marți, 15 noiembrie 2011

Lui Gheorghe Dinică, pioşenie şi amintire de Maria Sârbu, Jurnalul Naţional

Imaginea actorului, mereu vie în memoria noastră



Ieri s-au împlinit doi ani de când Gheorghe Dinică a fost înmormântat la Bellu. Pe aleea ce îi poartă numele, din istoricul cimitir, şi pe care s-a aşternut un covor de frunze galbene picate din copaci – străjeri aici ai trecerii între lumea reală şi cea de dincolo – au păşit trecători, lăsând la mormântul actorului o floare, aprinzând o lumânare… Ca o aducere aminte… Unii au şi contemplat, perindând poate gânduri despre arta în­crustată în istorie, lângă bustul lui Gheorghe Dinică, pe care l-a realizat sculptorul Cătălin Munteanu în vara anului trecut, la solicitarea soţiei artistului, Gabriela Dinică: un semn de veşnică iubire şi preţuire.

"E tot timpul în gândul meu... L-am iubit mult şi ştiu că şi el m-a iubit", îmi spunea acum două zile, la telefon, doamna Dinică… Era oarecum mulţumită că Primăria Capitalei îi va face un bust lui Gheorghe Dinică, chiar în faţa Teatrului de Comedie, teatrul în care el a realizat personaje memorabile, dar şi unde a trăit în tinereţe, timp de patru ani, într-o cabină a actorilor.


Cu ocazia împlinirii a 75 de ani – un an înainte de a se sfârşi –, marele actor îmi acorda un interviu (Jurnalul Naţional, 29 decembrie 2008) în care îşi descria viaţa în teatru şi în film astfel: "O viaţă de artist. Cu boemii, tristeţi, bucurii, aplauze, urale, roluri negative interpretate cu mare plăcere, roluri pozitive puţine, dar bune, personaje care mi-au rămas în suflet, bucuria pe care mi-o dă recunoaşterea meritelor, zâmbetul de pe faţa celor care mă salută pe stradă, liniştea sufletească, prietenii de-o viaţă, o soţie înţelegătoare. Şi lista ar putea continua la infinit".

S-a născut la o zi mare – de Crăciun, dar a fost trecut în acte la 1 ianuarie, pentru că, aşa cum spunea el, "nu era nimeni la Primărie, toţi erau în chefuri". A fost boem… Mi-a şi spus: "Am fost boem, am trăit frumos". Era mulţumit că a "rămas în conştiinţa oamenilor" datorită operei sale – o mare bogăţie pentru cultură. "E satisfacţia supremă pentru un actor", spunea el satisfăcut.

Aproape o jumătate de veac a parcurs cu eleganţă traseul artistic, lăsând pe margine personaje, unul câte unul, după ce le modela şi apoi le împlânta în memoria publicului. Plămădise în teatru vreo 40 de caractere, iar în film, vreo 90. Dar a avut roluri şi la teatrul de televiziune, şi la cel radiofonic. Va trece timpul, şi puţini vor mai ţine minte ce a făcut Gheorghe Dinică în teatru, teatrul care nu a rămas pe peliculă, precum filmele. Dar el a fost un fenomen. A existat "fenomenul Dinică" – renume pe care i l-a adus rolul Thersit din "Troilus şi Cresida" de Shakespeare (Teatrul de Comedie, 1965). A fost o performanţă "Nepotul lui Rameau" de Diderot (Teatrul Bulandra, 1968), în care a jucat. A continuat pe aceeaşi linie, a performanţei. Scena îi era regat. Filmul totuşi l-a acaparat…
A fost un ales, Dinică.


Portretul actorului
... a apărut ca un excepţional "raisonneur"

Nu încă. A nu fi încă. A fi doar o nălucă. Năluca unui gând. Umbra lui. La întretăierea visului şi a coşmarului. Umbra binelui, umbra luminii. Umbra care poate fi impostura ce se substituie valorii. Un nimeni care se instalează pe tronul atotputerniciei în numele prostiei inteligente (...). Cu morga sfidătoare a puterii depline, care nu cunoaşte nici o împotrivire. Dar e suficient să se simtă o adiere a raţiunii pentru ca umbra atotstăpâ­nitoare să se destrame. Dispărând parcă n-ar fi existat.
Unei asemenea abstracţii, dintr-o piesă-fabulă-alegorie, i-a dat viaţă pe scenă Gheorghe Dinică. Printr-o tehnică plastică de mare virtuozitate (...). Era făptura târâ­toare, fără oase, prelingându-se ca o reptilă, şerpuia printre oameni, printre obiecte, era o apariţie stranie, bizară, neliniştitoare (...).

În acest rol extrem de dificil, care a dat măsura puterii sale de a crea, actorul s-a ferit a fi demonic. Ar fi fost o cale uşoară, bătătorită (...). Atunci a devenit evident că Gheorghe Dinică este unul dintre marii interpreţi ai farsei tragice, violente, halucinante, al unui teatru paradoxal, cu metafore acide, cu o viziune paradoxic-umoristică, a simbolurilor, că este excelent în grotescul fantastic.
Aceste aptitudini s-au confirmat în "Troilus şi Cresida", unde juca rolul lui Thersit, acest măscărici trist a lui Shakespeare, care nu aruncă o privire binevoitoare asupra omenirii. Thersit-Dinică avea ochi reci, de o uimitoare mobilitate, lăsând impresia că văd totul, prezentul şi viitorul, interlo-cutorul şi spectatorul. Pentru ca, minute mai târ­ziu, să devină holbaţi de uimire sau strălucind de maliţie, însoţiţi de o răutăcioasă ridi­care a sprâncenelor: războiul idiot, interminabil, cu cohorta sa de victime, îi apare ca o absurdă şi tragicomică mascaradă (...), în care descărcarea armei a devenit un mijloc de a te exprima (...). Dinică a apărut ca un excepţional "raisonneur", un bufon aparte însă, folosind mai ales detaliile, mişcarea, gesturile, gesturi făcute din nimic, dar acest nimic era totul... (Ion Mihăileanu, volumul "Portrete de actori")




Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Un comentariu:

  1. Frumos tribut adus unui urias actor. Ma bucur ca am fost contemporana cu dumnealui si am putut sa il vad jucand

    RăspundețiȘtergere