miercuri, 9 noiembrie 2011

Măcar atât de Ana-Maria Păunescu, Jurnalul National

Nimic nu e mai rău decât să rămâi singur pe lume




Mă dor ochii şi nu-mi pot reveni. E noiembrie, e târziu, tata nu e aici, gata, dezastrul se amplifică, nu mă mai pot minţi, nu mă mai cred, degeaba mă amăgesc în fiecare seară că va fi bine, mi-e dor de el, mi-e mai dor de el ca de lumina zilei, nu ştiu cum să fac ca să am siguranţa că, de acolo de unde e, mă aude şi mă vede. Pe 2 noiembrie anul trecut, scriam scrisoarea pentru tata, fără să ştiu că aceea avea să fie ultima seară în care a fost conştient, în care i-a bătut inima pe cont propriu, iar exact acum 12 luni, pe un soare orbitor, îmi luam rămas-bun de la el pentru totdeauna.

A trecut un an, nu-mi vine să cred. Au trecut anotimpurile peste despărţirea noastră şi eu nu am fost capabilă să mă echilibrez şi să fac faţă cum trebuie acestei drame pe care, din păcate, o avem cu toţii în comun. Acum, ca la un bilanţ, văd destul de clar că nimic nu e mai rău decât să rămâi singur pe lume. Nu ştiu, totuşi, ce m-aş fi făcut, cum aş fi respirat, când m-aş fi oprit din plâns, dacă nu ar fi fost aproape de mine cei mai buni dintre oameni, cei mai dragi dintre prieteni.

În primul rând, îi datorez supravieţuirea mamei, pentru că zilnic, cu ochii ei mari şi albaştri, parcă m-a obligat să nu ies din luptă, să nu fiu laşă şi să îmi fac datoria. Poate că destinul e nedrept. Cât l-am avut pe tata aici, nu i-am spus destule. Acum, când am rămas numai cu mama, îmi dau seama că nici ei nu i-am mărturisit suficient de curajos cât de mult o iubesc şi câte îi datorez. Am neglijat-o, probabil, în ultima vreme, nu am reuşit să mă împart cum trebuie între tragedie şi prezent, nu am fost destul de răbdătoare, nu am înţeles pe de-a-ntregul tot ce mi-a spus, nu am îmbrăţişat-o atât de des cât aş fi vrut, nu i-am mulţumit pentru că există şi pentru că e cea mai puternică dintre noi.

Probabil că anul acesta, fără ea, ar fi fost ultima mea zvâcnire, probabil că m-aş fi topit la propriu în ceaţa lacrimilor, probabil că mi-aş fi luat rămas-bun de la un anumit tip de viaţă şi aş fi tăcut de tot. Niciodată moartea nu mi s-a părut mai aproape ca-n aceste luni, niciodată nu am simţit prăpastia mai ameninţătoare ca-n serile în care plângeam de dor şi neputinţă, cu ton scăzut, cu grijă, cu milă, ca să nu mă audă mama, ca să nu plângă şi ea din nou. Am sperat într-o vindecare, m-am iluzionat că, poate, timpul ne va ajuta să redevenim ce am fost. Nu se mai poate. Niciodată nu vom mai fi ce am fost. Ne rămâne doar să trăim decent ca să-l facem pe tata să fie mândru de noi, de felul în care alegem să-i cultivăm amintirea.

Au mai fost aproape, în această cumplită bătălie, care nu se încheie nici după un an, nici după o viaţă, ai mei, din familie, cărora le mulţumesc cu emoţie, dar şi câţiva oameni care nu aveau, teoretic, nici o obligaţie să mă suporte şi să mă ocrotească. Grija lor mă forţează să nu cedez, nici de această dată. Ei ştiu că iubirea nesfârşită pe care le-o port îmi salvează raţiunea şi voinţa, de fiecare dată când am senzaţia că nu mai pot merge înainte. fii, totuşi, am nevoie de tata. Nu accept absenţa lui, nu mă pot detaşa de neliniştea aceasta cu care îmi încep aproape fiecare zi. Încă am senzaţia că mai e puţin, că ne va fi bine, că vom fi aproape din nou, că vom citi poezii şi vom aştepta împreună ninsoarea. Măcar atât, tată, măcar atât…



Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Un comentariu:

  1. Pana nu vei constientiza ca nu ai cum sa-l readuci pe tatal tau, nu-ti vei gasi linistea ! Si tatal meu a murit cand aveam tot 20 de ani, am suferit cumplit, inca mai aveam nevoie de sfaturile lui..Trebuie sa fii puternica si mandra ca ai avut sansa sa fii fiica unui geniu! DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA! Si eu sufar si plang dupa Adrian Paunescu ! Si eu l-am iubit! Acum mi-au ramas cartile, casetele, CD-urile, ...Dar imi lipseste ! Fii tare, Ana- Maria !

    RăspundețiȘtergere