pasiunea şi perseverenţa. Ceea ce s-ar fi dorit să se spună în şoaptă sau să nu se spună deloc, gazetarul răcneşte într-un megafon. Gazetarul teribil Păunescu, devenit cărăuş al problemelor spinoase, fugărind probleme, admonestând şi oblojind, devenind reazemul reumaticilor şi al celor cu sciatică. Babele suferinde îi trimit bileţele". ("Uşor cu pianul pe scări")

După toate acestea, după ce depista chiar şi bolile planetei şi căuta soluţii pentru însănătoşire, îşi revărsa fiinţa, plenar, în poezie. Mai cu seamă, în poezia de dragoste, scrisă cu patimă neîndurătoare. "Te-arunc din mine şi eşti mai aproape,/ Cu cât te uit, cu-atât te simt în minte,/ Şi carnea mea, de-a ta nu o să scape,/ Nici după despărţirea din morminte." Sau: "O mână-mi fierbe când cealaltă-ngheaţă,/ cu-n ochi văd noapte şi cu altul zi,/ Iubire incurabilă, pe viaţă,/ de înţeles, doar dacă n-ar mai fi".
Volumul de faţă, al doilea din seria "Celor mai frumoase poezii de dragoste", înfăţişează o verticală a lumii. Iubirea care devoră, care uneori învinovăţeşte, care spumegă şi îmblânzeşte, sfărâmând nervii şi carnea pentru a rodi în poeme şi înţelesuri. Iubirea prin care poetul mulţumeşte cuiva drag "Pentru toate faptele bune pe care le-am făcut, din dragoste faţă de tine".

Poezia de dragoste a lui A.P. ne poartă de mână prin stepa melancoliei. Şi atunci, întârziem în nemurirea poetului. Trăim iubiri pe care nu ni le-am fi închipuit. Şi nu mai putem uita vreodată.

Photobucket

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu