duminică, 15 ianuarie 2012

Iubita mea Veronicuţă, Eminul meu iubit - Jurnalul Naţional

Desen de George Bacovia, din Colecţia Muzeului Naţional al Literaturii Române


Se împlinesc 162 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Am ales să amintim de el şi de muza sa retipărind articolul care a apărut în 2004 în Ediţia de Colecţie „Mari iubiri”.

„De-or trece anii/ cum trecură,/ Ea tot mai mult îmi va plăce,/ Pentru că-n toată a ei făptură/ E-un «nu ştiu cum»/ ş-un «nu ştiu ce»„ Mihai Eminescu, 1883

Adorată, hulită, iubită, urâtă, ridicată la rang de stea, regina florilor albastre, înger şi demon, arătată cu degetul, marginalizată... Un singur nume: Veronica Micle. Femeia care a fost muza celui mai mare Romantic al românilor: Mihai Eminescu. Iubirea lor, exprimată în versuri dulci sau dramatice, înălţătoare sau cu mesaje ucigător de dureroase, a marcat sufletele multor generaţii. Iubirea lor interzisă a fost şi poate mai este expresia absolută a sacrificiului. Iar sacrificiul Veronicăi a fost singurul posibil: moartea. Iaşiul este Cetatea Iubirii Lor. Locul unde s-a aprins scânteia celei mai tulburătoare poveşti de dragoste: Emin şi Tolla.

Zilele acestea, Iaşiul este un oraş încremenit de frig. Şi de o tristeţe care nu poate fi ostoită. Pe străzile pustii, în Copoul cu copaci desfrunziţi, te curpinde un sentiment ciudat de jale amestecată cu părere de rău. Teiul lui Eminescu suferă de singurătate. Desfrunzit, chircit, contorsionat, parcă ar vrea să se rupă în două. Aşa cum era şi sufletul lui Mihai: o parte la Bucureşti, o parte încercând mereu să vină la Iaşi, să fie lângă „Dulcea sa doamnă”. E un strigăt care îţi rupe inima în trupul acesta chinuit al Teiului. Vrând să se răzbune pe ignorarea ei de către poet, Iarna şi-a trimis solie zăpada care a prins în chingi şi ţine prizoniere florile de tei care sau încăpăţânat să nu dispară. Stau mărturie. E o mare încercare să vrei să regăseşti fluidul iubirii celor doi la –13 grade Celsius! Unde sunt mirosul şi ninsoarea de flori de tei, unde e ploaia de stele?! Unde sunt ei?!

Unde să-i întâlneşti? La Muzeul Literaturii din Iaşi, un om avea să mă conducă spre un moment irepetabil. Ioana Coşereanu este muzeograful care îţi poate vorbi ore în şir despre Eminescu şi Veronica Micle. „S-au iubit!” este sentinţa irevocabilă a doamnei Ioana. Comentariile sunt de prisos. „Poate i se face dreptate şi Veronicăi Micle...” Şi ne duce uşurel spre locul comorii.

Îmi înţelege nevoia de a-i simţi cumva pe cei doi. Şi scoate din tezaur câteva obiecte. Le aşază pe birou unul lângă altul... „Acesta este ceasul lui Eminescu. E din aur masiv, elveţian, i-a fost dăruit de tatăl său... Acesta este inelul lui. Cu pecete. Aceasta e broşa ei, geanta ei din argint – pe care am recuperat-o acum vreo doi ani. Are pe ea inscripţionat cuvântul Tolla. Aşa cum o chema uneori Eminescu pe Veronica.” Emoţiile sunt atât de puternice, încât nu pot vorbi. Am privilegiul de a mângâia ceasul Lui, de a-mi pune pe deget – poate un mic sacrilegiu – inelul Lui de aur cu rubin; de a deschide gentuţa din argint cu safire. Şi cu inscripţia „Tolla”. „Să-i fi dat Eminescu gentuţa aceasta?”, întreb, ştiindu-l pe poet sărac. „E foarte posibil – îmi răspunde gazda. Eminescu avea perioade când cheltuia mulţi bani şi altele când era muritor de foame. Se purtau genţi din acestea pe atunci, la ocazii speciale, la teatru, la vreo întâlnire întrun salon literar.”


Se ştie: Veronica era o femeie foarte cochetă. Ceea ce îl înnebunea pe Eminescu, mereu gelos, mereu cu teama de a nu rămâne fără ea, mereu înfricoşat de gândul că altcineva ar putea să-i atingă cumva averea lui cea mai de preţ.

Nu ştiu cum, fără să ne dăm seama, am tăcut amândouă; câteva momente de tăcere absolută şi senzaţia că acolo nu suntem singuri. Şi, poate gândul meu este nebun, am avut certitudinea că am reuşit ceva dincolo de lumea aceasta: cele două suflete au ieşit cumva din Eternitate şi s-au întâlnit pentru câteva clipe. Poate că a trebuit să fac drumul acesta până la Iaşi ca să îndeplinesc o datorie. Lucrurile şi persoanele din cameră încep să înoate într-o mare de lacrimi. Am trăit un moment de fericire sublimă, irepetabil: am simţit cum iubirea invadase încăperea şi am avut revelaţia: se iubiseră într-o lume banală, cu o iubire banală, cu scrisori de dragoste banale; aveau probleme lumeşti, ca pensia de urmaş a Veronicăi, aveau boli şi îşi scriau despre ele; el îi mai trimitea din când în când nişte bani. O corespondenţă de o aşa banalitate cum numai cu cineva foarte intim îţi poţi permite să ai. Doi muritori cu o viaţă zbuciumată, dar atinşi de aripa geniului.

Asta am înţeles şi după ce am citit cartea „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”, în care a fost publicată după mai bine de o sută de ani corespondenţa dintre Veronica şi Eminescu. 93 de scrisori ale lui către ea, cinci ale ei către el, care au darul de a şterge din mintea celor care încă mai credeau că între ei nu a fost iubire, ci interes. Din partea Veronicăi. Zeci de epistole pline de declaraţii de dragoste: „Sfânta şi dulcea şi nobila mea amică, când vei crede tu în sfârşit, fără umbră de îndoială, că nu te pot iubi decât pe tine. (...) Te iubesc, te iubesc cu toată privaţiunea de sentiment a trecutului meu, te iubesc tocmai pentru că viaţa mea a fost un pustiu, tocmai pentru că nimene nu m-a iubit într-adevăr, tocmai pentru că numai îndurarea şi iubirea ta am căutat-o pe pământ şi pentru că ceea ce am dorit mai mult am şi aflat. (...) Al tău şi dincolo de mormânt Emin”; sau cu mărturisiri cochete: „Miţule iubit şi al meu scump şi drăgălaş (...) Spre a varia mi-am tăiet părul a la Vienoise şi-l frizez în toate zilele, în fine mi-am cumpărat pălărie Neniche şi botine Louis XV şi alte mofturi, numai un lucru mă deranjează – e un frig nemaipomenit prin Iaşi şi nu prea pot să mă preumblu cum doresc. (...) Eminescul meu cheri (...) mai iei tu medicamentoasele tale? (...) Veronica”.

Ce poţi să mai scrii despre Eminescu şi Veronica Micle? Aproape nimic. Dar poţi să ai privilegiul să-i înţelegi. Şi să-i întâlneşti, cumva, prin locurile prin care s-au iubit: Iaşi, Bucureşti, Botoşani, Văratec... Şi să poţi spune la sfârşit „S-au iubit cu adevărat!”

„Îngerul meu blond, Te-aş acoperi toată cu sărutări. (…) Dacă ai fi de faţă aş face-o în gând, dacă nu aş fi atât de gelos precum sunt. (...) Dac-ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc. (…) În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată. (...) Momoţelule, îţi sărut mâinile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea Lui Emin” / „Din luna Iunie 1882.
A plâns scriind-o”, notează Veronica Micle

„Dulcea mea amică, Îngerul meu blond, Dulcea mea Nică, Tolla...”
„Al tău pentru de-a pururea Emin, Al tău pentru totdeauna Mihai”
„Cher Titi, Eminul meu, Micuţule iubit şi al meu scump şi drăgălaş”

„Dulcea mea doamnă,
Al tău şi dincolo
de mormânt Emin...”

„Eminul meu iubit, Miţule Băiet iubit şi drăgălaş...”
Aşa se „strigau”, cu disperarea dată de depărtarea care îi despărţea, Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Iubirea lor interzisă de societatea cu inima împietrită de reguli de bună şi cuvioasă purtare a rezistat până la moarte. Pânâ în 1889, când Mihai s-a transformat în luceafăr, iar Veronica s-a stins ca o candelă, încet-încet, la Mănăstirea Văratec.
Ea, un suflet însetat de iubire, în aşteptarea unei ploi care să-l facă să rodească. El, în plină afirmare, plecat la studii la Viena şi cu un suflet făcut în aşa fel încât nu putea supravieţui fără să iubească.


Doamna Veronica Micle, soţia rectorului Universităţii ieşene, profesorul Ştefan Micle, l-a cunoscut pe tânărul poet Mihai Eminescu în salonul unei personalităţi ieşene. L-a cunoscut prin intermediul unei fotografii! Din care i-a pătruns în suflet pentru totdeauna privirea adâncă şi umbroasă a tânărului.
Foarte curând, cu pretextul unui tratament, Veronica a ajuns la Viena. I-a scris tânărului Eminescu că are nevoie de ajutorul său să se descurce în oraş. Îndrăzneala Veronicăi se întâmpla prin iarna lui 1871. Viena a fost momentul când sufletele celor doi s-au atins şi au rămas legate de o vrajă pe care nici moartea nu a putut-o dezlega.

În 1874, Eminescu se întoarce în ţară, la Iaşi. Începe să frecventeze salonul literar al familiei Micle. Prin 1875, apropierea celor doi devine din ce în ce mai puternică. Încep să-şi dedice poezii. Iubirea
nu-i mai încăpea! Dar nu putea să încapă nici în ochii societăţii scorţoase de la Iaşi. Anonime încep să sosească pe adresa profesorului Ştefan Micle. Acesta comentează îngăduitor: „Mai mulţi răutăcioşi mi-au trimis scrisori anonime, în care povestesc lucruri fantastice, doar ar putea să-mi doboare încrederea ce o am în sinceritatea ei... Invidioşii sunt cei mai scârboşi oameni”.

Ori avea încredere oarbă în prea tânăra sa soţie, ori privea cu îngăduinţă această idilă, ştiind că a văduvit-o de fiorii dragostei luând-o de soţie de la vârsta de 14 ani!
Întâlnirile celor doi devin din ce în ce mai dese. Se întâlnesc şi la Societatea Junimea – unde doar două femei aveau îngăduinţa bărbaţilor să participe: Veronica Micle şi Mite Kremnitz. Amândouă femei care depăşeau epoca în care trăiau, amândouă pasionate de Eminescu. În 1877, Eminescu pleacă la Bucureşti. În 1879, bonomul profesor Ştefan Micle moare. De aici, calea spre o iubire totală, fără griji şi temeri ar fi putut fi liberă.

Dar un blestem urmărea relaţia celor doi. Vorbesc despre căsătorie, dar toată Junimea le sare în cap, în frunte cu Titu Maiorescu. Vorbesc despre o locuinţă comună, dar niciodată nu au avut o casă a lor. A fost o continuă fugă după fericire, iar ea a ştiut mereu cum să dispară din calea lor. Veronica la Iaşi, Eminescu la Bucureşti. Ea s-a mutat la un moment dat în Bucureşti. S-au certat. Se ceartă şi mai rău prin 1880 şi se vor împăca la începutul lui 1882.

Prea târziu. Când ar fi reuşit poate să-şi găsească liniştea acestei încercate iubiri, în 1883 Eminescu se îmbolnăveşte. După şase ani de chinuri, Mihai moare. Vlăguită de atâta nefericire, Veronica se retrage la Mănăstirea Văratec. Murise orice speranţă de căsătorie sau de a locui împreună cu Emin. Boala lui Eminescu se agrava şi exista certitudinea că nu se mai poate face nimic. Îl vizitează pe Emin cu puţin timp înainte ca acesta să moară, pleacă îngrozită şi distrusă sufleteşte. La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu moare. După puţin timp, la Văratec ajunge vestea că Eminescu a intrat în eternitate. Tolla nu i-a putut supravieţui. Iubirea lor, blestemul lor i-a unit din nou.

În aceeaşi vară a lui 1889, Veronica Micle pleacă grăbită din lumea aceasta să se întâl­nească printre stele cu iubitul ei. Se spune că s-a sinucis, neputând să suporte o durere atât de mare. Alte voci însă spun că suferinţa a topit-o pe picioare, a topit-o încet ca pe o lumânare. Veronica Micle a fost înmormântată în curtea unei bisericuţe de la mănăstire.

Astăzi, la Văratec, undeva în cel mai îndepărtat colţ al aşezării monahale, mai există ruina a ceea ce se numeşte „casa lui Eminescu”. Măicuţele, cele mai vârstnice, îşi aduc aminte din povestirile de demult că acolo ar fi stat surorile lui Eminescu. Şi acolo ar fi venit şi el câteodată. Dacă s-a întâlnit în acea căsuţă cu Veronica Micle, nimeni nu poate spune.


„Eminul meu iubit,
Mă grăbesc a răspunde seninei şi amoroasei tale scrisori din 16 martie. (…) Eminule, când vii să te revăd, să te mai pup, să te mai cănăjesc, ş-apoi să te mângâi, şi să-ţi cer iertare frumuşel şi apoi într-o lungă şi dulce sărutare să se uite toate relele. Când?// Miţule, când ai putea veni la Iaşi să fim împreună ce bine ar fi! Dar tu nicicând nu te gândeşti la aşa ceva, valmaşagul Bucureştilor îţi răpeşte dorul de mine, viaţa ta e plină şi nu se simte trebuinţa prezenţei mele, totuşi te pup şi te răspup şi te îmbrăţişez doucement et gentilment. Toute a toi Veronica. 19 martie 1880 Iaşi”

Corespondenţa dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle a fost păstrată, până în 1999, într-o bancă elveţiană. Scrisorile aparţin urmaşilor Veronicăi Micle, făcând parte din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea. Anna Maria Grigorcea, fiica lor, stabilită în Italia, a decis să încredinţeze scrisorile Christinei Zarifopol-Illias, profesoară de literatură clasică şi română la Universitatea din Indiana, SUA. Aceasta a editat volumul de corespondenţă „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”.


Scrisoarea IV (fragment)
Mihai Eminescu

(…) Iară tei cu umbra lată şi cu flori până-n pământ
Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vânt;
Peste capul blond al fetei zboară florile ş-o plouă...
Ea se prinde de grumazu-i cu mâinuţele-amândouă
Şi pe spate-şi lasă capul: – Mă uimeşti dacă nu mântui...
Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!
Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,
Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă.
Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,
De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;
Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,
Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui...

Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi,
Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi –
Aş orbi privind într-înşii... O, ascultă numa-ncoace,
Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!
Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre
Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre
Şi luceferii ce tremur aşa reci prin negre cetini,
Tot pământul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini...
Ai putea să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi,
După propria lor voie să ne ducă unde repezi,
Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte,
Pretutindeni fericire... de-i viaţă, de e moarte.

Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri,
Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri!
Unde ai văzut vrodată aste ţări necunoscute?
Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute?
Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,
Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o desmierzi,
După gât să-i aşezi braţul, gură-n gură, piept la piept,
S-o întrebi numai cu ochii: „Mă iubeşti tu? Spune drept!”
Aş! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă,
E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătuşă...
Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit...
Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit?


La steaua
Mihai Eminescu

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.

N.R. – fragmentele de corespondenţă au fost reproduse din volumul „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”, ediţie îngrijită de Christina Zarifopol-Illias, Editura Polirom Iaşi, anul 2000


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu