miercuri, 25 ianuarie 2012

Emil Hossu a murit pe scena Teatrului Nottara de Maria Sârbu, Jurnalul Naţional


A ieşit pentru totdeauna din scenă în momentul în care trebuia să joace în reprezentaţia de ieri cu "Aniversarea", la Teatrul Nottara, acolo unde interpreta, în această stagiune, personaje în şase spectacole. Emil Hossu a murit în holul sălii "George Constantin" (Studio), decesul fiind declarat în jurul orei 19:15, când spectatorii urmau să intre şi să-şi ocupe lucurile.
Venise cu o oră înainte de începerea spectacolului, aşa cum făcea de obicei. I s-a făcut rău. Alături de el erau colegi care jucau în "Aniversarea", printre care şi soţia sa, actriţa Catrinel Dumitrescu.

Medicii nu l-au putut salva, deşi au încercat zeci de minute să-l resusciteze. În ultimele zile s-ar fi simţit rău, îl durea umărul. Emil Hossu părea un om sănătos. Juca în "Omul hazardului", "Doi pe o bancă", "Clipe de viaţă", "Nu vorbiţi cu actorii", "De trei ori dragoste" şi "Aniversarea". La sfârşitul anului trecut era aniversat de trupă, cu prilejul celor 70 de ani de viaţă. I-au cântat spectatorii "La mulţi ani", acum publicul venit la "Aniversarea" nu a putut decât să păstreze un moment de reculegere. El răspundea atunci la replica colegilor că nu-şi arată vârsta. "Nu o arăt, dar, uneori, o simt. Pe unde am lucrat, chiar şi la filmări, am avut însă grijă să fac o atmosferă plăcută, fără încrâncenări... Nu pot să lucrez într-un loc unde nu mă simt bine. Teatrul Nottara este a doua mea casă. Colegii mei de toate vârstele sunt prietenii mei... Numai aşa ne păstrăm vigoarea, adică tinereţea", spunea Milu, aşa cum îl dezmierdau prietenii.

La Nottara a venit în 1966, la un an după ce terminase facultatea. În acelaşi an jucase în "Petru Rareş", dar s-a angajat aici doi ani mai târziu. Avea modele, colegi din generaţia lui George Constantin, a lui Amza Pellea...

Despre iubita sa soţie afirma: "... eu şi Catrinel ne completăm, de obicei, pentru că suntem foarte mult timp împreună, chiar şi în vacanţă".
Acum a părăsit-o.

Filmele lui Hossu


Din 1967, Emil Hossu a jucat în foarte multe filme, dar şi în spectacole radiofonice. Cariera sa cinematografică include între altele "Triunghiul Morţii" (1999), "Une mère comme on n'en fait plus" (1997), "Punctul zero" (1996), "Straniul paradis" (1995), "Cel mai iubit dintre pământeni" (1993), "Liceenii în alertă" (1993), "Oglinda" (1993), "Balanţa" (1992), "Harababura" (1990), "Un Studio în căutarea unei vedete" (1988), "Să-ţi vorbesc despre mine" (1987), "Cale liberă" (1986), "Totul se plăteşte" (1986), "Noi, cei din linia întâi" (1985), "Secretul lui Nemesis" (1985), "Vara sentimentală" (1985), "Eroii n-au vârstă" (1984), "Secretul lui Bachus" (1984), "Sosesc păsările călătoare" (1984), "Convoiul" (1981), "Bună seara, Irina" (1980), "Iarna bobo­cilor" (1977), "Regăsirea" (1977), "Decolarea" (1971) etc.

"Profesia mea încă mă ajută să-mi păstrez dragul de viaţă"
"În ultima perioadă, din punct de vedere profesional mă consider destul de răsfăţat în sensul că am de lucru, ceea ce este extrem de important în viaţa unui actor. Farmecul profesiei este că există vârstă atât pentru Romeo, cât şi pentru Regele Lear, ca să luăm doar două exemple. Actoria nu are vârstă, poate să existe câtă vreme eşti în plenitudinea forţelor, câtă vreme şi raţiunea şi energia îţi permit să urci pe scenă pentru a transmite un mesaj. Din punctul acesta de vedere este perfect. La fel şi din punctul de vedere al vieţii de familie. Doar social mă ating nişte nemulţumiri care ţin de demnitatea umană pe care le regăsesc tot mai răsfirate şi mi se pare nedrept să primesc dispoziţii şi sfaturi de la oameni total lipsiţi de competenţă şi din punct de vedere intelectual, al experienţei de viaţă, dar şi moral. Aceasta este părerea mea, este ceea ce mă întristează într-o perioadă în care aş avea dreptul la un apus senin, dar optimistul din mine încearcă să regăsească un suport pentru ce va fi. În rest, am avut colaborări, chiar m-am întors dintr-un turneu absolut minunat, zece zile la Londra, cu spectacolul «Aniversarea», de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov, în regia lui Vlad Massaci, ceea ce este o premieră, aşa am înţeles de la cei de la Institutul Cultural din Londra cu care am colaborat. Teatrul românesc a revenit după mulţi ani pe scena londoneză, la Barbican Centre, cea mai mare instituţie britanică dedicată artei şi culturii internaţionale. Am avut săli pline cu spectatori, au fost români, dar au fost şi mulţi englezi, sper eu că s-a făcut o propagandă culturală de foarte bună calitate. Ceea ce mă face să fiu încă o dată mândru că am ales această profesie şi care, deşi vorbeam de nişte nemulţumiri, încă mă ajută să-mi păstrez dragul de viaţă. Am şansa unor oameni apropiaţi de foarte bună calitate, aşa cum am şi multe decepţii vizavi de ceea ce vorbeam altădată numind coloană vertebrală. Mă felicit pentru că am dat de trei ori la teatru, deşi eram student la ASE. Şi atunci influenţau foarte tare condiţiile politice mersul adolescentului în viaţă, iar eu am insistat să fac ceea ce-mi doream foarte tare şi am reuşit. Aşa am avut marea şansă să colaborez cu artişti uriaşi fie la teatrul radiofonic, fie pe scenă, pe scândură. Mă gândesc la cei din generaţia de aur a lui George Constantin, Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu şi Sanda Toma, dar şi a generaţiilor unor monştri sacri precum George Calboreanu, Ştefan Ciubotăraşu, Irina Răchiţeanu, Emil Botta, actori cărora nu visam să le fiu prin preajmă şi totuşi mi s-a întâmplat. Acestea sunt lucruri pe care

le-am realizat şi pentru care sunt satisfăcut de opţiunea mea. Nemulţumirea pleacă poate dintr-o superficialitate chiar în a selecta relaţiile umane de multe ori. M-am considerat, cred, şi poate că nu greşesc, prietenos şi când trebuia, şi când nu trebuia. Eu şi Catrinel am fost până de curând posesorii unui câine, Alun. Acum suntem posesorii a doi câini, pentru că în viaţa noastră a intrat o maidaneză pe nume Lizuca. Avea nişte probleme la picioare, am luat-o sub oblăduirea noastră şi este jucăria lui Alun şi în acelaşi timp a noastră. Împreună cu fiul meu, care îl are pe Farouk, câinele lui labrador, avem acest dialog cu animalele, care ne îmbogăţeşte viaţa şi legătura cu natura chiar în această Capitală plină de asfalt. Sunt drumuri în Herăstrău pe care le face Catrinel dimineaţa şi pe care atunci când ea este ocupată le mai fac şi eu. Acestea sunt lucrurile care nouă ne fac bine."


Emil Hossu - Jurnalul Naţional, 24 noiembrie 2011

Dorina Lazăr: "Nu ştiu cum sunt aşezate stelele. Nici nu e îngropat Tudor Mărăscu şi văd că a murit Emil Hossu. Făceam parte din aceeaşi generaţie (...). Dorinţa supremă a unui actor e să moară pe scenă. Dumnezeu cred că l-a iubit foarte tare. L-a luat repede, fără boală. Nu a lăsat în urma lui decât iubire şi regrete".

Sebastian Papaiani: "Ce pot să spun, moartea te surprinde uneori, surprinde şi victime şi îi surprinde şi pe cei din jurul ei. Sunt atât de tulnicit, să spun aşa. Nu înţeleg. Şi când eşti aproape de un om cum a fost Milu, când îl cunoşti, când ai lucrat cu el, când ai făcut filme, dispariţia lui, pentru cei care l-au cunoscut, este ca şi cum s-a rupt ceva din mine, s-a desprins. Îmi este extrem de greu să mai spun ceva acum".

Vladimir Găitan:

"Milică, Milică al nostru s-a dus. Era prietenul meu bun şi drag. Sunt întors pe dos, nu mă aşteptam. Era ultimul lucru la care mă puteam gândi. Era ultimul om pe care mi-aş fi dorit să-l pierd. Mi-a fost un prieten foarte drag, am jucat împreună şi la Nottara şi în multe filme".
"El era foarte verde, era un maramureşean frumos, fără semne că ar fi ceva. Dar asta ne este viaţa. Avem o generaţie care ne-am cam făcut datoria, uşor, uşor ne retragem".


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu