sâmbătă, 31 martie 2012

Am mai pierdut un geniu ! Pe curând, Maestre Ion Lucian !

Remember Marga Barbu de Amalia Niţă, Revista Tango

Aniţa în Seria Haiducilor

La final de martie 2012 aniversam, trist, trei ani de la despartirea de ea [ n.r. : original : martie 2011 / doi ani ] . Actrita incantatoare si talentata, Marga Barbu a insufletit personaje pornind de la nabadaioasa hangita Anita pana la romantioasa si introspectiva domnisoara Aurica. Femeie plina de farmec, a fost sotia si muza scriitorului Eugen Barbu si destinatara mesajelor admirative ale vicepresedintelui american Hubert H. Humphrey. Vorbea opt limbi straine. Spiritul si vitalitatea ei merita din plin un ragaz de calda aducere aminte.

„Singura mea explozie de exuberanta a fost la 4 ani.“

Provenea din aristocratia Ardealului, dintr-o familie de intelectuali, de patrioti, in genul lui Lucian Blaga. Si-a petrecut primii ani in fermecatorul Maramures. S-a nascut la Ocna Sugatag, in iarna anului 1929, pe un frig de inghetasera nucii. Atunci, ziua de 24 februarie a adus in casa familiei Butuc prima fetita, botezata Margareta Yvonne. Dupa inca patru ani, Marga a capatat o surioara, pe Pia. Mama, Nelly Butuc, era o dansatoare pasionata, care studiase arta miscarii tocmai la Viena. Dragostea pentru balet s-a transmis repede si celor doua fetite, si astfel tatal s-a pomenit ca in casa lui toata familia dansa.

El, reprezentant al domeniului ingineresc, era directorul salinelor de la Ocna Sugatag, si, desi destul de dezorientat uneori, a inteles totusi aceasta pasiune pentru dans a femeilor din casa lui si nu a protestat niciodata.

Marga era insa timida, departe de modelul copilului care recita cu usurinta poezii. Cea mai indragita ocupatie, pe langa dans, era jocul de-a farmacista. Mai tarziu avea sa declare ca singura explozie de exuberanta a fost pe la 4 ani, cand a facut senzatie la o serbare, cantand cuplete pentru reclame. Si totusi, avea o maiestrie ce nu dadea gres: imita perfect musafirii parintilor. Mama recunostea de fiecare data despre cine era vorba.

Cand Marga a implinit 6 ani, familia s-a mutat la Bucuresti. Nelly Butuc iubea cu atata patima scena si baletul, incat, cu ajutorul unor prieteni, a hotarat sa dea un recital la Teatrul National Studio. A stralucit in 24 de dansuri de una singura. Printre invitatii care au admirat-o din sala se afla si Liviu Rebreanu, directorul teatrului la vremea respectiva.

„Destinul a hotarat ca trebuie sa fiu actrita“

Cu Sophia Loren, în 1976

Formata intr-o atmosfera artistica, nu e de mirare ca primele ganduri si vise, primele eforturi si sperante ale adolescentei au fost dedicate in intregime dansului. Lua lectii de balet clasic cu maestrii Oleg Romanovski si Paule Sibille. Nu scapase insa de timiditate: „Aveam o timiditate ingrozitoare, care ar fi trebuit sa-mi interzica pana si ideea de a ma urca vreodata pe scena.“

A fost eleva liceului „Regina Maria“, si, dupa absolvire, tatal a avut inspiratia si grija de a o inscrie la doua facultati: Filosofie si Teatru. „L-am intrebat: de ce Filosofie si Teatru? El mi-a raspuns atunci ca, pentru a ma putea exprima mai bine, trebuie sa fiu luminata pe dinauntru si sa am si expresie“. Asadar, ambele facultati au fost, cel putin in intentiile initiale, numai mijloace de a-si dezvolta posibilitatile de gandire si cele de exprimare artistica.

La Filosofie a intrat cu o teza despre Socrate si a studiat un an si ceva. Printre bucuriile pe care i le-a rezervat aceasta facultate a fost si aceea ca l-a audiat pe George Calinescu, cu prilejul uneia dintre ultimele lui aparitii in public.

La Institutul de Teatru a fost admisa in 1947, pe muchie de cutit, printre ultimii. Era atat de emotionata, atat de rosie la fata, incat avea senzatia ca ii crapa obrazul. Imbracase o rochie cu picatele alb si roz si a recitat versuri invatate cu numai cateva zile inainte: „In doua zile am invatat o poezie de Baconski si un sonet de Eminescu, cu care am avut inconstienta sa ma prezint la examen. Dar destinul, care a avut un mare rol pentru mine, a hotarat ca trebuie sa fiu actrita“.

Si totusi, pentru Marga Barbu dansul ramasese, in continuare, pe primul plan. A dat examene la Opera si la Opereta, insa in drumul ei artistic a aparut un mare si neasteptat impas medical. La unul dintre controale, doctorul a descoperit ca un canal arterial care se formeaza in timpul dezvoltarii intrauterine si care apoi trebuie sa se inchida a ramas, in cazul ei, deschis. In aceste conditii, efortul fizic intens cerut de rigorile baletului ii punea serios inima in pericol. Medicul i-a recomandat sa se opereze sau sa renunte la dans. In acea perioada, operatiile de acest fel erau aproape imposibile la noi, iar pentru a merge in strainatate nu avea bani. „Eram disperata, voiam sa ma sinucid... Eu ziceam ca sunt facuta pentru dans si nu ma vedeam facand altceva. Dar mana Celui de Sus stie mai bine decat noi ce ne trebuie... Asa a fost sa fie, sa ma fac actrita“.

Al treilea a fost cu noroc


Cu cel de-al doilea soţ, maestrul Constantin Codrescu

Putina lume stie ca au fost trei mariaje in viata Margai Barbu, nu doua. S-a casatorit prima data la 21 de ani, cu un inginer. Nu erau insa prea potriviti, fiecare avea un alt ideal de viata. Atunci ea era mai fragila, avea nevoie de un scut de aparare. „Cred ca mai mult a contat spatiul locativ“ – a declarat mai tarziu, cu luciditate, actrita. „Era un baiat atat de bun, dar atat de departe de meseria mea. Programul nostru era atat de diferit, incat dupa un an si jumatate a trebuit sa ne despartim“.

Primei casatorii i-a urmat o noua dragoste, mai trainica, si alti cinci ani de casnicie. Actorul Constantin Codrescu ii fusese coleg de facultate si jucasera impreuna in primul ei film. Din pacate, el nu avea prea mare incredere in talentele sotiei sale. Nu credea nici in abilitatea ei de a sofa, nici in harul ei de actrita. „Pe vremea aceea eram plina de complexe deoarece nu jucam decat foarte rar in teatrul unde eram angajata. Asteptam sa fiu incurajata si ajutata. Casatoria noastra... nu a insemnat pentru mine o implinire. Abia acum am descoperit unele scrisori ale lui, in care spunea ca ii ingradesc libertatea, cand eu nu faceam decat sa-l ajut, dupa puterile mele. In perioada aceea era si foarte bolnav.“ Desi relatia lor sentimentala pana la urma s-a stins, cei doi s-au reintalnit de multe ori pe scena sau pe platoul de filmare, colaborand in continuare ca buni colegi si profesionisti.

Abia cel de-al treilea sot va fi partenerul alaturi de care Marga Barbu va calatori, vreme de 33 de ani, pe drumul implinirii personale si artistice.

„Fara a forta usile, am patruns intr-o alta lume“

Pianista din filmul „Vultur 101“(1956) a fost chipul care l-a impresionat pe Eugen Barbu inainte de a o cunoaste personal. A urmarit-o apoi pe scena de la „Nottara“, in rolul Roxanei din „Cyrano de Bergerac“(1960). „In seara premierei m-am trezit cu un cos mare de liliac alb. Ramasesem fara vorbe: in plina iarna, ca era in luna februarie, sa primesc liliac alb. Cosul mai avea un biletel cu semnatura lui, pe care scria «Succes». Nu era omul vorbelor multe. Imi spunea mereu ca un scriitor care scrie mult nu vorbeste mult.“

S-au intalnit dupa ce trecusera amandoi prin cate doua casnicii esuate. Ea era in divort cu Constantin Codrescu, iar Eugen tocmai se despartise de sotia sa. Mana destinului a actionat printr-o prietena comuna, care i-a invitat pe amandoi la restaurantul „Lido“. Era 7 ianuarie 1960. Marga nu se simtea prea tentata sa mearga la intalnire, insa citise deja „Groapa“ si era curioasa sa il cunoasca in carne si oase pe omul care 
a scris-o. Ii placuse cartea, desi limbajul o socase pe alocuri.

Ea venea din Ardeal, unde nu era obisnuita cu asemenea cuvinte dure. Din prima clipa in care s-au vazut, s-au placut. Nu a fost o atractie fizica, ci s-a lasat fermecata mai degraba de usurinta cu care au legat o conversatie. „Se inaltase o punte de comunicare extraordinara intre noi. Ba chiar radeam de aceleasi lucruri si ma bucuram ca are simtul umorului bine conturat. Daca poti sa zambesti, treci mai usor peste greutatile vietii“. Dupa intalnire, Marga si-a notat intr-un carnet: „Cred ca mi-am gasit nasul“.

El nu i-a marturisit niciodata cu ce anume l-a cucerit. Ea banuia ca a fost atras de firea ei visatoare, cu capul in nori, de blandetea ei, de aplecarea catre arte frumoase. „Mai mult am dedus ca acestea au fost armele mele, din cartea „Ianus“, prin felul in care era construit portretul pianistei in care ma recunosc foarte mult“. Scriitorul i-a dedicat actritei si primul volum din „Caietele Principelui“, la care il ajutase cu traduceri dupa carti cumparate de la anticari francezi.

Isi gasisera jumatatea, dar nu se gandeau sa se casatoreasca. Cel putin, Marga refuza cu indarjire sa se mai lege de un barbat cu certificat de casatorie. Dupa cateva luni, insa, au fost pusi intr-o situatie foarte neplacuta. Mergeau foarte des la Peles, unde se adunau scriitorii. Intr-o zi a venit portarul la masa unde erau cu totii si a spus in gura mare: «Domnu’ Barbu, da’ de ce tineti dumneavoastra doua camere, ca doar sunteti impreuna?!». I-a demascat complet. Eugen Barbu, furios ca a fost pus in situatia asta, a zis „Gata, cum ajungem la Bucuresti, bagam actele!“. Asa s-au casatorit, „mai mult cu forta“, dupa cum avea sa marturiseasca, zambind, actrita.

Mai tarziu a descoperit ca sotul ei era o fire foarte inchisa. Traia in lumea lui, era tot timpul preocupat de personaje, de scrieri, de traduceri. Spunea ca se odihneste cel mai bine atunci cand citeste. „Nu mi-a fost usor sa traiesc langa un scriitor. Avea ciudateniile lui. Mai mult, era omul care, doar in treacat daca-l provocai cu o vorba, trebuia sa-ti raspunda cu zece. Scriitorii sunt o specie foarte dificila“.

Nu se putea ca, in peste 30 de ani, sa nu iasa si scantei. Amandoi erau personalitati puternice, iar Marga, in ciuda faptului ca era o fire foarte intelegatoare, avea mandria ei: „Cateodata era un pic gelos pe mine pentru ca eu aveam parinti, iar el ramasese orfan si de mama, si de tata la 15-16 ani. Ma mai pisa la cap ca le dau prea multa atentie parintilor mei, care traiau inca. Dar avea si momente in care ma admira pentru ca aveam o familie cu care ma intelegeam asa de bine. Cu nimeni nu as fi putut sa fiu atat de apropiata cum am fost cu Eugen... Eu aveam nevoie de un barbat cu tarie de caracter si l-am gasit pe el, o fire artistica, de un talent viguros, care putea sa ma inteleaga“. Au impartit amandoi o casa frumoasa in strada Eminescu, si-au purtat reciproc de grija si s-au ocrotit unul pe altul pana la disparitia scriitorului, in 1993.

Cu maestrul Florin Piersic

„Poate ca ar fi fost lumina ochilor nostri...“

Un copil ar fi implinit si mai mult familia Barbu, insa destinul a curs altfel. Scriitorului nu-i placeau copiii si nu isi dorea unul. I se parea ca acestia sunt prea curiosi, prea razgaiati, ca te anuleaza. Dar, asa cum marturisea in „Caietele Principelui“, un copil interiorizat, care sa vorbeasca mai multe limbi straine, ar fi fost o bucurie. Marga se stia cu probleme la inima si fusese avertizata ca ar fi destul de riscant sa ramana insarcinata. Si totusi, s-a intamplat, pe cand se apropia de 40 de ani. „Ma gandeam ca e un semn de la Dumnezeu si am hotarat sa-l tinem. Iar sotul meu se impacase cu ideea ca va fi tata si chiar astepta cu nerabdare bebelusul“.

Dar n-a fost sa fie. In primele luni de sarcina actrita inca mai lucra, filmand trei pelicule, la Buftea, in acelasi timp. I-a propus regizorului sa renunte la filmari, dar i s-a spus ca un film costa noua milioane de lei si ca, daca vrea sa renunte, trebuie sa plateasca. Nu avea de unde sa dea atatia bani, asa ca a continuat. Intr-o zi, in timpul unei scene, a trebuit sa urce pe un cal mai naravas si acesta s-a scuturat puternic. Din socul acela a pierdut sarcina, care ajunsese deja la cinci luni si jumatate. Era o fetita. „Cine stie ce ar fi fost si cum ni s-ar fi schimbat viata daca as fi nascut-o? Poate nu era un copil reusit sau poate ca ar fi fost lumina ochilor nostri… cine poate sti?“.

Intalniri de cinci stele

Pentru ca Eugen Barbu citea foarte mult, Marga a trebuit sa se adapteze si ea la disciplina intelectuala a sotului. Fiindca venea obosita dupa spectacole, nu mai putea citi teatru, in schimb, a inceput sa invete tot mai multe limbi straine. In felul acesta a ajuns sa cunoasca spaniola, italiana, franceza, engleza, maghiara, germana, greaca, ba chiar si japoneza. Pentru japoneza a facut cursuri speciale la Universitatea Dalles. A capatat astfel un mare avantaj in intalnirile cu diverse personalitati din alte tari, pentru ca, vorbindu-le limba, comunicarea devenea mult mai calda si mai naturala.

Unul din admiratorii ei din acele vremuri a fost Hubert H. Humphrey, vicepresedinte al Statelor Unite in perioada 1965 – 1969 si candidatul partidului democrat in cursa prezidentiala din 1968, invins cu o diferenta foarte mica de voturi de catre Richard Nixon. Marga l-a cunoscut la Festivalul filmului de la Moscova, in anul 1969, la un cocteil dat de echipa americana. A fost o simpatie spontana si reciproca, de la prima vedere amandoi s-au comportat ca si cum s-ar fi cunoscut dintotdeauna. Chiar in acele zile el dirija personal aselenizarea si era permanent pus la curent cu toate operatiunile. Intr-o camera de apartament princiar, cu oglinzi enorme, in care locuise pe vremuri Lenin, Marga Barbu si alti colegi din delegatia romana au auzit in direct, prin telefon, glasurile cosmonautilor care puneau piciorul pe Luna. Prietenia cu vicepresedintele SUA a continuat cu o corespondenta care a durat 8 ani, pana la stingerea lui din viata, in 1978.

A cunoscut-o si pe Sophia Loren: „Vorbim in italiana si simt ca ii face placere... Vorbim de meseria noastra comuna... Ii arat revistele «Cinema» si «Saptamana», din paginile carora lipseste rar“. La Festivalul de Film de la Karlovy Vary, in 1966, dupa vizionarea peliculei „Procesul alb“, a castigat admiratia regizorilor italieni Mario Monicelli si Carlo Lizzani, care erau in juriu: „Nu pot uita marea mea bucurie cand m-au oprit, strangandu-mi mainile si felicitandu-ma, spunand ca ma vor propune pentru premiu“.

In 1967 a petrecut o luna la Roma, cunoscand lumea actorilor de acolo, invartindu-se numai printre ziaristi celebri. Asa i-a intalnit pe ziarista italiana Delfina Metz si pe printul Carlo Lancelotti, fiind invitata apoi sa locuiasca in casa lor din Piata Navona, in timpul unei vizite facute impreuna cu Eugen Barbu. ...

„Vom locui in una din cele mai scumpe case din Roma“, se mandrea ea.

In 1996 a fost invitata la manifestarile Saptamanii Culturale Japoneze, iar la receptia organizata la Palatul Parlamentului i-a uimit pe invitatii japonezi conversand fluent in limba lor.

Dar o relatie speciala de prietenie, care a durat toata viata, a fost cea cu Florin Piersic, partenerul sau din mai toate filmele de actiune in care a jucat. „Era modesta, comunicativa, mereu zambitoare, frumoasa... un om normal, fara ifose, fara prefacatorii“, a marturisit marele actor.

Se mai povesteste ca, la un moment dat, a fost invitata cu sotul sau la o serata unde era prezenta familia Ceausescu. Era imbracata elegant, intr-o rochie alb-argintie, ca de printesa bizantina. S-a facut un cerc mare si presedintele de atunci a inceput sa treaca prin dreptul invitatilor, pentru a da mana cu fiecare. Cand a ajuns in dreptul ei i-a strans mana si nu i-a mai dat drumul. El a inceput sa vorbeasca in dreapta si in stanga, tinandu-i mana strans. A doua zi a aparut in presa straina un articol al carui titlu suna astfel: „Presedintele tarii s-a intretinut indelung cu o actrita romanca“. De atunci nu a mai fost invitata niciodata la astfel de evenimente.

Cu maestrul Emanoil Petruţ

„Vreau ca spectatorul sa rada si sa planga cu mine...“

N-a stiut ca o sa ramana in teatru. Dupa absolvire, in anul 1950, profesorul Alexandru Finti a luat-o la el, la Teatrul Armatei, actualul „Nottara“, unde era director. Era un om care iubea foarte mult scena si actorii. „Cu inconstienta tineretii de atunci, mi s-a parut normal. Abia acum imi dau seama de importanta gestului sau.“

Aparea pe scena tot mai des si in roluri tot mai consistente, ba chiar a fost chemata sa dea o proba de film. „Era mare eveniment pe atunci in viata uni tanar actor, sa fie chemat la film. Se faceau filme putine, nu era concurenta televiziunii care, oricum, ii obisnuieste pe cei de acum cu camera de luat vederi si cu platourile.“

Mai tarziu, va povesti, cu verva caracteristica: „Ce stiam noi pe atunci despre o filmare? Mai nimic. Sub fardul galben-rosiatic, dat gros pe obraz, ma simteam total depersonalizata, anihilata, ca sub o masca din care doar ochii ma faceau sa ma recunosc in oglinda... Cand am auzit prima oara cuvantul „motor“ (se si striga tare, asta dadea regizorului autoritate!), m-a luat cu lesin, asa emotii aveam...“ La una dintre filmari, intr-o dimineata, „o spoitoreasa oachesa, cu fuste multicolore, m-a privit ce m-a privit in timp ce filmam, apoi s-a apropiat si m-a scuipat zicandu-mi: «frumusica esti, sa nu te deochi!». Nu m-am suparat, era un compliment mare si sincer.“

In 1956 a prezentat programul romanesc in cadrul Festivalului Tineretului de la Moscova, impreuna cu Iurie Darie. Dupa ce s-a intors, trei ani de zile nimeni nu i-a mai oferit niciun rol. In plus, a fost amenintata ca va fi data afara din teatru, pentru ca primea scrisori de la admiratorii din strainatate.

In 1966 a jucat-o prima oara pe Anita, hangita nascuta din masina de scris a lui Eugen Barbu. Intr-o marturisire facuta la 70 de ani, Marga Barbu a considerat ca momentul cel mai frumos al carierei sale ramane premiera „Haiducilor“, cand oamenii au spart ferestrele cinematografului „Patria“ pentru a ajunge la casa de bilete. A fost de sase ori Anita, de sase ori Agatha Slatineanu, de doua ori Zulnia. In total, de paisprezece ori Marga Barbu, in filme care au acoperit perioada de maxima putere creatoare, de la treizeci la saizeci de ani. Pe langa acestea, a onorat cu brio roluri de compozitie. Dintre ele, cea mai mare satisfactie i-a adus-o „amarata asta de Aurica“.

Din teatru a plecat inainte de 1989, pensionata cu forta. Socul despartirii a fost total neasteptat si i-a lasat un gust atat de amar, incat a facut-o sa nu regrete. Dupa o cariera de 35 de ani nu i s-a spus niciun cuvant de multumire, nici macar formal. Intrebata mereu cum e sa ai acasa un scenarist, a recunoscut ca e foarte bine, mai ales cand acesta e un scriitor de valoare si un maestru al dialogurilor. Eugen Barbu o cunostea foarte bine si multe partituri pe care i le-a scris, mai ales cele din registrul rolurilor negative, au fost de fapt provocari menite sa o determine sa-si foloseasca fiecare nuanta din zestrea resurselor interpretative. Nu l-a dezamagit niciodata. Dupa moartea scriitorului, a trait retrasa, departe de tumultul monden. Isi pastrase silueta fina, manca vegetarian si era mereu tonica, pozitiva.

Intrebata daca o intereseaza politica, a raspuns ferm: „Politica m-ar face insuportabila mie insami“. Se bucura de fiecare zi si depana cu placere amintiri de la filmari, din vremurile in care, uneori, noptile se scurgeau in dimineti, fara ca echipa sa-si dea seama. „Aceste amintiri imi fac placere, a trecut atata vreme de atunci si mie imi staruie si acum in nari, credeti ca parfumul florilor de frezia, ca in «Gran Canaria»? O, nu – mirosul dulce acrisor de «Tekute Likiddo», acel fond de ten lichid cu care ne ungeam mainile sa nu fie atat de albe si tinere. Trecut-au anii!“

Multumiri doamnei Ingrid Pintilie pentru materialele furnizate


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 26 martie 2012

Ludwig van Beethoven, cel mai mare muzician al lumii, de 185 de ani la curtea lui Dumnezeu


Muzica mea porneşte din inimă şi se adresează inimilor... - Ludwig van Beethoven




Beethoven este culmea muzicii. El a devenit una cu muzica şi natura. Nu poate fi întrecut de nimeni. Surd fiind, a creeat cel mai bine muzica. - Ştefan Paraschiv







Gânduri şi aforisme
( cele nesemnate aparţin dr. Corneliu Vadim Tudor )



Dimineaţă de decembrie. Ascult, la televizor, un concert de pian de Beethoven şi citesc cugetările lui Tolstoi despre Dumnezeu. În camera de alături, copiii dorm în pace, vegheaţi de îngeri. Pentru mine, acesta e Raiul pe pămînt, nu-mi pot dori nimic mai mult de la viaţă.

* * *

Maliţios şi gelos pe Beethoven, tînărul Karl Maria von Weber îi numea simfoniile - în cronicile sale muzicale - „aberaţiile unei minţi supraexcitate”.

* * *

Cei mai mari compozitori ai lumii s-au născut în zona de influenţă a berii, nu a vinului: Beethoven, Mozart, Haydn, Händel, Bach, Schubert, Wagner...

* * *

Marii compozitori germani care L-au cîntat pe Isus înseamnă pentru Creştinism la fel de mult ca autorii celor 4 Evanghelii: Bach, Händel, Haydn şi Beethoven.

* * *

Coincidenţă stranie: la 26 martie (1778, pe cînd avea 7 ani şi 4 luni) Beethoven dă primul lui concert şi tot la 26 martie (1827) îşi dă ultima suflare, zicînd „Plaudite amici”...

* * *

Garabet Ibrăileanu lasă, cu limbă de moarte, să fie incinerat în timp ce la patefon se aude Simfonia Pastorală, de Beethoven. Acesta mi se pare cel mai vibrant omagiu care i s-a adus vreodată Marelui Surd.

* * *

Şi Mozart, şi Beethoven aveau faţa ciupită de vărsat.

* * *

„Cu deputaţii nu e de glumit, ei sînt forţa spirituală a poporului”. (Beethoven)

* * *

Rossini îi povesteşte lui Richard Wagner întîlnirea lui cu Beethoven, care a avut loc în Viena anului 1822: „Îmi amintesc perfect de Beethoven, cu toate că de atunci e aproape jumătate de veac. Am fpst introdus la Beethoven de către poetul italian Carpani, cu care mă dusesem să-l văd pe Salieri, şi ne-a primit de îndată şi foarte politicos. Desigur, vizita nu a durat prea mult timp, căci conversaţia cu Beethoven era dintre cele mai penibile. În ziua aceea, mai ales, auzea prost şi nu înţelegea, cu toate că strigam din răsputeri; printre altele, este posibil ca el, nefiind prea obişnuit cu italiana, aceasta să fi făcut încă şi mai grea conversaţia. Urcînd scările care duceau la sărmana locuinţă a marelui om, mi-a fost destul de greu să-mi stăpînesc emoţia. Cînd uşa s-a deschis, m-am găsit într-un fel de cămăruţă tot atît de murdară pe cît de îngrozitoare era dezordinea. Portretele lui Beethoven, pe care le cunoaştem, redau destul de bine fizionomia de ansamblu. Dar ceea ce nici un ac de gravor nu ar putea să exprime este tristeţea de nedefinit răspîndită în toate trăsăturile feţei - în timp ce sub sprîncenele stufoase îi străluceau, ca în fundul unor scorburi, ochii; aceştia, deşi mici, păreau că te străpung. Vocea era dulce şi puţin voalată”.

* * *

Beethoven nu era numai surd, ci şi chior, şi asta încă din copilărie, poate datorită unei severe forme de variolă. Gerhard von Breuning povesteşte o scenă destul de comică: „Într-o zi, mergînd de colo pînă colo prin cameră, împreună cu tatăl meu, în timpul unei conversaţii animate, Beethoven scuipă pe o oglindă, pe care o luase, fără să-şi dea seama, drept... fereastră!”

* * *

Beethoven bea bere sau vin roşu şi fuma pipă. Dar ce mînca el? Prietenii lui ne-au lăsat unele mărturii: peşte din Dunăre, salam de Verona, brînză de Lombardia, o supă cu pîine (probabil crutoane) şi o uriaşă omletă (papară). Despre această ultimă specialitate, cavalerul Ignaz von Seyfried, el însuşi muzician, ne spune: „Ca să o prepare, trebuia să i se prezinte pe o farfurie 10 ouă mari; înainte de a fi bătute le privea prin transparenţă, în lumină, le spărgea el însuşi şi le mirosea dacă sînt proaspete. Dacă nenorocirea făcea să se găsească vreunul care să fi mirosit a paie, atunci izbucnea un scandal. O chemare de tunet o convoca pe menajeră, care, ştiind prea bine despre ce este vorba, asculta numai cu o ureche prin uşa întredeschisă vociferările şi dojenile, retrăgîndu-se prudent atunci cînd, ca de obicei, începea bombardamentul şi ouăle, decapitate, cădeau în urma ei ca ghiulelele unei bateri bine orientate, în timp ce albuşurile şi gălbenuşurile curgeau în torente de lavă vîscoasă”.

* * *

„La repetiţia generală a operei «Fidelio», în forma cea nouă, chiar în dimineaţa premierei, lispeşte uvertura. Muzicanţii aşteaptă, cineva e trimis la Beethoven. Maestrul e găsit dormind lîngă o sticlă de vin şi biscuiţi – dar foile uverturii sînt împrăştiate pe pat şi pe jos; o lumînare arsă aproape toată arată la ce oră a terminat el lucrarea.” (Emil Ludwig)

* * *

Romain Rolland e Marele Preot din Templul lui Beethoven, tot aşa cum Apostolul Pavel e Marele Preot din Templul lui Isus.

* * *

Îmi place mai mult Beethoven decît Mozart din acelaşi motiv pentru care îmi place mai mult vinul roşu decît vinul alb.

* * *

„Beethoven este un Mozart în delir”. (Jean Auguste Dominique Ingres)

* * *

Numele lui Beethoven înseamnă, în flamandă, „grădina cu sfeclă roşie”.

* * *

„Cînd îl ascult pe Beethoven îmi spun că omul este mai mare decît zeii. Cînd îl ascult pe Mozart îmi spun că zeii umanizaţi sînt mai mari decît omul. Iar cînd îl ascult pe Bach îmi spun: zeii şi nimic mai mult!” (Constantin Tsatsos)

* * *

Zile astrale: 22 decembrie 1808. Beethoven asistă la prima reprezentare a Simfoniei a V-a şi a Simfoniei a VI-a. Doamne, ce Ajun de Crăciun a avut Viena atunci!

* * *

Tot Schönberg îi citează pe unii specialişti în ORL: surzenia lui Beethoven (cu care acesta a trăit 25 de ani, de la 1802 pînă la 1827) s-ar fi datorat unui tifos, sau chiar unui sifilis. E prea mult, nu cred asta.

* * *

Mă gîndesc la Goethe şi la Schiller cum beau bere la „Lebăda albă” şi scriau epigrame în metru antic grecesc, „xeniile”. Alţi băutori de bere fruntaşi: Beethoven, Hegel, Bismarck.

* * *

În toamna lui 1978 am vizitat casa de la Heilligenstanstadt, de lîngă Viena, unde tînărul Beethovenş şi-a scris Testamentul, la 6 octombrie 1802. În primăvara lui 1945, cele două cămăruţe ale apartamentului în care compozitorul plănuia să se sinucidă au fost ocupate de un general sovietic, care a dat chefuri-monstru, distrugînd totul: mobilier, uşi, ferestre etc.

* * *

Verdi l-a copiat, fără reţinere, pe Beethoven – primele note din aria „La donna e mobile” („Rigoletto”) provin dintr-o sonatină a acestuia.

* * *

Isus este pentru Biblie ceea ce este „Oda Bucuriei” pentru Simfonia a IX-a: o încununează şi o salvează. După furtuna atîtor patimi, vine plutirea în lumină, în bunătate şi pace. Fără Isus, Biblia ar fi ceea ce este Simfonia a IX-a fără „Oda Bucuriei”. Aşadar, să cîntăm, împreună cu scribul Schiller şi menestrelul Beethoven: „Slavă Ţie, stea curată!”

* * *

Epoca în care mă simt perfect şi în care mi-ar fi plăcut să trăiesc: 1770-1850. Adică Sturm und Drang, Revoluţia Franceză, Flautul Fermecat, Povestirile lui Hoffman, Faust, Pastorala, Oda Bucuriei, Revoluţia de la 1848, Naşterea lui Eminescu. Aia da „Epocă de Aur”!

* * *

Dacă ar fi să judecăm valoarea unui artist după numărul oamenilor pe care i-a făcut fericiţi, atunci Beethoven e cel mai mare, fiindcă a adus bucurie în inimile a miliarde de semeni.

* * *

Incredibilă obtuzitate a lui Tolstoi faţă de marii compozitori germani! El obişnuia să-i spună mai tînărului Ceaikovski că orice mujic din Rusia este dotat cu mai mult simţ muzical decît Mozart şi că Beethoven este, pur şi simplu, prost. Tocmai el să zică asta, care a scris nuvela „Sonata Kreutzer” – după o piesă compusă de Beethoven!

* * *

Interesante sînt numele mamelor unor mari artişti. Mama lui Mozart era Ana-Maria; ea moare la Paris, pe cînd îl însoţea pe fiul ei într-un turneu. Mama lui Beethoven se numea Maria-Magdalena, fată de bucătar. Tatăl compozitorului era un alcoolic incurabil: de altfel, micul Ludwig îndura bătăi crunte de la acesta.

* * *

La Castelul Dux, din Boemia (Cehia), am văzut masa de biliard unde îşi petrecea timpul Beethoven, atunci cînd venea să-şi trateze beteşugurile la Teplitzbad şi să-l întîlnească pe protectorul (sponsorul) său, Contele Wallenstein; pe atunci, biliardul se numea carambol. Dar, ceea ce la Beethoven era un hobby, la Mozart era patimă, avînd în vedere că îngerul căzut pe pămînt pierdea nopţi întregi aplecat peste masa de postav verde.


( sursa : Tricolorul )



Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 10 martie 2012

Astăzi e ziua ta, Carmen Galin: "Dor de tot ce am trăit până ieri şi chiar până acum un minut" - Ramona Vintilă, Jurnalul Naţional

Muncesc din greu să fiu




Este simplu, discret şi atât de tulburător OM, femeie şi actriţă. Nonconformismul său, dorinţa de a fi mereu ea însăşi, de a nu lăsa loc interpretărilor, de a pune punctul pe i, de a împlini un destin aminteşte de Ana lui Manole, care s-a zidit de bunăvoie între ziduri pentru ca o ctitorie să dureze nemurind.

În cazul nostru, ctitoria celor care ard şi se mistuie, a celor care se confundă cu meseria care-i stăpâneşte ca un duh, actoria. Carmen Galin simte, ascultă, priveşte şi tace vibrant şi strigător atingând puncte sensibile dinlăuntrul nostru, aşa cum nimeni nu a reuşit până acum.

Astăzi, Carmen Galin îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Jurnalul Naţional [ şi Blogul Mareşalului Crai ] îi urează „La mulţi ani!”

„Toată viaţa mi-a fost greu să răspund la întrebările altora. Întotdeauna aveam atâtea întrebări puse de mine mie încât nu aveam timp sau mai târziu curaj să-mi răspund la toate şi mai ales atunci când ele mă luau prin surprindere. Dar dacă totuşi vreţi să mă întrebaţi despre păsări... - Îi lipsea o singură pană dintr-o aripă ca să fie o pasăre întreagă, iar noi, super esteţii, i-am mai smuls una din cealaltă pentru simetrie.

Dacă vreţi să mă întrebaţi poate despre copaci, copaci în iarnă, vă răspund... - Ce frig mă cuprinde când văd copacii iarna, cât frig e în fiecare crenguţă, în fiecare rid şi subsuoară de ram, cât frig au adunat bietele rămăşiţele de frunze care n-au apucat să cadă, cât frig în tulpină şi cât frig în rădăcini. Se spune că înăuntru, în pământ, e cald.

Nu. Nu e nicăieri cald iarna pentru copaci.

Sau despre zbor dacă mă întrebaţi întotdeauna am visat să pot să zbor şi câteodată am crezut că mi s-a chiar întâmplat... - Zbor peste pământ, m-am înălţat aşa deodată, poate din cauză de sete, de foamea de a şti ce nu pot să ştiu, ce simt că există deasupra şi deasupra devine tot mai sus şi rămâne şi jos un deasupra pentru lucrurile care mi se par atât de mici din înălţarea-mi.

Balansul este ameţitor şi cu siguranţă că am să cad pe pământ sau în pământ. Poate de viaţă să mă întrebaţi, de viaţa mea cea dintotdeauna, una cu meseria mea sfântă pe care am făcut-o... - Sfoara numărul 1 îmi manevrează toracele şi el respiră, respiră.

Şi mai e o sfoară numărul 2, care îmi ţine capul şi el spune da, da, da, da... caraghioase da-uri, involuntare, şi sfoara 3 funcţionează perfect când poartă picioarele mele acolo, unde nu aflu nimic decât puţină odihnă când calc iarba. Sfoara 4 şi 5 şi chiar 6 sau 7, încâlcitele, amestecă în ritmuri false organele mele vitale se spune şi bate o inimă anapoda şi creierul o ia razna pe o ureche şi toate celelalte hohotind, ţipând şi scârţâind dau veste că exist, că muncesc din greu să fiu.

Am tăiat, eu am tăiat cu bună ştiinţă, şi-mi asum orice răspundere, sforile care-mi stăpâneau braţele şi de aceea le-am putut înălţa până la cer. Să-l cuprind, să-l fac punctul meu de sprijin. Dacă mi-este dor... Dor de tot ce am trăit până ieri şi chiar până acum un minut, mi-e dor de Sandu şi de Ovidiu şi de Cătălina şi de mama, şi de Ştefan şi Mihaela mi-e tare dor, şi de Doru şi de Tase şi Evita şi de toţi cei ca ei...

- Poate că n-o să fie aşa de întuneric, poate că n-o să fie aşa de frig acolo, poate că n-o să fie aşa de nimic acolo. Oricum, voi lua puţină lumină în ochi şi puţină căldură în bucata de inimă şi câte ceva învăţat pe dinafară care o să-mi ţină de urât. Şi pe urmă acolo e şi EL.

Şi acum pentru că este ziua mea am să vă spun chiar o poezie pe care mi-o spun de câte ori mi se face dor de mine, cea care sunt, Carmen şi atât. «Ziua aceea avea miros de mere. Şi alta de porţelan. Am avut odată o zi cu miros de cremene, o zi cu miros de răşină şi alta cu miros de gară, dar ziua aceea avea miros de mere. Era...»”


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

vineri, 9 martie 2012

Teatrul Bulandra anunţă cu regret trecerea în nefiinţă a actorului Dan Damian


Trupul neînsufleţit al actorului va fi depus duminică, 11 martie 2012, în foaierul Sălii Liviu Ciulei (bd. Schitu Măgureanu nr.1), unde, începând cu ora 10.00, toţi cei care l-au iubit îi vor putea aduce un ultim omagiu. Slujba de înmormântare va avea loc la ora 14.00 la Cimitirul Bellu.
Actorul Dan Damian s-a născut la 29 iulie 1927. Cariera sa la Teatrul Bulandra a început în 1953 odată cu spectacolul "Lumina de la Ulmi” de Horia Lovinescu în regia lui Dan Nasta. În cei peste 38 de ani de colaborare cu Teatrul Bulandra, Dan Damian a interpretat peste douăzeci de personaje sub îndrumarea unora dintre cei mai importanţi regizori români dintre care: Valeriu Moisescu, Petre Popescu, Dinu Negreanu, Tompa Gabor, Cornel Todea sau Dan Micu şi s-a întâlnit cu multe dintre cele mai mari nume ale teatrului românesc – Fory Etterle, Beate Fredanov, Mihai Mereuţă, Ileana Predescu, Ştefan Bănică, Aurel Cioranu, Vally Voiculescu, Gina Patrichi, Octavian Cotescu, Rodica Tapalagă, Ştefan Ciubotăraşu, Florian Pittiş, Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Tamara Buciuceanu, Virgil Ogăşanu, Marcel Iureş, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc, Ion Caramitru...
Ultimul spectacol în care spectatorii Teatrului Bulandra l-au putut aplauda pe Dan Damian a fost "Arsenic şi dantelă veche” în regia lui Grigore Gonţa (1991).
Spectacolele în care a jucat Dan Damian pe scena Teatrului Bulandra:
  •   Lumina de la Ulmi / Horia Lovinescu / Dan Nasta (1953)
  •   Visul unei nopţi de vară / William Shakespeare / Hans Schuschnig (1954)
  •   Doamna Calafova / Vojtek Tach / Dan Nasta (1955)
  •   Al patrulea / Konstantin Simonov / Dinu Negreanu (1961)
  •   Sfântul Mitică Blajinul / Aurel Baranga / Aurel Baranga (1966)
  •   Comedie pe întuneric / Peter Shaffer / Valeriu Moisescu (1968)
  •   Puricele în ureche / Georges Feydeau / Emil Mandric (1969)
  •   Răceala / Marin Sorescu / Dan Micu (1977)
  •   Prima anchetă / Cristian Munteanu / Cristian Munteanu (1977)
  •   La lilieci / Marin Sorescu / Virgil Ogăşanu (1978)
  •   Alibi / Ion Băieşu / Cornel Todea (1978)
  •   Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic /Adrian Dohotaru / Petre Popescu (1980)
  •   Mormântul călăreţului avar / D. R. Popescu / Mircea Marin (1981)
  •   Barbul Văcărescul Vânzătorul Ţării / Iordache Golescu / Alexandru Tocilescu (1982)
  •   Ivan Vasilevici / Mihail Bulgakov / Tompa Gabor (1983)
  •   Labyrintul / Eugen Barbu / Kincses Elmer (1984)
  •   Noţiunea de fericire / Dumitru Solomon / Valeriu Moisescu (1985)
  •   Trenurile mele / Tudor Muşatescu / Petre Popescu (1985)
  •   Secretul familiei Posket / Sir Arthur Wing Pinero / Valeriu Moisescu (1986)
  •   Întâlnire la metrou / Eugenia Busuioceanu / Petre Popescu (1987)
  •   Omul cu mârţoaga / George Ciprian / Petre Popescu (1989)
  •   Arsenic şi dantelă veche / Joseph Otto Kesselring / Grigore Gonţa (1991)

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 8 martie 2012

Tu eşti primăvara mea - Aurelian Andreescu/ Florin Bogardo

Femeii



Tu eşti primăvara mea
( Aurelian Andreescu - interpret -/ Florin Bogardo - compozitor - )

Nu-i târziu,
Nu-i târziu să cred,
Nu-i târziu să cred glasul tău şi-n mâna ta
Şi-n privirea ta,
Să cred în ea .
Să visez că-mi aduci lumini,
Însă tu dispari în fum
Si paşii tăi se pierd pe alt drum,
Te chem acum ...
Locul tău ca un arbore de-argint mi-a amintit
Că povestea noastră fara de sfârşit
Va-ncununa într-o zi
Iubirea mea şi-a ta ...

Tu eşti primăvara mea,
Cu ochi de stea şi mâini de flori
De vrei orice nor tu îl alungi
Peste zări cu glas de dor ...
Tu eşti primăvara mea,
Lumina mea şi dulci chemări
Departe spre zari cu glas de dor,
De dor ...


Ai plecat
Şi în urma ta
Răul n-are glas şi ochii mei rămân pustii
Şi mă-ntreb mereu
Când ai să vii
Te ating,
Şi-un fragil contur
Se destramă-n vânt şi eşti un nor şi iar te pierd .
Eşti un gând amăgitor .
Ai plecat şi-ai lăsat inchisă-n floarea ce-o purtai
Bucuria întreag-a soarelui de mai
Şi ai ascuns un dor în taina stelelor .

Nu-i târziu, nu-i târziu să-ţi spun
Că iubirea-n zori, rasărit de flori
Nu se poate opri, nu se va sfârşi
Oare-ai să revii?


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 1 martie 2012

Primăvara începe cu tine, cu noi


Să vă aduca primăvara ceea ce îi aduce şi naturii : renaşterea ! Multă sănătate şi fericire !


***

Îmi cer iertare pentru o aşa de lungă absenţă .
Am fost presat de evenimente şi de muncă să părăsesc lucrul la blog pentru o lună .
Am adunat o colecţie de articole, pe care aş fi vrut să le public drept supleant al articolelor mele, care însă s-a pierdut .


***

A venit primăvara . Începe învierea, renaşterea constantă a naturii .
Am câte ceva de recuperat, mai ales că între timp ( pe 19 februarie ) am văzut filmul, pe care îl numesc pe drept capodoperă, Ultimul corupt al României . Avem de discutat Oscarurile şi de omagiat prin muzică şi literatură primăvara .
Multe de scris .


Semnează al dumneavoastră, Mareşal