sâmbătă, 10 martie 2012

Astăzi e ziua ta, Carmen Galin: "Dor de tot ce am trăit până ieri şi chiar până acum un minut" - Ramona Vintilă, Jurnalul Naţional

Muncesc din greu să fiu




Este simplu, discret şi atât de tulburător OM, femeie şi actriţă. Nonconformismul său, dorinţa de a fi mereu ea însăşi, de a nu lăsa loc interpretărilor, de a pune punctul pe i, de a împlini un destin aminteşte de Ana lui Manole, care s-a zidit de bunăvoie între ziduri pentru ca o ctitorie să dureze nemurind.

În cazul nostru, ctitoria celor care ard şi se mistuie, a celor care se confundă cu meseria care-i stăpâneşte ca un duh, actoria. Carmen Galin simte, ascultă, priveşte şi tace vibrant şi strigător atingând puncte sensibile dinlăuntrul nostru, aşa cum nimeni nu a reuşit până acum.

Astăzi, Carmen Galin îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Jurnalul Naţional [ şi Blogul Mareşalului Crai ] îi urează „La mulţi ani!”

„Toată viaţa mi-a fost greu să răspund la întrebările altora. Întotdeauna aveam atâtea întrebări puse de mine mie încât nu aveam timp sau mai târziu curaj să-mi răspund la toate şi mai ales atunci când ele mă luau prin surprindere. Dar dacă totuşi vreţi să mă întrebaţi despre păsări... - Îi lipsea o singură pană dintr-o aripă ca să fie o pasăre întreagă, iar noi, super esteţii, i-am mai smuls una din cealaltă pentru simetrie.

Dacă vreţi să mă întrebaţi poate despre copaci, copaci în iarnă, vă răspund... - Ce frig mă cuprinde când văd copacii iarna, cât frig e în fiecare crenguţă, în fiecare rid şi subsuoară de ram, cât frig au adunat bietele rămăşiţele de frunze care n-au apucat să cadă, cât frig în tulpină şi cât frig în rădăcini. Se spune că înăuntru, în pământ, e cald.

Nu. Nu e nicăieri cald iarna pentru copaci.

Sau despre zbor dacă mă întrebaţi întotdeauna am visat să pot să zbor şi câteodată am crezut că mi s-a chiar întâmplat... - Zbor peste pământ, m-am înălţat aşa deodată, poate din cauză de sete, de foamea de a şti ce nu pot să ştiu, ce simt că există deasupra şi deasupra devine tot mai sus şi rămâne şi jos un deasupra pentru lucrurile care mi se par atât de mici din înălţarea-mi.

Balansul este ameţitor şi cu siguranţă că am să cad pe pământ sau în pământ. Poate de viaţă să mă întrebaţi, de viaţa mea cea dintotdeauna, una cu meseria mea sfântă pe care am făcut-o... - Sfoara numărul 1 îmi manevrează toracele şi el respiră, respiră.

Şi mai e o sfoară numărul 2, care îmi ţine capul şi el spune da, da, da, da... caraghioase da-uri, involuntare, şi sfoara 3 funcţionează perfect când poartă picioarele mele acolo, unde nu aflu nimic decât puţină odihnă când calc iarba. Sfoara 4 şi 5 şi chiar 6 sau 7, încâlcitele, amestecă în ritmuri false organele mele vitale se spune şi bate o inimă anapoda şi creierul o ia razna pe o ureche şi toate celelalte hohotind, ţipând şi scârţâind dau veste că exist, că muncesc din greu să fiu.

Am tăiat, eu am tăiat cu bună ştiinţă, şi-mi asum orice răspundere, sforile care-mi stăpâneau braţele şi de aceea le-am putut înălţa până la cer. Să-l cuprind, să-l fac punctul meu de sprijin. Dacă mi-este dor... Dor de tot ce am trăit până ieri şi chiar până acum un minut, mi-e dor de Sandu şi de Ovidiu şi de Cătălina şi de mama, şi de Ştefan şi Mihaela mi-e tare dor, şi de Doru şi de Tase şi Evita şi de toţi cei ca ei...

- Poate că n-o să fie aşa de întuneric, poate că n-o să fie aşa de frig acolo, poate că n-o să fie aşa de nimic acolo. Oricum, voi lua puţină lumină în ochi şi puţină căldură în bucata de inimă şi câte ceva învăţat pe dinafară care o să-mi ţină de urât. Şi pe urmă acolo e şi EL.

Şi acum pentru că este ziua mea am să vă spun chiar o poezie pe care mi-o spun de câte ori mi se face dor de mine, cea care sunt, Carmen şi atât. «Ziua aceea avea miros de mere. Şi alta de porţelan. Am avut odată o zi cu miros de cremene, o zi cu miros de răşină şi alta cu miros de gară, dar ziua aceea avea miros de mere. Era...»”


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu