marți, 8 noiembrie 2011

Ziaristul ireductibil Adrian Păunescu de Andrei Păunescu, Jurnalul Naţional


Nu despre omul de familie, nu despre tatăl Adrian Păunescu scriu acum, la un an de la trecerea sa. Nu despre poetul, omul de scenă sau despre omul politic este vorba aici, în paginile revistei pe care a fondat-o, ci despre ziaristul Adrian Păunescu, care şi-a slujit profesia până în ultima clipă, care a scris, a mărturisit, a relatat, chiar şi din salonul de spital, cu puţine zile înainte ca inima să înceteze să-i mai bată.

Eram la capul patului său, pe 31 octombrie 2010, la etajul 6 al Spitalului de Urgenţă Floreasca din Bucureşti, când am început să vorbim despre medicul Şerban Brădişteanu, despre mâinile sale, despre care A.P. tocmai scrisese pentru publicaţiile care l-au găzduit în ultima parte a vieţii, Jurnalul Naţional şi Ring.

Simţea nevoia să completeze, să nu lase nespuse lucrurile pe care le mai aflase după ce terminase articolele despre medicul său.

Dialogul nostru s-a transformat în interviu. Cu voia sa, am deschis reportofonul şi, deodată, s-a mobilizat, în ciuda suferinţei, ca un militar intrat în post, la datorie. A început să vorbească mai rar, să aleagă şi mai atent cuvintele, ştiind că le voi transcrie, pentru a le publica. Abia acum, după un an, am reuşit să reascult înregistrarea şi să scot textul. Este, practic, ultimul articol al lui Adrian Păunescu, este un text vorbit, care ia formă de mărturisire, de interviu, de reportaj, în acelaşi timp

Adrian Păunescu, jurnalist până la capăt, profesionist ireductibil al cuvântului, a făcut, aşadar, gazetărie şi în salonul spitalului propriei suferinţe, care avea să fie cea din urmă. Reporterul Adrian Păunescu lasă mărturii despre propria boală, despre propriul medic, pe care îl citează, îl parafrazează. Îl interesase viaţa celui în mâinile căruia viaţa sa însăşi se afla şi nu ştia că mai are de trăit trei zile conştient şi alte două, în cumplite încercări de resuscitare a inimii.

Adrian Păunescu a avut grijă, de-a lungul vorbirii, să precizeze unde trebuie puse virgule, paragrafe, iar, la final, care să fie forma finală a titlului mărturisirii sale: „Mâinile medicului Brădişteanu, de la pian la inimă”.

Zgomotele de fundal ale aparatelor medicale la care era conectat, ţârâitul telefoanelor din secţie, respiraţia tatălui meu, pauzele pentru alegerea cuvintelor potrivite nu apar în această pagină de ziar, dar rămân în memoria mea şi a înregistrării audio, ca dureroase detalii de autenticitate.

Din vorbirea, mai rară ca altădată, cu o respiraţie îngreunată de cordul care mai funcţiona doar cu o zecime din puterea din anii tineri şi sănătoşi, am extras aceste cuvinte, pe care, de fapt, vi le restitui, pentru că ele aparţin, prin voia autorului, publicului pe care ziaristul Adrian Păunescu l-a servit din adolescenţă, până la plecare.

Cele 15 minute şi jumătate de înregistrare, din care a rezultat textul de mai jos, conţin încă o dovadă a conştiinţei care a fost (şi este) Adrian Păunescu, care extrapolează, ca soluţie pe care creatorul o propune ca metodă, atunci când înţelege că drumul de la cazul particular (al medicului), până la generalizarea necesară, cu putere de pildă pentru cititor, poate ajuta la mai binele tuturor.

Câteva dintre obsesiile vieţii lui Adrian Păunescu sunt prezente în ultima parte a ultimului său articol: relaţia părinte-copil (acea „moştenire de îndemnuri”, expresia lui Lucian Blaga, pe care o cita adesea), creaţia izbăvitoare, munca necontenită şi, nu în ultimul rând, speranţa că este posibilă salvarea lumii.

Andrei Păunescu

Mâinile medicului Brădişteanu, de la pian la inimă

„Am fost, patru ani, coleg de Senat cu doctorul Şerban Brădişteanu. Ne vedeam aproape zilnic, nu consumam prea multe cuvinte de – cum să spun? - simplă formalitate între noi, vorbeam ceea ce era important să comunicăm. Şi, uite, a trebuit să-l descopăr în 2010, la locul său de muncă, Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, Secţia Cardiologie, la Reanimare, unde mă aflu şi acum, când povestesc toate acestea.

Ziceam că nu consumam între noi cuvinte formalizatoare, ne vedeam fiecare de drumul său. Atunci când profesorul Brădişteanu a trecut prin infernul pe care i l-au pregătit alţii şi a fost atacat nedrept şi cu ţintă precisă de a-l desfiinţa, am sărit în ajutorul dumnealui, cu puterile mele limitate, dar cu bunacredinţă în medicul Şerban Brădişteanu.

Găsindu-mă acum sub puterea dumnealui, la Reanimare, am scris, am dictat nişte texte, corecte după părerea mea, pe care ar fi urmat să le citim în Jurnalul Naţional şi în Ring. În aceste texte, vorbeam despre mâinile medicului.

Mă uitam la mâinile dumnealui, mâini mari, puternice, sensibile, şi am încercat să evaluez prin câte pericole, de-a lungul tinereţii, de-a lungul perioadelor în care nu se gândea de ce folos îi vor fi mâinile, a traversat acest om, ca să poată acum, în momentele de matritate ale existenţei, să umble în piepturile celor care i se adresează, pentru operaţii pe inimă.

Gândiţi-vă că putea fi oricând lovit de un accident la mâini, aşa cum trăim cu toţii în inconştienţa vârstelor, şi nu ne mai putem opri din cursul pe care-l iau evenimentele, indiferent de opinia noastră despre ele. Pur şi simplu, mâinile ne sunt mereu periclitate.

Ei, n-am vrut să fie o surpriză totală pentru profesorul Brădişteanu ceea ce urma să citească în articolele mele şi i-am spus: uite, domn’ profesor, m-am referit în nişte articole ale mele la mâinile dumneavoastră şi la norocul pe care l-aţi avut, de-a le putea aduce întregi, perfecte - cum să le spun eu? - perfect utilizabile la aceste provocări ale vieţii, când trebuie să operaţi cu ele.

Şi dumnealui mi-a povestit ceva care m-a şocat. Pur şi simplu m-a şocat, pentru că intuisem, fără să am niciun fel de date în această privinţă, o anumită evoluţie a mâinilor medicului. Mi-a spus că tatăl dumnealui, acolo, la Târgu Jiu, unde profesorul Brădişteanu şi-a trăit cea mai mare parte a tinereţii, a avut ambiţia să-l dea să înveţe pian. Şi îmi spunea, aşa, cu disperare, îşi retrăia momentele de blocaj la pian.

Spunea dumnealui: când ceilalţi colegi se jucau, se distrau, erau liberi, eu stăteam la pian şi învăţam, pentru că nu era vorba numai să ştiu să cânt - odată cu abordarea unei asemenea cariere, trebuia să ştiu şi teorie – mă dedicasem întru-totul pianului. Şi, zice profesorul: uite că aveţi dreptate, mâinile mele, de atunci, au căpătat o anumită elasticitate, o anumită capacitate de a sesiza unde trebuie să se îndrepte, îmi stăpânesc perfect degetele şi, mai ales, am pus preţ pe activizarea mâinii stângi. Cântam cu sora mea la patru mâini şi sigur că începuse şi să-mi placă. Dar, pe de altă parte, nu mă mulţumeam cu atât, aş fi fost doritor de o minimă libertate, de dreptul pe care-l au toţi copii să dispună de timpul liber... (Andrei Păunescu precizează: ... şi de dreptul să-şi rupă mâinile). Bine zici, Andrei, dreptul să-şi rupă mâinile, cum se-ntâmplă în multe cazuri, şi picioarele, şi mâinile.

Ei, profesorul Şerban Brădişteanu mi-a povestit şi cum a intrat în zona medicală, unde tatăl său era specialist şi unde i-a dat treptat acces, în aşa fel, încât, la un moment dat, să-i devină foarte drag, pentru că şi accesul în zona medicală se făcea pe seama timpului pe care tânărul Şerban îl sacrifica, pentru o cauză care încă nu-i devenise foarte proprie, foarte intimă, n-o simţea ca atare.

De la un moment dat încolo, însă, muncind ca brancardier şi nefăcând niciun fel de rabat efortului, şi ajutat de un părinte care ştia că bucuria vine din muncă, până la urmă, şi că nu trebuie ocrotit de muncă respectivul copil, respectivul tânăr, a ajuns să nu mai vrea el, tânărul Şerban, să plece la mare, la munte, cum plecau mulţi dintre colegii lui şi nu mai ţineau seama de obligaţiile pe care şi le-ar fi asumat prin muncă.

E o poveste foarte specială a evoluţiei de la copil de medic, la medic de elită, la chirurg de recunoaştere internaţională. Eu, aici, în punctul în care trăiesc zilele acestea şi, probabil, săptămânile acestea, contemplu cu emoţie drumul doctorului Şerban Brădişteanu printre oamenii pe care îi ajută să supravieţuiască tristeţilor inimii. Şi îl văd, minutele acelea pe care mi le dedică şi mie, ducându-se la celelalte paturi de bolnavi şi ţinând echilibrul lumii, aici, la nivelul de om recuperat.

Şi nu încetez să mă minunez de puterea intuitivă a părinţilor, de a-şi apăra copiii, tocmai punându-i la treabă, tocmai dându-le dreptul la muncă şi la creaţie. Şi dreptul la participarea aceasta decisivă la salvarea lumii.”

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă Floreasca




Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu