vineri, 27 ianuarie 2012

Astăzi e ziua ta: Florin Piersic - Jurnalul Naţional


Un papagal i-a prezis că va trăi până la 92 de ani, iar despre sine spune mereu că este unicul care, atunci când e fericit, este în al 11-lea cer. Pe estrada Palatului Festivalului de la Cannes, Danielle Darieux, marea actriţă franceză, îl prezenta pe protagonistul filmului românesc „Ciulinii Bărăganului” ca şi cum ar fi avut trei nume Florin Pierre Sic, iar el şi-a luat inima în dinţii, pe atunci, deloc plombaţi, şi a sărutat-o în faţa tuturor. Franţuzoaica a spus atât „Oh, la, la, la, ces roumains”. Nu poate uita acest debut copleşitor. Florin Piersic împlineşte mâine [ astăzi ] 76 de ani. Jurnalul Naţional [ şi Blogul Mareşalului Crai ] îi urează „La mulţi ani!”.

A fost o vreme când nu prea exista fată să nu-l viseze. A fost o vreme, care încă mai este, căci pe Florin Piersic nu-l poţi trece cu vederea niciodată, dar niciodată. Timpul a trecut, dar el rămâne acelaşi neobosit iubitor al meseriei pe care şi-a ales-o demult cu sufletul. A urcat din mers, în trenuri neaşteptate. Nu ştim ce ar face Florin Piersic dacă l-ai aşeza la Masa Tăcerii, dar putem face un exerciţiu de imaginaţie şi parcă îl auzim cum spune: „Bă, voi sunteţi nebuni?!”. Ce să taci, mai ales acum, în acest vremuri! „Draga mea, degeaba mă suni, că nu sunt în ţară, sunt la Budapesta. Filmez aici, mă întorc abia pe data de...”, aşa începe discuţia telefonică pe care am avut-o cu Florin Piersic.

„Dar dacă tu consideri că trebuie să aduci aminte că este ziua mea, nu ştii cât de tare mă bucură. Amintiţi voi, jurnaliştii, de noi, ăştia care am făcut ceva pentru ţara asta. Aştia care am rămas aici şi am iubit acest pământ până nu am mai putut. Mă faci feri­cit că aminteşti şi de mine, că poate merit şi eu să apar în paginile ziarului. Te rog să-l pupi pe Tucă, scumpa mea, şi spune-i că-i mulţumesc că mai aduce românilor aminte de valorile acestei ţări. Că uite, mă doare acum o chestie. M-au sunat cei de la emisiunea lui Mădălin Ionescu şi mă întrebau dacă pot comenta în vreun fel ce a spus Victor Rebengiuc despre Stela Popescu. Păi, ce să comentez?

Sunt stupefiat. Cum să spui alte cuvinte despre Stela Popescu decât bune? Este o actriţă excepţională, arată extraordinar, şi-a păstrat umorul, a făcut roluri minunate. Ce să spui despre ea? Măi, dar lăsaţi oamenii în pace. De ce să aruncăm vorbe urâte unii asupra altora. E nedrept. Am mai rămas puţini, noi, cei din generaţiile vechi, de ce să nu strângem rândurile şi reuşim doar să ne urâm?”, spunea cu năduf la telefon Florin Piersic.

Posesor al unui haz inconfundabil, dacă nu ai o viaţă la dispoziţie, mai bine nu-l întrebi nimic, pentru că atunci când începe nu mai termină, mereu are ceva de spus. Dar acesta este marele său atu. „Noi, actorii, supravieţuim datorită amintirilor. M-am gândit de multe ori cât de adevărate sunt aceste cuvinte. Mi se potrivesc mai ales mie. Pentru că nu ştiu dacă trăiesc datorită întâmplărilor, întâlnirilor, cunoştinţelor pe care le-am făcut în timpul zecilor de ani, dar sigur că există câteva persoane care au făcut şi vor face parte din existenţa mea, care mi-au lăsat şi sigur or să-mi lase amintiri. Mărgelatu. Ce frumos sună pentru mine acest nume.

Premiera filmului «Drumul oaselor» a însemnat în 1980 pentru Cinematograful Patria o mică renovare. Românii au dat năvală în sală, trecând peste uşi, prin geamuri, pentru a vedea aventurile lui Mărgelatu. În doi ani şi jumătate, filmul a fost vizionat de 4.670.000 de spectatori”, spune Florin Piersic.

„Sunt emoţionat. Eu nu am nimic programat, totul este cum îmi vine. Întâlnirea mea cu publicul este mereu una interactivă. E viaţa mea. Viaţa mea de actor. Scrie dacă vrei. Am început la Piatra-Neamţ. Am fost repartizat în 1959, după ce un an am stat la Bucureşti, împreună cu Leopoldina Bălănuţă, Dumnezeu s-o ierte, cu Cosma Braşo­veanu şi cu Ghiţă Popovici Poenaru. Am fost patru cu media 10. Am jucat la Teatrul Naţional roluri extraordinare. Părintele meu spiritual şi artistic a fost Alexandru Finţi, pe care-l regret toată viaţa, pentru că el mi-a dat roluri ca «Idiotul», adică Lev Mîşkin, el mi-a dat rolul lui Lennie din «Oameni şi şoareci», spectacol care până astăzi a rămas de neuitat. L-am jucat de 1.270 de ori.

Pe scenă, totul depinde de public. El e judecătorul meu. Eu îl simt, pentru că de aia sunt actor şi nu sunt hingher. Sunt actor pentru că, dacă nu v-aţi prins că-s talentat până astăzi, nu mă mai interesează, înseamnă că nu sunteţi normali. Să-ţi dea Dumnezeu ce ştiu eu, şi eu ştiu destule, şi ce-i mai bine. Tot ce-mi doresc eu pentru tine, pupă-i pe părinţii tăi şi spune-le că Florin îi iubeşte, pupă-l pe Tucă şi spune-le românilor că sunt nebun după ei!”, a încheiat Florin Piersic.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 25 ianuarie 2012

Emil Hossu a murit pe scena Teatrului Nottara de Maria Sârbu, Jurnalul Naţional


A ieşit pentru totdeauna din scenă în momentul în care trebuia să joace în reprezentaţia de ieri cu "Aniversarea", la Teatrul Nottara, acolo unde interpreta, în această stagiune, personaje în şase spectacole. Emil Hossu a murit în holul sălii "George Constantin" (Studio), decesul fiind declarat în jurul orei 19:15, când spectatorii urmau să intre şi să-şi ocupe lucurile.
Venise cu o oră înainte de începerea spectacolului, aşa cum făcea de obicei. I s-a făcut rău. Alături de el erau colegi care jucau în "Aniversarea", printre care şi soţia sa, actriţa Catrinel Dumitrescu.

Medicii nu l-au putut salva, deşi au încercat zeci de minute să-l resusciteze. În ultimele zile s-ar fi simţit rău, îl durea umărul. Emil Hossu părea un om sănătos. Juca în "Omul hazardului", "Doi pe o bancă", "Clipe de viaţă", "Nu vorbiţi cu actorii", "De trei ori dragoste" şi "Aniversarea". La sfârşitul anului trecut era aniversat de trupă, cu prilejul celor 70 de ani de viaţă. I-au cântat spectatorii "La mulţi ani", acum publicul venit la "Aniversarea" nu a putut decât să păstreze un moment de reculegere. El răspundea atunci la replica colegilor că nu-şi arată vârsta. "Nu o arăt, dar, uneori, o simt. Pe unde am lucrat, chiar şi la filmări, am avut însă grijă să fac o atmosferă plăcută, fără încrâncenări... Nu pot să lucrez într-un loc unde nu mă simt bine. Teatrul Nottara este a doua mea casă. Colegii mei de toate vârstele sunt prietenii mei... Numai aşa ne păstrăm vigoarea, adică tinereţea", spunea Milu, aşa cum îl dezmierdau prietenii.

La Nottara a venit în 1966, la un an după ce terminase facultatea. În acelaşi an jucase în "Petru Rareş", dar s-a angajat aici doi ani mai târziu. Avea modele, colegi din generaţia lui George Constantin, a lui Amza Pellea...

Despre iubita sa soţie afirma: "... eu şi Catrinel ne completăm, de obicei, pentru că suntem foarte mult timp împreună, chiar şi în vacanţă".
Acum a părăsit-o.

Filmele lui Hossu


Din 1967, Emil Hossu a jucat în foarte multe filme, dar şi în spectacole radiofonice. Cariera sa cinematografică include între altele "Triunghiul Morţii" (1999), "Une mère comme on n'en fait plus" (1997), "Punctul zero" (1996), "Straniul paradis" (1995), "Cel mai iubit dintre pământeni" (1993), "Liceenii în alertă" (1993), "Oglinda" (1993), "Balanţa" (1992), "Harababura" (1990), "Un Studio în căutarea unei vedete" (1988), "Să-ţi vorbesc despre mine" (1987), "Cale liberă" (1986), "Totul se plăteşte" (1986), "Noi, cei din linia întâi" (1985), "Secretul lui Nemesis" (1985), "Vara sentimentală" (1985), "Eroii n-au vârstă" (1984), "Secretul lui Bachus" (1984), "Sosesc păsările călătoare" (1984), "Convoiul" (1981), "Bună seara, Irina" (1980), "Iarna bobo­cilor" (1977), "Regăsirea" (1977), "Decolarea" (1971) etc.

"Profesia mea încă mă ajută să-mi păstrez dragul de viaţă"
"În ultima perioadă, din punct de vedere profesional mă consider destul de răsfăţat în sensul că am de lucru, ceea ce este extrem de important în viaţa unui actor. Farmecul profesiei este că există vârstă atât pentru Romeo, cât şi pentru Regele Lear, ca să luăm doar două exemple. Actoria nu are vârstă, poate să existe câtă vreme eşti în plenitudinea forţelor, câtă vreme şi raţiunea şi energia îţi permit să urci pe scenă pentru a transmite un mesaj. Din punctul acesta de vedere este perfect. La fel şi din punctul de vedere al vieţii de familie. Doar social mă ating nişte nemulţumiri care ţin de demnitatea umană pe care le regăsesc tot mai răsfirate şi mi se pare nedrept să primesc dispoziţii şi sfaturi de la oameni total lipsiţi de competenţă şi din punct de vedere intelectual, al experienţei de viaţă, dar şi moral. Aceasta este părerea mea, este ceea ce mă întristează într-o perioadă în care aş avea dreptul la un apus senin, dar optimistul din mine încearcă să regăsească un suport pentru ce va fi. În rest, am avut colaborări, chiar m-am întors dintr-un turneu absolut minunat, zece zile la Londra, cu spectacolul «Aniversarea», de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov, în regia lui Vlad Massaci, ceea ce este o premieră, aşa am înţeles de la cei de la Institutul Cultural din Londra cu care am colaborat. Teatrul românesc a revenit după mulţi ani pe scena londoneză, la Barbican Centre, cea mai mare instituţie britanică dedicată artei şi culturii internaţionale. Am avut săli pline cu spectatori, au fost români, dar au fost şi mulţi englezi, sper eu că s-a făcut o propagandă culturală de foarte bună calitate. Ceea ce mă face să fiu încă o dată mândru că am ales această profesie şi care, deşi vorbeam de nişte nemulţumiri, încă mă ajută să-mi păstrez dragul de viaţă. Am şansa unor oameni apropiaţi de foarte bună calitate, aşa cum am şi multe decepţii vizavi de ceea ce vorbeam altădată numind coloană vertebrală. Mă felicit pentru că am dat de trei ori la teatru, deşi eram student la ASE. Şi atunci influenţau foarte tare condiţiile politice mersul adolescentului în viaţă, iar eu am insistat să fac ceea ce-mi doream foarte tare şi am reuşit. Aşa am avut marea şansă să colaborez cu artişti uriaşi fie la teatrul radiofonic, fie pe scenă, pe scândură. Mă gândesc la cei din generaţia de aur a lui George Constantin, Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu şi Sanda Toma, dar şi a generaţiilor unor monştri sacri precum George Calboreanu, Ştefan Ciubotăraşu, Irina Răchiţeanu, Emil Botta, actori cărora nu visam să le fiu prin preajmă şi totuşi mi s-a întâmplat. Acestea sunt lucruri pe care

le-am realizat şi pentru care sunt satisfăcut de opţiunea mea. Nemulţumirea pleacă poate dintr-o superficialitate chiar în a selecta relaţiile umane de multe ori. M-am considerat, cred, şi poate că nu greşesc, prietenos şi când trebuia, şi când nu trebuia. Eu şi Catrinel am fost până de curând posesorii unui câine, Alun. Acum suntem posesorii a doi câini, pentru că în viaţa noastră a intrat o maidaneză pe nume Lizuca. Avea nişte probleme la picioare, am luat-o sub oblăduirea noastră şi este jucăria lui Alun şi în acelaşi timp a noastră. Împreună cu fiul meu, care îl are pe Farouk, câinele lui labrador, avem acest dialog cu animalele, care ne îmbogăţeşte viaţa şi legătura cu natura chiar în această Capitală plină de asfalt. Sunt drumuri în Herăstrău pe care le face Catrinel dimineaţa şi pe care atunci când ea este ocupată le mai fac şi eu. Acestea sunt lucrurile care nouă ne fac bine."


Emil Hossu - Jurnalul Naţional, 24 noiembrie 2011

Dorina Lazăr: "Nu ştiu cum sunt aşezate stelele. Nici nu e îngropat Tudor Mărăscu şi văd că a murit Emil Hossu. Făceam parte din aceeaşi generaţie (...). Dorinţa supremă a unui actor e să moară pe scenă. Dumnezeu cred că l-a iubit foarte tare. L-a luat repede, fără boală. Nu a lăsat în urma lui decât iubire şi regrete".

Sebastian Papaiani: "Ce pot să spun, moartea te surprinde uneori, surprinde şi victime şi îi surprinde şi pe cei din jurul ei. Sunt atât de tulnicit, să spun aşa. Nu înţeleg. Şi când eşti aproape de un om cum a fost Milu, când îl cunoşti, când ai lucrat cu el, când ai făcut filme, dispariţia lui, pentru cei care l-au cunoscut, este ca şi cum s-a rupt ceva din mine, s-a desprins. Îmi este extrem de greu să mai spun ceva acum".

Vladimir Găitan:

"Milică, Milică al nostru s-a dus. Era prietenul meu bun şi drag. Sunt întors pe dos, nu mă aşteptam. Era ultimul lucru la care mă puteam gândi. Era ultimul om pe care mi-aş fi dorit să-l pierd. Mi-a fost un prieten foarte drag, am jucat împreună şi la Nottara şi în multe filme".
"El era foarte verde, era un maramureşean frumos, fără semne că ar fi ceva. Dar asta ne este viaţa. Avem o generaţie care ne-am cam făcut datoria, uşor, uşor ne retragem".


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

A trecut în lumea umbrelor Emil Hossu . Să ai somn uşor şi pe curând, maestre !

luni, 23 ianuarie 2012

Sergiu Nicolaescu revine pe marile ecrane, pe 17 februarie, cu filmul "Ultimul corupt din România" - Mediafax


Cel mai recent film regizat de Sergiu Nicolaescu, "Ultimul corupt", o producţie MediaPro Pictures, are premiera pe marile ecrane româneşti pe 17 februarie, informează un comunicat.



Dacă în urmă cu aproape doi ani Sergiu Nicolaescu lansa "Poker", prima comedie realizată de la monumentalul "Nea Marin Miliardar" încoace, pe 17 februarie, regizorul îşi lansează noul film, "Ultimul corupt din România", în cinematografele din toată ţara.

În contextul în care "Poker" a fost vizionat de aproximativ 25.000 de spectatori şi a devenit una dintre cele mai de succes premiere româneşti ale anului 2010, încurajat, dar şi alimentat de subiecte tot mai savuroase pe aceeaşi temă, Sergiu Nicolaescu a considerat firească o continuare, pe care a intitulat-o "Ultimul corupt din România".


O producţie MediaPro Pictures, "Ultimul corupt din România" îi readuce în rolurile principale pe Horaţiu Mălăele, Vladimir Găitan, Valentin Teodosiu, Ion Ritiu, Cătălina Grama (Jojo) şi Mircea Diaconu, care îşi reiau cu măiestrie rolurile din "Poker", dar şi alte nume mari ca Nae Lazarescu şi Vasile Muraru, care vor da viaţă unor noi personaje savuroase în noua poveste.


Cu un scenariu semnat de Adrian Lustig, "«Ultimul corupt din România» este un film de actualitate, al societăţii de astăzi, un film comic, dar în acelaşi timp şi critic", aşa cum îl descrie regizorul Sergiu Nicolaescu.

De aceasta dată, astfel, mafiotul Titel Pangică (Horaţiu Mălăele) a devenit doctor în ştiinţe şi a donat bani pentru un muzeu memorial închinat vieţii şi operei sale: de la vânzător de râme în Obor la senator. Custodele muzeului este bunul său prieten Claudiu Viţelaru (Valentin Teodosiu), căruia i-a furat locul de senator. Partenerul lor de poker, chirurgul plastician Horia Vrabete (Vladimir Găitan), continuă să ajute nevestele disperate să ia viaţa în piept cu ajutorul silicoanele. Iubita lor "prin rotaţie", Monica Lăcustă, interpretată de Cătălina Grama (Jojo), a ajuns să aibă şi ea o funcţie în guvern. Apare, în sfârşit, şi Marcel (Ion Riţiu), pe care l-au aşteptat mai rău ca pe Godot în "Poker". Marcel - general din serviciile secrete - trebuie să rezolve eterna şi fascinanta cerinţă a Bruxellesului: să aresteze un corupt. Şi cine e mai la îndemână pentru asta decât unul dintre prietenii de-o viaţă? Care dintre ei?


Filmul "Ultimul corupt din România" poate fi vizionat din 17 februarie în cinematografele: CinemaPRO, Hollywood Multiplex, Movieplex, The Light Cinema, Grand Cinema Digiplex - Băneasa, Odeon Cineplex Cluj, Glendale Studio (Bucureşti), Cityplex (Bucureşti, Constanţa, Braşov şi Tulcea), Cinema City (Cotroceni, Sun Plaza, Cluj, Arad, Galeria Arad, Bacău, Brăila, Baia Mare, Timişoara, Piteşti, Târgu Mureş), Cinema Premiera (Ploieşti), Grand Mall Cinema (Satu Mare), Cinema Cortina (Oradea), Patria (Craiova), Centrul Cultural Eugen Ionescu (Slatina), Cinema "Florin Piersic" (Cluj), Victoria (Iaşi) şi Cinema Premiera (Ploieşti).


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

duminică, 22 ianuarie 2012

Tudor Gheorghe despre proteste: "Dacă-i degeaba, nu vin! Daţi, aşa simbolic, 5 lei. Să vezi că s-ar umple piaţa!" de Dana Androinie - Jurnalul Naţional

"Participaţi la miting? Daţi, aşa simbolic, 5 lei. Să vezi că s-ar umple piaţa!"


Marea amărăciune a lui Tudor Gheorghe este faptul că în Piaţa Universităţii sunt mai puţini oameni decât la spectacolele sale de la Sala Palatului. Crede în destinul istoric al României, dar nu crede că schimbarea se va produce mai devreme de două-trei generaţii.

Jurnalul Naţional: Aţi avut cel mai dramatic mesaj social exprimat pe scenă, de la Revoluţie încoace, cu spectacolul "Degeaba". Aţi arătat că vă pasă şi aţi protestat pe scenă. Ce se întâmplă, acum, cu spectacolul străzii?

Tudor Gheorghe: Faptul că în Piaţa Universităţii se adună 1.000-1.500 de oameni este jenant din punctul meu de vedere. Dacă ne gândim bine, Sala Palatului are peste 4.000 de locuri, şi la spectacolul meu a fost o manifestaţie mult mai amplă. Acolo lumea, bineînţeles, apluada, nu se strigau lozinci, dar era suficient ce spun eu pe scenă. Sala reacţiona, fiind evident că exista un consens al vorbelor mele cu atitudinea mea. Lucrurile trebuie făcute altfel, aşa cred eu. Am mereu sentimentul că pe noi ne-a binecuvântat Dumnezeu cu un har extraordinar, dar care de foarte multe ori se întoarce împotriva noastră.

● Este vorba despre umor?

Da, capacitatea noastră de a face haz de necaz. Este fermecător ce lozinci, sloganuri apar în aceste manifestări. Cât umor este în "Vă rugăm să ne iertaţi, nu producem cât furaţi" sau în "Udrea, nu uita, ţara nu-i poşeta ta!"... Sunt multe care dau dovadă de spiritul nostru! Dar, vezi tu, acestea sunt debuşeuri. Astea ne fac să ne răcorim.

Ne amuzăm şi aşa ne trece supărarea?

Da. Acesta este pericolul cel mai mare. Ne distrăm şi atât. Vine unul cu coşciugul, cu o colivă...

Ne întrecem în a crea divertisment!

Aşa e! Îmi aduc aminte de o poveste foarte frumoasă, care are toate calităţile unui banc. În Imperiul Otoman trimite paşa pe vizir să vadă ce se mai poate lua din ţările româneşti. Vizirul vine încărcat cu de toate, iar paşa îl întreabă ce făceau românii, cum au reacţionat. Plângeau, se dădeau cu capul de pereţi, aşa i-a răspuns vizirul. L-a trimis din nou, după care iar l-a întrebat paşa ce au făcut românii. Băteau copiii, smulgeau părul din cap... Şi tot aşa, până când răspunsul a fost: stăteau pe buza şanţului, făceau bancuri cu hoarda otomană şi râdeau de se prăpădeau. Paşa i-a zis: "Nu te mai duce, că nu mai au nimic!". Acum suntem în aceeaşi situaţie!

100.000 de oameni să tacă, să nu zică nimic!

Vă mai simţiţi izolat într-un marasm de prost-gust?

Da. Drumul pe care eu am încercat să merg este acela al culturii profunde. Cum spunea un prieten de-al meu, la spectacole vine "România profundă".

Acea Românie care nu a ieşit în stradă să protesteze...

Probabil că va ieşi, dar să se termine glumele! Am încredere şi aştept reacţia tineretului! În ultimă instanţă, generaţia noastră ce mai poate să spere?! Poate să spere la o moarte liniştită. Dar ei, tinerii, trebuie să se lupte pentru viitorul lor! Ei trebuie să iasă. La spectacolele mele, tinerii sunt în proporţie de 80%. Nu trebuie să-i organizeze nimeni. Trebuie să vină toţi! Mulţi! Tare aş vrea să văd Piaţa Universităţii plină cu 100.000 de oameni, care să nu spună nimic! Ia imaginează-ţi ce înseamnă 100.000 de oameni care să nu scoată o vorbă. Să tacă patru ore! Să lase jandarmii să se învârte în jurul lor, iar ei să nu aibă nici o reacţie, să tacă patru ore! Atunci or să se sperie toţi şi vor fugi! Pentru că le este teamă ca după această tăcere să nu izbucnească focul pe interior. Dar, atâta vreme cât ne debuşăm cu chestii dintr-astea, preşedintele stă liniştit...

Am auzit un domn deputat pedelist, care nu mai era aşa de entuziasmat şi de obraznic, spunând: "Da’ ce, credeţi că domnul preşedinte trebuie să-şi dea demisia pentru că 500 de oameni manifestează? Păi atâţia l-au votat?". Şi avea dreptate!... Când am văzut că s-au luat la hârjoneală, jandarmii cu protestatarii, m-am gândit la ceea ce am scris eu acum vreo 20 şi ceva de ani: "Nu mă bate, frate,/ nu mai da!/ Uite cum se bate Luna/ în tâmpla mea". Vezi că e la fel... Jandarmii nu au nici o vină, lor li se dă ordin. Ştii ce mă deranjează cel mai tare?! Bă, aşa de bine erau îmbrăcaţi! Îţi dai seama cât costă un costum ca ăla? Ţinuta aia.. Extraordinar! Erau de filmat. Cred că nici nemţii nu au aşa ceva. Ce splendoare! Îţi era mai mare dragul să te uiţi la ei. În loc să fie nişte jandarmi de-ăştia, amărâţi, aşa cum sunt ei... Nu dădea nimeni în ei. Dar dacă îi vezi aşa de pregătiţi, îţi vine să dai cu pietre, să vezi dacă rezistă...

N-aţi ieşit să protestaţi şi în stradă?

Am de lucru. Pregătesc un spectacol care este, de fapt, răspunsul meu la ce se întâmplă. Am avut un spectacol foarte bun în 1989, "Vărul Shakespeare", cu un text etraordinar al lui Sorescu, care pe vremea lui Ceauşescu ar fi fost rupere. A face pa­ralel un spectacol cu spectacolul străzii nu ai nici o şansă. Astfel "Vărul Shakespeare" a trecut neobservat. După ce spectacolul străzii se încheie, atunci creatorul trebuie să sintetizeze, să găsească motivele de evocare permanentă a ce s-a întâmplat.

Aţi făcut acest lucru cu "Degeaba".

Da. Trecuseră 20 de ani de la Revoluţie şi am venit eu cu marile întrebări... Acum ni se spune cu lejeritate: suntem deschişi dialogului. Care dialog? Din prima zi când au ajuns la putere trebuiau să deschidă toate căile către un dialog constructiv.

Spectacolul pe care îl pregătiţi va fi "Degeaba" – varianta îmbunătăţită?

Da. Se va îmbogăţi cu alte poeme, vor apărea alte zone de nemulţumire, va fi, în pemanent, un spectacol nou.

Eu am perceput "Degeaba" ca pe un prohod al Minciunii Naţionale şi tot aveţi ce protesta...

Oho! Regret enorm de mult că am atâtea de adăugat. Acest spectacol nu-l voi mai face când voi considera că nu mai e nimic degeaba...

"Cred în ţara asta, dar pe termen scurt nu văd nici o ieşire!"

● Ne pasă, dar ne pasă în stilul dulce românesc. Dacă ar fi fost cineva să taie bilete de intrare la miting, cred că ar fi fost mult mai mulţi oameni.

(râde). Un prieten de-al meu, primar la Drăgăşani, cu ocazia zilelor oraşului, s-a gândit că, dacă tot are vie multă, tot vinul să-l dea gratis. Să-şi pună ăştia tarabe cu mâncare, dar băutura o asigur eu. Aşa a spus. S-a dus prin piaţă şi a întrebat dacă beau oamenii. Nu prea beau, domn primar – i s-a răspuns. Vin, se uită cât costă şi zic: iete-l, e mai al dracului decât noi! Ce, suntem milogii lui?! Atunci primarul a zis să bage 20 de lei sticla. Până seara s-a vândut tot vinul! Aşa e şi cu mitingul. Dacă-i degeaba, nu vin! Domne, participaţi la miting? Daţi, aşa simbolic, 5 lei... (râde)... Să vezi că s-ar umple piaţa...

● Deci vom fi în continuare spectatorii circului politic...

Da. Când vor veni doctoranzii, oamenii care sunt cu studii în străinătate, ei să fie Parlamentul României, ei să hotărască votul uninominal, atunci se va schimba ceva. Partidele trebuie să selecteze valorile reale! Pe cin’ să votezi acum? Valorile nu trebuie să mai vină la spectacol, ci la muncă! Dacă o dăm numai pe spectacol, ne distrăm şi nu mai e cazul să ne distrăm! Avem oameni risipiţi în lume cu potenţial creator fabulos, în toate domeniile! Acei oameni trebuie chemaţi acasă. Am vorbit cu unii dintre ei şi le-am spus că li se va propune să vină în ţară, dar dacă vin doar 15 nu fac nimic. Dacă vin 400, atunci va fi altceva. Îţi dai seama cum ar fi Piaţa Universităţii cu doctoranzi, cu cercetători...? Oameni care să nu zică nimic. Să tacă!

Sunteţi Tudor Gheorghe şi veţi protesta pe scenă...

Eu protestez împotriva mitocăniei, prostului-gust, a incompetenţelor, a inculţilor, a emigrării pe scara socială...

Trebuie să vă găsiţi o lozincă!

Degeaba!

Deci mergem înainte cu lozinca asta?

Nu e obligatoriu. M-aş bucura dacă am sta pe loc. Sunt atâtea ţări deştepte care stau pe loc şi le merge bine.

● Nu înţeleg... Păi nu tocmai asta ni se reproşează, faptul că stăm pe loc?

Da, dar nu stăm pe locul care trebuie! Locul ăla ne-a fost mătrăşit! România are un destin în care cred. Noi ne bazăm pe ideea să facem totul repede! România va ieşi din toate, pentru că suntem o ţară cu un potenţial intelectual absolut remarcabil, dar nu acum. Vor trece ani, vor trece generaţii şi, în cele din urmă, vom ajunge să ne preţuim şi să ne impunem valorile. Din păcate, va trece mult timp... Se va duce generaţia ta, a copiilor tăi, şi după aceea o să fie bine. Eu cred în ţara asta, dar pe termen scurt nu văd nici o ieşire!


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

vineri, 20 ianuarie 2012

J. Edgar - un film al controverselor si reusitelor de Ioana Floria - Revista Magazin


Noul film "J. Edgar" ce ruleaza pe ecranele cinematografelor romanesti din aceasta luna, in regia lui Clint Eastwood este centrat pe descrierea biografiei celui care a fost creditat ca fondator a ceea ce este astazi Biroul Federal de Investigatii (FBI).


O biografie fara ascunzisuri

Director al renumitei institutii din 1924 pana in 1972 (cand a decedat), lider de temut dar si admirat de multi dintre conducatorii vremii, J. Edgar Hoover a fost pe parcursul carierei sale protagonistul unor zvonuri despre rasism si homoxexualitate, fiind acuzat adeseori de relatia cu adjunctul sau Clyde Tolson, cel care a mostenit toata averea lui Hoover. Un hipervigilent in fata criminalitatii dar acuzat de hartuirea dizidentilor politici si a activistilor de tot felul, adunand dovezi prin metode ilegale, Hoover a creat o organizatie invaluita in mister.

O viata devenita un amalgam de scandaluri, controverse si ilegalitati dar si succese remarcabile care i-au adus celebritatea.


O distributie pe masura

Regizorul Clint Eastwood, bazandu-se pe scenariul scris de Dustin Lance Black si cu o distributie pe masura (Leonardo DiCaprio si Armie Hammer) a reusit sa trateze un subiect dramatic care pare a i se potrivi de minune, trasandu-i un drum plin de succes. Filmul este o abordare mai delicata a vietii dusa de Hoover, suspectat ca a avut relatii dubioase cu Clyde Tolson, rol interpretat de Armie Hammer concentrandu-se in acelasi timp pe implicarea lui Hoover, jucat magistral de Leonardo DiCaprio, in rezolvarea cazului de rapire si asasinare a lui Charles Lindbergh Jr., fiul cunoscutului pilot Charles Lindbergh, dar si modul in care liderul FBI a profitat de puterea sa pentru a-si nimici adversarii.

Un alt rol important in cariera lui Edgar l-a avut secretara lui, Helen Gandy, cea care trebuia sa pastreze cu scrupulozitate secretele sefului, rol interpretat de Naomi Watts. O distributie de exceptie ce va aduce, multe premii filmului "J. Edgar", dupa cum sustin criticii de film.

E greu sa faci un film despre Hoover fara sa nasti controverse. Un film plin de curiozitati dar si bine structurat. Fara a fi mediatizat excesiv, filmul "J. Edgar" se anunta un mare succes al regizorului.


Filme regizate de Eastwood

Are 81 de ani iar viata lui profesionala a strabatut o traiectorie aventuroasa. A fost metalurgist, taietor de lemne, profesor de circ, pianist de bordel, actor, regizor fiind si un mare pasionat de jazz.

Clint Eastwood spune cu ironie ca "America n-a inventat decat doua lucruri: jazz-ul si westernul". Dintre filmele sale amintim: "O fata de milioane" (2004), castigator a 2 premii Globul de Aur si 4 premii Oscar (pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor - Clint Eastwood, actor in rol secundar - Morgan Freeman, actrita in rol principal - Hilary Swank), Misterele Fluviului (2003), Schimbul (2008), cu 3 nominalizari la Oscar si Neinfrant (2009) dar si Dincolo de viata (2010) si multe altele care i-au adus notorietate si celebritate.

In anul 2009 a fost desemnat de revista americana GQ, "Barbatul Anului", devansand in acest top pe presedintele Obama sau creatorul de moda Tom Ford.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 19 ianuarie 2012

Astăzi e ziua ta, George Motoi de Loreta Popa - Jurnalul Naţional


Actor de mare disponibilitate, un amestec de firesc şi elaborare. Interiorizat, dar cuceritor. Un actor care se rupe sfâşietor de sine însuşi şi devine pentru o vreme altul. Lăpuşneanu al său nu a fost doar un rol bun, ci o partitură excepţională pe care a tratat-o ca atare. Modestia sa ieşită oarecum din tipare impresionează, căci George Motoi rămâne un actor pe care aripa gloriei l-a atins fără să-i deplaseze liniile drepte pe care a mers o viaţă. Cu talentul său de o extraordinară mobilitate a căutat acordurile simfonice ale caracterului uman în toate personajele pe care le-a interpretat. George Motoi îşi sărbătoreşte în curând ziua de naştere. Jurnalul Naţional [ şi Blogul Mareşalului Crai ] îi urează "La mulţi ani!".

"E nevoie de mai multă iubire de neam şi de ţară"
"A fost un an bun pentru mine. Am primit un premiu foarte important la Festivalul Internaţional de Film de la Cluj-Napoca pentru întreaga carieră. O diplomă foarte frumoasă, care pentru mine a însemnat o încununare a unor succese valoroase şi o recunoştinţă care mi-au dat satisfacţie şi în acelaşi timp m-au încurajat să merg mai departe. N-am considerat că dacă este un premiu pentru întreaga carieră o şi închei. În teatru am succes cu două spectacole pe care le-am pus în scenă şi le joc. E vorba despre «Puşlamaua» a lui Pierre Chesnot, în care joc rolul principal şi se bucură de foarte mare succes şi am scos şi o premieră după un text grecesc, o comedie a doi oameni de televiziune la modă la Atena, «Moştenirea norocului» sau «Savarine cu rom» de Thanasis Papathanasiou şi Mihalis Reppas. Am avut o satisfacţie pentru că se bucură de succes, vine lumea, or, asta pentru un artist ce poate însemna mai mult.


Sunt bucuros că am o fată, de la care am doi nepoţi care joacă baschet şi merg la meciuri. Îmi dau telefon şi-mi spun că au băgat ei la coş. Sunt nişte bucurii extraordinare pentru mine. Să dea Dumnezeu ca şi anul pe care îl începem să pot să-mi continuu seria de spectacole şi ce-o mai vrea el. Niciodată nu am planificat nimic, am luat viaţa aşa cum e, am primit de la ea ce a vrut ea să-mi dea şi mi s-a părut un lucru mai onest aşa. Regret că tinerii mei colegi nu se bucură de şansa formidabilă pe care a avut-o generaţia mea. Pe noi ne-au îndrumat foarte atent nişte mari oameni de teatru. Am avut regizori foarte buni, Dumnezeu să-i odihnească, mulţi au dispărut. Eu am avut norocul să intru pe mâna lui Vlad Mugur, iar la film, pe mâna Malvinei Urşianu sau a lui Mircea Veroiu. Aceşti oameni întreţineau, cultivau, educau, construiau o personalitate actoricească. Dacă puneau mâna pe un talent aveau scopul declarat de a-l duce mai departe. Nu-l foloseau într-un spectacol şi apoi îl abandonau. Aşa se năşteau marile vedete în teatru şi în cinema. Astăzi nu mai există această pedagogie. Lucrurile au devenit puţin comerciale, se fac rapid, ca să ne luăm banii repede, şi nu mai este acea aprofundare şi grijă pentru a construi nişte creatori interesanţi. A dispărut pedagogia, spiritul acesta de ceva pozitiv, ceva care este bun, care să te determine să te gândeşti la mai departe. Au primit aşa o transformare toate lucrurile acestea, dar nu spre bine, ci spre rău. Am această amintire bună din trecutul meu. Am avut şansa unor regizori buni care m-au descoperit, m-au luat şi m-au dus mai departe, mi-au dat roluri, au văzut cam ce-mi trebuie ca să surprindă cu mine într-un spectacol de teatru sau un film. Malvina Urşianu m-a cultivat, am jucat cu ea patru mari filme. Cu Vlad Mugur am avut turnee repetate în străinătate, acest om era un mare animator. M-a format, m-a cultivat, m-a crescut. E mare lucru, or, regizorii de astăzi nu vor să mai facă lucrurile astea şi se simte. Găsim tineri foarte talentaţi, este o generaţie cu multe talente, dar nu este suficient.

Poţi să iei cu bucata un actor, poţi să-l creşti. Teatrele nu mai au regizori angajaţi, aceştia sunt liber-profesionişti. Dacă ei văd un talent ar trebui să-l ia. Pun un spectacol la Naţional, au pus ochii pe un actor tânăr, ar trebui să-i dea un rol, să-l cultive, să-l ducă mai departe. Un rol care să-i meargă, să studieze talentul care le-a picat în mână. Lumea vine la teatru, în el am avut peste cinci sau şase roluri, am avut un succes formidabil în străinătate cu «Caligula», cu «Visul unei nopţi de vară». Primul rând pentru actori, să nu se supere regizorii şi nici dramaturgii. Actorii se expun. Regizorii, ca şi autorii, se exprimă prin actori. Noi suntem interpreţii lor de fapt, fără noi nu pot exista. Ei nu mai preţuiesc suficient actorul, or, acesta este unealta primordială într-un spectacol sau într-un film. Nu gândeşti aşa, lucrurile încep să fie discutabile.

Toate zilele pe care mi le dă Dumnezeu sunt frumoase şi îi mulţumesc că mi le dă. Îmi spun mereu cine sunt eu, de ce să fiu sărbătorit? Dar sunt şi eu un om. Mie nu-mi prea plac lucrurile acestea. E o anumită vârstă când începi să nu mai pui preţ pe lucruri din acestea, de sărbătoare. Eu sunt obişnuit să creez, să fac ceva, aceasta este marea mea satisfacţie. Restul e simplu. O să ciocnesc cu soţia mea un pahar cu şampanie, ea o să-mi ofere o sticlă de parfum probabil, când e ziua ei, îi ofer eu. Sunt lucruri care prin repetiţie ele devin banale, iar atunci eu nu le mai preţuiesc aşa de mult. Am depăşit nivelul acesta. Am scris două cărţi, acum pregătesc alta. Să dea Dumnezeu să fim cu toţii sănătoşi! Să primim viaţa aşa cum este, că nu avem ce face. Speranţa moare ultima, de aceea sper ca lucrurile să aibă o altă vibraţie în viitor, să se facă undeva o lumină, pentru că trăim la această oră un moment foarte dificil. E foarte tulbure totul, trebuie limpezit, trebuie găsită o viziune care să ducă ţara aceasta, şi pe noi, mai departe frumos, după nişte criterii morale. Fără ele se duce totul de râpă. E nevoie de mai multă iubire de neam şi de ţară. Să nu ne mai entuziasmăm atât în faţa Occidentului şi a globalizării, tăvălugul acesta care ne anulează ca personalitate, şi să ne afirmăm noi în lume. Să devenim o verigă într-un lanţ interesant, nu al unităţii acesteia. Să nu mai imităm pe alţii!"


Semneaza al dumneavoastră, Mareşal

duminică, 15 ianuarie 2012

De ziua lui Eminescu, românul se deşteaptă !

Dor de Eminescu de Adrian Păunescu




Adrian Păunescu şi Mihai Eminescu, cei doi sfinţi ai Literaturii Române . De-a pururi la ei să ne închinăm, căci în ei se află Dumnezeu !

Dor de Eminescu
Adrian Păunescu
Într-o lume relativă,
Ce-a făcut şi-a desfăcut,
Eminescu-i remuşcarea
Dorului de absolut.

Dacă unu şi cu unu
Nu mai vor să facă doi,
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.

Fără el, oricare lucru
Şi-ar urma cărarea sa,
Fără el, chiar steaua noastră
Dintre stele ar cădea.

Pe pământul vechii Dacii,
Când mai mare, când mai mic,
Dacă n-ar fi Eminescu,
 Viaţa nu ne-ar fi nimic.

El Moldovei îi e fiul
Şi Munteniei nepot,
L-a-nfiat întreg Ardealul,
Eminescu-i peste tot.

Într-o lume relativă,
Mai avem un nume sfânt,
Eminescu-i România,
Tăinuită în cuvânt.



Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Iubita mea Veronicuţă, Eminul meu iubit - Jurnalul Naţional

Desen de George Bacovia, din Colecţia Muzeului Naţional al Literaturii Române


Se împlinesc 162 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Am ales să amintim de el şi de muza sa retipărind articolul care a apărut în 2004 în Ediţia de Colecţie „Mari iubiri”.

„De-or trece anii/ cum trecură,/ Ea tot mai mult îmi va plăce,/ Pentru că-n toată a ei făptură/ E-un «nu ştiu cum»/ ş-un «nu ştiu ce»„ Mihai Eminescu, 1883

Adorată, hulită, iubită, urâtă, ridicată la rang de stea, regina florilor albastre, înger şi demon, arătată cu degetul, marginalizată... Un singur nume: Veronica Micle. Femeia care a fost muza celui mai mare Romantic al românilor: Mihai Eminescu. Iubirea lor, exprimată în versuri dulci sau dramatice, înălţătoare sau cu mesaje ucigător de dureroase, a marcat sufletele multor generaţii. Iubirea lor interzisă a fost şi poate mai este expresia absolută a sacrificiului. Iar sacrificiul Veronicăi a fost singurul posibil: moartea. Iaşiul este Cetatea Iubirii Lor. Locul unde s-a aprins scânteia celei mai tulburătoare poveşti de dragoste: Emin şi Tolla.

Zilele acestea, Iaşiul este un oraş încremenit de frig. Şi de o tristeţe care nu poate fi ostoită. Pe străzile pustii, în Copoul cu copaci desfrunziţi, te curpinde un sentiment ciudat de jale amestecată cu părere de rău. Teiul lui Eminescu suferă de singurătate. Desfrunzit, chircit, contorsionat, parcă ar vrea să se rupă în două. Aşa cum era şi sufletul lui Mihai: o parte la Bucureşti, o parte încercând mereu să vină la Iaşi, să fie lângă „Dulcea sa doamnă”. E un strigăt care îţi rupe inima în trupul acesta chinuit al Teiului. Vrând să se răzbune pe ignorarea ei de către poet, Iarna şi-a trimis solie zăpada care a prins în chingi şi ţine prizoniere florile de tei care sau încăpăţânat să nu dispară. Stau mărturie. E o mare încercare să vrei să regăseşti fluidul iubirii celor doi la –13 grade Celsius! Unde sunt mirosul şi ninsoarea de flori de tei, unde e ploaia de stele?! Unde sunt ei?!

Unde să-i întâlneşti? La Muzeul Literaturii din Iaşi, un om avea să mă conducă spre un moment irepetabil. Ioana Coşereanu este muzeograful care îţi poate vorbi ore în şir despre Eminescu şi Veronica Micle. „S-au iubit!” este sentinţa irevocabilă a doamnei Ioana. Comentariile sunt de prisos. „Poate i se face dreptate şi Veronicăi Micle...” Şi ne duce uşurel spre locul comorii.

Îmi înţelege nevoia de a-i simţi cumva pe cei doi. Şi scoate din tezaur câteva obiecte. Le aşază pe birou unul lângă altul... „Acesta este ceasul lui Eminescu. E din aur masiv, elveţian, i-a fost dăruit de tatăl său... Acesta este inelul lui. Cu pecete. Aceasta e broşa ei, geanta ei din argint – pe care am recuperat-o acum vreo doi ani. Are pe ea inscripţionat cuvântul Tolla. Aşa cum o chema uneori Eminescu pe Veronica.” Emoţiile sunt atât de puternice, încât nu pot vorbi. Am privilegiul de a mângâia ceasul Lui, de a-mi pune pe deget – poate un mic sacrilegiu – inelul Lui de aur cu rubin; de a deschide gentuţa din argint cu safire. Şi cu inscripţia „Tolla”. „Să-i fi dat Eminescu gentuţa aceasta?”, întreb, ştiindu-l pe poet sărac. „E foarte posibil – îmi răspunde gazda. Eminescu avea perioade când cheltuia mulţi bani şi altele când era muritor de foame. Se purtau genţi din acestea pe atunci, la ocazii speciale, la teatru, la vreo întâlnire întrun salon literar.”


Se ştie: Veronica era o femeie foarte cochetă. Ceea ce îl înnebunea pe Eminescu, mereu gelos, mereu cu teama de a nu rămâne fără ea, mereu înfricoşat de gândul că altcineva ar putea să-i atingă cumva averea lui cea mai de preţ.

Nu ştiu cum, fără să ne dăm seama, am tăcut amândouă; câteva momente de tăcere absolută şi senzaţia că acolo nu suntem singuri. Şi, poate gândul meu este nebun, am avut certitudinea că am reuşit ceva dincolo de lumea aceasta: cele două suflete au ieşit cumva din Eternitate şi s-au întâlnit pentru câteva clipe. Poate că a trebuit să fac drumul acesta până la Iaşi ca să îndeplinesc o datorie. Lucrurile şi persoanele din cameră încep să înoate într-o mare de lacrimi. Am trăit un moment de fericire sublimă, irepetabil: am simţit cum iubirea invadase încăperea şi am avut revelaţia: se iubiseră într-o lume banală, cu o iubire banală, cu scrisori de dragoste banale; aveau probleme lumeşti, ca pensia de urmaş a Veronicăi, aveau boli şi îşi scriau despre ele; el îi mai trimitea din când în când nişte bani. O corespondenţă de o aşa banalitate cum numai cu cineva foarte intim îţi poţi permite să ai. Doi muritori cu o viaţă zbuciumată, dar atinşi de aripa geniului.

Asta am înţeles şi după ce am citit cartea „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”, în care a fost publicată după mai bine de o sută de ani corespondenţa dintre Veronica şi Eminescu. 93 de scrisori ale lui către ea, cinci ale ei către el, care au darul de a şterge din mintea celor care încă mai credeau că între ei nu a fost iubire, ci interes. Din partea Veronicăi. Zeci de epistole pline de declaraţii de dragoste: „Sfânta şi dulcea şi nobila mea amică, când vei crede tu în sfârşit, fără umbră de îndoială, că nu te pot iubi decât pe tine. (...) Te iubesc, te iubesc cu toată privaţiunea de sentiment a trecutului meu, te iubesc tocmai pentru că viaţa mea a fost un pustiu, tocmai pentru că nimene nu m-a iubit într-adevăr, tocmai pentru că numai îndurarea şi iubirea ta am căutat-o pe pământ şi pentru că ceea ce am dorit mai mult am şi aflat. (...) Al tău şi dincolo de mormânt Emin”; sau cu mărturisiri cochete: „Miţule iubit şi al meu scump şi drăgălaş (...) Spre a varia mi-am tăiet părul a la Vienoise şi-l frizez în toate zilele, în fine mi-am cumpărat pălărie Neniche şi botine Louis XV şi alte mofturi, numai un lucru mă deranjează – e un frig nemaipomenit prin Iaşi şi nu prea pot să mă preumblu cum doresc. (...) Eminescul meu cheri (...) mai iei tu medicamentoasele tale? (...) Veronica”.

Ce poţi să mai scrii despre Eminescu şi Veronica Micle? Aproape nimic. Dar poţi să ai privilegiul să-i înţelegi. Şi să-i întâlneşti, cumva, prin locurile prin care s-au iubit: Iaşi, Bucureşti, Botoşani, Văratec... Şi să poţi spune la sfârşit „S-au iubit cu adevărat!”

„Îngerul meu blond, Te-aş acoperi toată cu sărutări. (…) Dacă ai fi de faţă aş face-o în gând, dacă nu aş fi atât de gelos precum sunt. (...) Dac-ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc. (…) În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată. (...) Momoţelule, îţi sărut mâinile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea Lui Emin” / „Din luna Iunie 1882.
A plâns scriind-o”, notează Veronica Micle

„Dulcea mea amică, Îngerul meu blond, Dulcea mea Nică, Tolla...”
„Al tău pentru de-a pururea Emin, Al tău pentru totdeauna Mihai”
„Cher Titi, Eminul meu, Micuţule iubit şi al meu scump şi drăgălaş”

„Dulcea mea doamnă,
Al tău şi dincolo
de mormânt Emin...”

„Eminul meu iubit, Miţule Băiet iubit şi drăgălaş...”
Aşa se „strigau”, cu disperarea dată de depărtarea care îi despărţea, Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Iubirea lor interzisă de societatea cu inima împietrită de reguli de bună şi cuvioasă purtare a rezistat până la moarte. Pânâ în 1889, când Mihai s-a transformat în luceafăr, iar Veronica s-a stins ca o candelă, încet-încet, la Mănăstirea Văratec.
Ea, un suflet însetat de iubire, în aşteptarea unei ploi care să-l facă să rodească. El, în plină afirmare, plecat la studii la Viena şi cu un suflet făcut în aşa fel încât nu putea supravieţui fără să iubească.


Doamna Veronica Micle, soţia rectorului Universităţii ieşene, profesorul Ştefan Micle, l-a cunoscut pe tânărul poet Mihai Eminescu în salonul unei personalităţi ieşene. L-a cunoscut prin intermediul unei fotografii! Din care i-a pătruns în suflet pentru totdeauna privirea adâncă şi umbroasă a tânărului.
Foarte curând, cu pretextul unui tratament, Veronica a ajuns la Viena. I-a scris tânărului Eminescu că are nevoie de ajutorul său să se descurce în oraş. Îndrăzneala Veronicăi se întâmpla prin iarna lui 1871. Viena a fost momentul când sufletele celor doi s-au atins şi au rămas legate de o vrajă pe care nici moartea nu a putut-o dezlega.

În 1874, Eminescu se întoarce în ţară, la Iaşi. Începe să frecventeze salonul literar al familiei Micle. Prin 1875, apropierea celor doi devine din ce în ce mai puternică. Încep să-şi dedice poezii. Iubirea
nu-i mai încăpea! Dar nu putea să încapă nici în ochii societăţii scorţoase de la Iaşi. Anonime încep să sosească pe adresa profesorului Ştefan Micle. Acesta comentează îngăduitor: „Mai mulţi răutăcioşi mi-au trimis scrisori anonime, în care povestesc lucruri fantastice, doar ar putea să-mi doboare încrederea ce o am în sinceritatea ei... Invidioşii sunt cei mai scârboşi oameni”.

Ori avea încredere oarbă în prea tânăra sa soţie, ori privea cu îngăduinţă această idilă, ştiind că a văduvit-o de fiorii dragostei luând-o de soţie de la vârsta de 14 ani!
Întâlnirile celor doi devin din ce în ce mai dese. Se întâlnesc şi la Societatea Junimea – unde doar două femei aveau îngăduinţa bărbaţilor să participe: Veronica Micle şi Mite Kremnitz. Amândouă femei care depăşeau epoca în care trăiau, amândouă pasionate de Eminescu. În 1877, Eminescu pleacă la Bucureşti. În 1879, bonomul profesor Ştefan Micle moare. De aici, calea spre o iubire totală, fără griji şi temeri ar fi putut fi liberă.

Dar un blestem urmărea relaţia celor doi. Vorbesc despre căsătorie, dar toată Junimea le sare în cap, în frunte cu Titu Maiorescu. Vorbesc despre o locuinţă comună, dar niciodată nu au avut o casă a lor. A fost o continuă fugă după fericire, iar ea a ştiut mereu cum să dispară din calea lor. Veronica la Iaşi, Eminescu la Bucureşti. Ea s-a mutat la un moment dat în Bucureşti. S-au certat. Se ceartă şi mai rău prin 1880 şi se vor împăca la începutul lui 1882.

Prea târziu. Când ar fi reuşit poate să-şi găsească liniştea acestei încercate iubiri, în 1883 Eminescu se îmbolnăveşte. După şase ani de chinuri, Mihai moare. Vlăguită de atâta nefericire, Veronica se retrage la Mănăstirea Văratec. Murise orice speranţă de căsătorie sau de a locui împreună cu Emin. Boala lui Eminescu se agrava şi exista certitudinea că nu se mai poate face nimic. Îl vizitează pe Emin cu puţin timp înainte ca acesta să moară, pleacă îngrozită şi distrusă sufleteşte. La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu moare. După puţin timp, la Văratec ajunge vestea că Eminescu a intrat în eternitate. Tolla nu i-a putut supravieţui. Iubirea lor, blestemul lor i-a unit din nou.

În aceeaşi vară a lui 1889, Veronica Micle pleacă grăbită din lumea aceasta să se întâl­nească printre stele cu iubitul ei. Se spune că s-a sinucis, neputând să suporte o durere atât de mare. Alte voci însă spun că suferinţa a topit-o pe picioare, a topit-o încet ca pe o lumânare. Veronica Micle a fost înmormântată în curtea unei bisericuţe de la mănăstire.

Astăzi, la Văratec, undeva în cel mai îndepărtat colţ al aşezării monahale, mai există ruina a ceea ce se numeşte „casa lui Eminescu”. Măicuţele, cele mai vârstnice, îşi aduc aminte din povestirile de demult că acolo ar fi stat surorile lui Eminescu. Şi acolo ar fi venit şi el câteodată. Dacă s-a întâlnit în acea căsuţă cu Veronica Micle, nimeni nu poate spune.


„Eminul meu iubit,
Mă grăbesc a răspunde seninei şi amoroasei tale scrisori din 16 martie. (…) Eminule, când vii să te revăd, să te mai pup, să te mai cănăjesc, ş-apoi să te mângâi, şi să-ţi cer iertare frumuşel şi apoi într-o lungă şi dulce sărutare să se uite toate relele. Când?// Miţule, când ai putea veni la Iaşi să fim împreună ce bine ar fi! Dar tu nicicând nu te gândeşti la aşa ceva, valmaşagul Bucureştilor îţi răpeşte dorul de mine, viaţa ta e plină şi nu se simte trebuinţa prezenţei mele, totuşi te pup şi te răspup şi te îmbrăţişez doucement et gentilment. Toute a toi Veronica. 19 martie 1880 Iaşi”

Corespondenţa dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle a fost păstrată, până în 1999, într-o bancă elveţiană. Scrisorile aparţin urmaşilor Veronicăi Micle, făcând parte din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea. Anna Maria Grigorcea, fiica lor, stabilită în Italia, a decis să încredinţeze scrisorile Christinei Zarifopol-Illias, profesoară de literatură clasică şi română la Universitatea din Indiana, SUA. Aceasta a editat volumul de corespondenţă „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”.


Scrisoarea IV (fragment)
Mihai Eminescu

(…) Iară tei cu umbra lată şi cu flori până-n pământ
Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vânt;
Peste capul blond al fetei zboară florile ş-o plouă...
Ea se prinde de grumazu-i cu mâinuţele-amândouă
Şi pe spate-şi lasă capul: – Mă uimeşti dacă nu mântui...
Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!
Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,
Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă.
Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,
De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;
Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,
Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui...

Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi,
Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi –
Aş orbi privind într-înşii... O, ascultă numa-ncoace,
Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!
Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre
Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre
Şi luceferii ce tremur aşa reci prin negre cetini,
Tot pământul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini...
Ai putea să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi,
După propria lor voie să ne ducă unde repezi,
Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte,
Pretutindeni fericire... de-i viaţă, de e moarte.

Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri,
Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri!
Unde ai văzut vrodată aste ţări necunoscute?
Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute?
Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,
Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o desmierzi,
După gât să-i aşezi braţul, gură-n gură, piept la piept,
S-o întrebi numai cu ochii: „Mă iubeşti tu? Spune drept!”
Aş! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă,
E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătuşă...
Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit...
Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit?


La steaua
Mihai Eminescu

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

N.R. – fragmentele de corespondenţă au fost reproduse din volumul „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”, ediţie îngrijită de Christina Zarifopol-Illias, Editura Polirom Iaşi, anul 2000


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Cântăreţul Doru Stănculescu, săltat de jandarmi la mitingul de la Cotroceni - Jurnalul Naţional


Cântăreţul de muzică folk, Doru Stănculescu a fost ridicat, ieri seară, în faţa Palatului Cotroceni, de jandarmi, care l-au dus la secţia 22 de poliţie pentru tulburarea ordinii publice, a declarat artistul pentru Antena 3.

"Aseară am ajuns la spartul târgului cu un banner pe care scria: "Băsescule, marş". Am fost ridicat de jandarmi, mi s-a sucit mâna la spate, am fost băgat în dubă, mi s-au sfâşiat şi pantalonii, care s-au agăţat de un cui", a spus Stănculescu.

"Mi s-a făcut şi un proces verbal pe care nu l-am semnat şi nici nu-l voi semna. Mi-au zis că mi-l vor lipi de uşă şi voi lua o amendă între 300 şi 1.000 de lei. M-au dus la secţia 22. Mi-au făcut proces verbal pentru tulburarea ordinii publice şi ofensă adusă autorităţii", a povestit cântăreţul la Antena 3.

Doru Stănculescu spune că a refuzat şi să semneze procesul verbal şi să se lase amprentat. De asemenea, acesta nu recunoaşte că ar fi adus o ofensă autorităţii.

"Eu m-am adresat unei persoane pe nume, Băsescule! Şi i-o zic şi acum! Au vrut să mă amprenteze şi să mă fotografieze, am refuzat. Mi-au zis că n-am avut autorizaţie, iar eu le-am zis că nici pe 21 decembrie 1989 n-am avut. Nu m-au mai întrebat multe, i-am întrebat eu pe ei. Le-am şi cântat, deşi nu ştiau cine sunt", a povestit artistul.

Doru Stănculescu a fost arestat şi în timpul Revoluţiei din 1989, când, în noaptea de 21 spre 22 a fost închis la Jilava.

Artistul spune că, ieri, alături de el au mai fost duşi la secţie alţi doi tineri, care îl ajutaseră să desfăşoare bannerul pe care îl adusese.

"Mai erau încă doi băieţi, săltaţi odată cu mine. I-au fotografiat, i-au amprentat, băieţii erau mai timizi. Nici nu ştiu cum îi cheamă", a mai spus Doru Stănculescu, la Antena 3.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 5 ianuarie 2012

Mesaj

Îmi cer iertare faţă de cititorii mei pentru lunga absenţă . De pe 23 decembrie voi reveni şi voi completa proiectele !

Semnează al dvs., Mareşal

Actualizare( 5 ianuarie ) :

Ce veţi putea vedea pe blog :

Retrospectiva personalităţilor care ne-au părăsit în 2011
Poeziile selectate din opera lui A.Păunescu pentru Conferinţa culturală Adrian Păunescu - Gheorghe Dinică
Surprize cu ocazia împlinirii unui an a Blogului
Arhivarea tuturor evenimentelor importante din ultimele două luni
Altele




2011 - Pasagerii Heaven-Express-ului - Lista candelei







    Un popor care nu respectă trecutul şi datina creştină, un popor care îşi pierde credinţa, un popor care nu cultivă iubire pentru morţii şi strămoşii săi, este un popor condamnat !
 – Mareşalul Ion Antonescu


Spuneam la moartea lui Marin Constantin că în anul ce va urma vom pierde şi alte personalităţi de marcă ale culturii române .
Ne-au părăsit adevăraţi maeştri, oameni cu un har dumnezeiesc extraordinar .
Sper ca anul 2012 să cruţe ce ne-a mai rămas din prigonita, dar măreaţă noastră cultură.
Mulţi dintre cei care ne-au părăsit au activat în aşa de multe domenii ( vezi Ioan Grigorescu ), încât mi-a fost foarte greu să mă decid unde să îi plasez .

   În 2011, au luat trenul eternităţii :

I.Personalităţi ale literaturii române :

1.Fănuş Neagu
( 5 . IV . 1932 - 24 . V . 2011 )




Mie, nemarginirea imi place. Mi-e teama insa, ca oricarui om, de moarte. Mi-e teama de tot ce e deasupra noastra si ma inspaimanta subpamantul. Nu poate sa-mi fie teama de nemarginire, pentru ca m-am nascut in campie si, de-abia in fundul zarii, pe undeva, se desluseau, in inchipuirea mea, si nu aievea, muntii. Eu m-am nascut in campie, nepatruns, inca din frageda copilarie, de sentimentul melancoliei si de imensitatea drumurilor, de vraja departarilor. [ ... ]

Atunci cand iti pierzi capul, mai imprumuti unul si il pierzi si pe ala. Si cand il regasesti, nu esti tu. Si ai vrea sa fie ea in locul tau si totdeauna stii, chiar daca nu se intampla, ca ea a plecat cu altii si e cu altii. Si iubirea e o lunga stare de gelozie, si de turbulenta, si de nefericire.  Iubirea e frumoasa numai dupa ce ai traversat-o.

( interviu acordat Revistei Tango )




2. Ioan Grigorescu
( 20 . X . 1930 - 26 . III . 2011 )




Regretul cel mai mare nu este că nu voi mai fi, căci asta se întâmplă tuturor. Mi-ar fi plăcut, poate, o viaţă mai sedentară, dar eu nu pot fi un călător imobil. [ ... ]

 Am ales să merg pe calea cunoaşterii şi a apropierii. Asta mi-a dat mai mari satisfacţii, pentru că nu am făcut niciodată drumuri pentru a căuta în pubelele ţării pe care le-am văzut, ci, din contră, să duc acolo ce avem noi mai bun şi să luăm de la ei ce au mai bun [ … ].
Sacrificiile mele au fost deseori o renunţare. Nu m-am plâns niciodată de cantitatea de muncă pe care a trebuit să o fac [ … ]. Până în ultima clipă voi fi cu ochii pe aparatul de filmat şi cu ceva de scris în mână .


( Interviu acordat Jurnalului Naţional )



3.Paul Everac
( 23 . VIII . 1924 - 18 . X . 2011 )


Eu nu am sentimentul de redresare spre un alt tip umanism atât de acut pe cât am bănuiala că s-a înfundat omenirea într-o pregătire amânată a cataclismului final. Care poate să vină şi mâine, poate să vină şi peste douăzeci de ani, poate să vină şi peste treizeci. Sau peste o oră. Şi care, într-un fel, le va rezolva pe toate. Îmi pare bine că am fost şi eu pe-aici, pe lumea asta, şi că am avăzut măcar un act din piesă. Un act interesant...


( Interviu acordat lui Alexandru Dumitriu )


4. Ion Hobana
( 25 . I . 1931 - 22 . II . 2011 )



Notiunea de scriitor s-a depreciat in ultimii ani. Pentru ca exista alte preocupari care consuma timp si pentru ca se citeste mult mai putin. Dar ce spun eu?! Sunt oameni si, in special, tineri care nu citesc chiar deloc. Distantarea aceasta de carti cred ca este generata, in mare parte, de invazia computerelor. Eu, din fericire, nu simt ca n-as mai interesa cititorii, sau macar o parte dintre ei, dar probabil ca acesta este un noroc datorat genurilor abordate de mine, care inca suscita curiozitatea multor oameni. Pe de alta parte, ma numar printre acei scriitori care nu tanjesc dupa aplauze la scena deschisa. Sunt multumit daca ma intalnesc cu persoane care isi amintesc ca mi-au citit unele carti sau imi pun intrebari legate de zonele mele de interes. De asemenea, ma bucur ca am multi prieteni tineri, alaturi de care ma simt foarte bine.


( Interviu acordat revistei Formula As )




5. Leonida Lari
( 26 . X . 1949 - 11 . XII . 2011 )




Trebuia imediat după destrămarea imperiului sovietic, ne mai având hotar comun cu acest imperiu, având liberatatea de a decide, nu trebuia să lase o etapă atât de îndelungată să treacă, cum se spunea atunci să facem unirea pe etape . [ ... ]

 Totul a fost bine până s-a ajuns la problema reunirii cu ţara. Atunci au început problemele. Au început grevele de la Tiraspol, apoi a început măcelul cu Transnistria. Vreau să spun că greșeli s-au făcut și de partea aceasta a Prutului și de partea cealaltă .


( Interviu acordat televiziunii TV Moldova 1 )




6. Mircea Ivănescu

(  26 . III . 1931 - 21 . VII . 2011 )




Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie. Plecam de la un text, de la replică, de la o amintire, de la o comandă şi scriam exact ce-mi venea în cap. Vorba lui Hamlet: „Dacă cap oi fi avînd“. Şi scriam. Cînd terminam, deschideam iar cartea sau mă uitam în jur şi vedeam sau ascultam doi indivizi care se certau sau discutau la o masă. În perioada aceea, scriam foarte mult la bufetul Mioriţa, pe bulevardul Carol, Republicii pe-atunci, la colţ cu Calea Moşilor şi cu strada Mântuleasa. Mă duceam acolo dimineaţa, la prînz şi seara. [ ... ]


Şi n-am avut niciodată impresia că scriu literatură. Era chiar oarecum injuros. Adică faci literatură cînd, cum se spunea pe vremea aia, eu am fost contemporan cu faptele astea, să nu uitaţi, cînd în jurul nostru se răsturna o lume şi se clădea din temelii o alta nouă.

( Interviu acordat Observatorului cultural )


II. Personalităţi ale teatrului şi filmului


1. Andrei Blaier
( 15 . V . 1933 - 1 . XII . 2011 )




Asta e profesia mea, e meseria mea. Si un actor trebuie sa ma fascineze, sa ma uluiasca. Nu merge pe calendare din astea, pe criterii: ca transmite, ca este dezinvolt sau altele. Eu ma uit la el si-mi dau seama ca este extraordinar. Toata viata mea, dar toata viata mea este o relatie cu actorii. Fiecare film pe care il incep este un proces care mi se intenteaza. In acest proces am nevoie de avocati, de aparatori. Ei, aparatorii mei sunt actorii. Eu nu vorbesc cu vocea mea in filme, eu vorbesc cu vocea lor, cu gandul si expresia lor, cu minunea lor. Ii ador pe actori si ei stiu asta. Foarte rar veti auzi sa vorbeasca unul rau despre mine, sper. Pentru ca stiu ca-i iubesc foarte mult. Ei sunt marturisile mele, gandurile, emotiile mele. Eu nu ma pot exprima altfel, decat cu ei. Iubesc actorii de mor.

( Interviu acordat Televiziunii Române )


2.Liviu Ciulei
( 7 . VII . 1923 - 25 . X . 2011 )


Este colosal de greu de răspuns despre nuanţele care fac diferenţa în teatru sau film. Nu depinde neapărat de măiestria regizorului. De pildă, am lucrat cu Al Pacino. El voia să joace neapărat un erou, în „Jungla oraşelor” a lui Brecht. I-am spus că nu e potrivit pentru rol şi el a spus că nu, vrea să joace asta. Au fost cinci spectacole cu public invitat. Nu i s-a potrivit rolul şi s-a oprit spectacolul. Un mare actor, aşadar, care nu realizează un rol.


( Interviu acordat ziarului Ring )


3.Alexandru Tocilescu
( 27 . VII . 1946 - 29 . XI . 2011 )


Teatrul este o artă socială, nu este un simplu divertisment. Consider că nu se poate face teatru dacă în spectacolul pe care îl faci nu discuţi nişte subiecte care interesează societatea, dacă nu te iei de piept cu alte lucruri care deranjează societatea, dacă regizorul nu este prezenţă ideologică necesară pentru a transmite printr-un spectacol o sumă de idei care să aibă legătura cu problematica societăţii: lipsa de onoare, lipsa de curaj.  

( Interviu acordat Televiziunii Române )



4. Mihnea Gheorghiu
( 5 . V . 1919 - 11 . XII . 2011 )



Prin intreaga sa opera si activitate, academicianul Mihnea Gheorghiu ramane in memoria noastra ca un reper al vietii
culturale din tara noastra, ale carui contributii se inscriu in istoria culturii romanesti contemporane . 

( din comunicatul Academiei Romane )



5. Viorica Bucur
( 15.II.1946 - 22.VIII.2011 )



Copiii strigau după mine „Mama lui Donald” pentru că eu dădeam desene animate, iar Donald, la un moment dat, devenise cel mai simpatizat dintre personajele lui Disney; poate pentru că era mai gălăgios, mai băgăcios, mai neascultător... Dar am avut, de câteva ori, o stare foarte proastă când mă întâlneam cu nişte colege şi ele erau cu copiii. Şi ele către copii: „Uite, e tanti cu desenele, cea care îţi dă ţie desene animate!” Şi copiii ăia se repezeau la mine şi tot aşteptau ca eu să scot de undeva, din buzunar, un Donald, un Mickey, ceva spectaculos. Se aşteptau la ceva deosebit, ca la un scamator... ştii? Şi, până la urmă, vedeau că sunt fiinţa cea mai banală, că nu ascund nimic în buzunare, şi se uitau încruntaţi la mine şi se plictiseau.

( Interviu acordat revistei Historia )






III.Personalităţi ale muzicii


1. Marin Constantin

( 27.II.1925 - 1.I.2011 )




Amintirile cele mai dragi pe care le păstrez cu recunoştinţă publicului nu le pot numi la singular, ele sunt multe, îmi sunt scumpe şi rămân de neuitat. Deşi mulţi mă consideră «răsfăţat al viselor împlinite», eu le aştept în continuare...

( Interviu acordat Jurnalului Naţional )




2. Cristian Paţurcă
( 10.IX.1964 - 18.I.2011 )



E o vorbă: glonţul care ţi-e ţie destinat, nu-l auzi. Ei, eu le-am auzit pe toate. Trebuie să spun, fără ruşine, că în noaptea de 20 spre 21 decembrie, Dumnezeu ştie cum am scăpat, mergând pe stradă cu prietena mea de atunci, am descoperit cu stupoare că blugii mei, pe piciorul drept, erau uzi: făcusem pe mine, evident că nu de bucurie, ci de frică. Nu mi-e ruşine să spun asta” .

( Interviu acordat ziarului Adevărul )




3. Cornel Fugaru
( 2.II.1940 - 13.VII.2011 )



Acum nu mai e loc decât pentru lupii tineri, moderni şi dezbrăcaţi, cu "faţa de perete", care nu ştiu să trăiască şi să exprime versurile pe care le cântă, pentru că nu ei le-au facut

( Interviu acordat ziarului Gândul )



4. Johnny Răducanu

(  1.I.1931 - 19.IX.2011 )



Modestia e lucru mare. Eu m-am îngâmfat la bătrâneţe. La 40 de ani se spunea că sunt cel mai bun contrabasist din Europa şi mi se urcase la cap. Orgoliul nu merge mână în mână cu arta. Inspiraţia nu vine decât pe suflet curat, ca într‑un lan de grâu unde vântul aruncă doi-trei maci.

( Interviu acordat revistei Esquire )




5. Mălina Olinescu
(  29.I.1974 - 12.XII.2011 )



Mă interesează oamenii, îmi place să-i privesc şi să-i analizez, deşi nu neapărat la rece. Plus că eu însămi aveam nişte stări, nişte trăiri, nişte sentimente, de multe ori contradictorii, pe care mi-ar fi plăcut să mi le pot explică mai bine. 

( Interviu acordat revistei Formula As )




IV.Personalităţi ale vieţii monahale



1. Bartolomeu Anania
( 18 . III . 1921 - 31 . I . 2011 )




Eu aş vrea să merg în ordinea mai întâi biologică. Ştim cu toţii că există ereditatea. Este elementar, învăţăm la şcoală, sunt nişte legi ale eredităţii, începând cu legile lui Mendel şi terminând mai nou cu genetica, aşa încât, în această privinţă, nu avem niciun dubiu. Se nasc drame, se nasc tragedii, sunt boli care se moştenesc, deci boli ereditare, nu dobândite. 



( Interviu acordat României literare )




2. Arsenie Papacioc

( 15 august 1914 - 19 iulie 2011 )




Dumnezeu este ascuns in poruncile Sale. Cei care il cauta pe Domnul, il gasesc pe masura implinirii poruncilor." Lui Dumnezeu ii trebuie numai inima si ii este de ajuns", daca ea va sta deschisa cu evlavie in fata Lui. Rugaciunea neincetata tocmai in aceasta consta, sa ne aflam intotdeauna cu evlavie in fata lui Dumnezeu. Iar peste aceasta stare, pravila, rugaciunea citita nu face decat sa puna lemne pe foc.

Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii; roaga-te, deci, cu simtire ! De unde as intelege ca Dumnezeu nu este atat un Dumnezeu al mintii, ci al inimii, o spun Sfintii Parinti. Puterea rugaciunii nu sta in cutare sau cutare cuvinte, ci in felul cum se savarseste. Aceasta grija, preocupare continua de mantuirea ta, aduce o retragere in tine neprovocatoare si smerita in toate.




( Interviu acordat părintelui Ioaniche Bălan )





V. Alte personalitaţi


1. Alexandru Pesamosca
( 14 . III . 1930 - 1 . IX . 2011 )




 Am operat de dimineaţă până seară. N-am avut limite în tot ce am făcut în viaţa mea, futu-i mama mă-sii. Deşi m-am jurat că de mâine....A doua zi, am făcut la fel ...

( Interviu acordat Antenei 1 )





2. Ion Diaconescu
( 25 . VIII . 1917 - 11 . X . 2011 )




 Viaţa liniştită, familială; să poţi să te întîlneşti cu membrii familiei, iar dacă apar probleme, să poţi contribui la rezolvarea lor. Am avut o viaţă liniştită, căci ne-am căsătorit tîrziu. Eu aveam aproape 47 de ani, iar ea avea vreo 40. Adică era treabă serioasă, nu cum se face astăzi, cînd soţul are 70 de ani, iar mireasa 20 - căsătorii doar pentru obţinerea unor bunuri şi bogăţii. Eu am făcut acel pas pentru că aveam nevoie de o viaţă liniştită. Poate că, dacă ar fi fost la 20 de ani, aş fi trecut prin acea vîltoare de sentimente, dar la aproape 50 de ani, după toate suferinţele din puşcărie, îmi doream siguranţă, înţelegere, linişte. Am devenit, probabil, mai înţelept.

( Interviu acordat revistei VIP )


3. Ioana Păunescu

( 1967 - 25 . XI . 2011 )




Este o fiinţă spirituală, capabilă de iubire, bună ştiutoare de limbă română, dar nenorocoasă (i-a murit acum câţiva ani bărbatul) şi mai puţin ambiţioasă. Performanţele ei profesionale n-au apărut cu promptitudinea pe care o merita vocaţia ei. Un anumit fel de depresie i-a împuţinat şi elanurile sociale. Asta nu înseamnă că n-o iubesc fără condiţii .


( editorial semnat de Adrian Păunescu în Jurnalul Naţional )





Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească în pace !

Pe curând ...


Semnează al dumneavoastră, Mareşal