duminică, 29 aprilie 2012

Marea pierdere a lunii : istoricul Florin Constantiniu . Citiţi ultimul interviu, acordat ziarului Cotidianul


Academicianul Constantiniu ? Nu . Istoricul Constantiniu . Asta a fost domnul profesor . 
România a dat multe genii în acest domeniu, de la Bălcescu şi Iorga, la Gheorghe Buzatu şi Florin Constantiniu . 
I-am citit adesea domnului profesor numeroasele prefeţe, pe care le scria diverselor cărţi de istorie . Păcat că nu am citit mai multe lucrări ale dumnealui . Dar timpul nu e pierdut . Şi abia aştept să mă întorc la prima mea dragoste, istoria ... 


Florin Constantiniu: "Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii" de Ion Longin Popescu, Cotidianul, 4 ianuarie 2011

"Ce-mi doresc în 2011? Să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid şi uşor".


De 21 de ani trăim vremuri pretins istorice. Totul a început la Revoluţie, când grupurile de tineri care ocupau Comitetul Central strigau exaltate: "Istorie, istoriee...". De atunci aşteptăm mereu să se întâmple ceva istoric. Aşteptăm ca cineva, un om de cultură sau un politician providenţial, să ne spună că ştie încotro trebuie să meargă ţara, că există un plan naţional de dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înşine în postura de făcători de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat "visătorii" potriviţi. Nimeni n-a "visat" pentru ţară şi pentru naţiunea română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi şi ai partidului său. Mulţumită politicienilor, în ultimii 21 de ani, România aproape că a fost scoasă din istorie. Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de orientare, o soluţie anticriză. Dimpotrivă, ajunşi la putere, politicienii au scos istoria pe tuşă, marginalizând-o în şcoli şi universităţi, împreună cu latina – limba întemeietoare a românilor. În faţa acestui "holocaust" aplicat trecutului românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin Constantiniu, nu poate decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleşitoare durere. Pentru domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atât de goale de conţinut istoric, că nu-şi mai doreşte decât să dispară fizic: "Îmi doresc să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi".




"Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural"


● Domnule profesor, toată lumea ştie că Istoria este dispreţuită şi ignorată în ţara noastră. Cât de greşită este această atitudine din partea guvernanţilor ultimilor 21 de ani?
● Cauzele restrângerii dramatice şi regretabile a ponderii istoriei în învăţământul românesc trebuie căutate, în opinia noastră, mai întâi, în confruntarea dintre globalism şi identitatea naţională şi, apoi, în percepţia eronată a necesităţilor de pregătire intelectuală şi culturală a omului contemporan. Noile forţe economice globale îşi propun nu ocuparea unui teritoriu sau dominarea unei ţări, ci subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui ţel, globalismul întâmpină un obstacol: identitatea naţională a popoarelor, întruchipată în statele naţionale. Identitatea naţională se hrăneşte şi din memoria istorică, şi, atunci, globalismul atacă istoria pentru a slăbi conştiinţa naţională. În al doilea rând, globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişă, performanţi într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural. Cred că în predarea istoriei, a istoriei românilor în primul rând, în ultimii 21 de ani, s-a înregistrat un regres pe cât de dăunător, pe atât de condamnabil. Şcoala românească, o şcoală cu excelente tradiţii de învăţământ solid şi fertil, a fost pusă la pământ de coaliţia dintre elevii leneşi, bolnavi de socializare pe Facebook; părinţii isterizaţi de odraslele nemulţumite că trebuie "să-şi facă temele acasă" şi birocraţii plafonaţi, grijulii cu scaunele lor, nu cu educaţia, şi copiind mecanic din publicaţii străine, pentru a redacta legi, regulamente şi programe analitice. De 21 de ani se fac reforme şi iar reforme ale învăţământului, care, în realitate, subminează funcţia instructiv-educativă a şcolii. Primul pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănţuită de birocraţii Ministerului Educaţiei împotriva volumului de cunoştinţe transmise elevilor. La istorie – şi nu numai la noi – s-a început cu îndepărtarea cronologiei: "Să nu încărcăm mintea elevilor cu date". Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale. Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor lesne de găsit într-o cronologie sau într-un manual, dar – pentru Dumnezeu! – cum să înţelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoşti succesiunea lor în timp? Nu se doreşte ca elevii să aibă o pregătire temeinică, şi cei trei componenţi ai coaliţiei de care am amintit preferă nişte adolescenţi ignoranţi, incapabili să depăşească limbajul "mişto" şi "naşpa". Cu astfel de cetăţeni, viitorul României este sumbru.

În timp ce bulgarii îşi împânzesc ţara cu şantiere arheologice, în căutarea tracilor cu care nu au nici o legătură, românii, urmaşi direcţi ai dacilor şi romanilor, sunt gata să cedeze străinilor, spre distrugere, vestigiile daco-romane de la Roşia Montană. Care ar trebui să fie atitudinea statului faţă de cercetarea arheologică?
● Deşi se vorbeşte de conservarea "patrimoniului naţional", nu se face nimic pentru păstrarea şi valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează maşini de lux. Este o ruşine că statul român nu a participat la "licitaţia Brâncuşi", pentru a achiziţiona măcar pipa unui român care a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuşi, dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. Spre ruşinea guvernanţilor noştri, avem mult mai puţine şantiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui Mihail Roller, de tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul şi dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al continuităţii se naşte din ataşamentul pentru un monument, o cruce înălţată să veşnicească un eveniment, un mic schit pierdut în munţi. Cine-i învaţă pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele înaintaşilor – vezi şi cazul Roşia Montană – ar trebui să fie un principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe băncile şcolii.


"Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români"


● Cui credeţi că i se datorează situaţia catastrofală în care se află astăzi România?
● Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – nici un proiect naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii. Când, peste ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, "nu vor ajunge blestemele" pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare şi să fie adusă la sapă de lemn. Dar clasa politică nu şi-ar fi putut desfăşura "opera" nefastă dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de ţărani – spiritul civic se naşte la oraş!–, o turmă de oi care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, acelaşi lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia – leagănul democraţiei – sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee . Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în faţa globalismului, a capitalismului de cumetrie şi a clientelismului politic, abandonând funcţia de ghid spiritual al naţiunii. Oameni ca paşoptiştii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi priviţi astăzi ca anacronici şi nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români. Am avut un exemplu la 1 Decembrie a.c.: câţi dintre ei au scris sau evocat cu dragoste de trecut împrejurările creării României Mari?

"Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?"


● Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933. Cum s-au descurcat guvernele de atunci?
● Într-adevăr, crize economice au existat şi în trecut, dar fiecare eveniment este generat de condiţiile istorice care îi conferă unicitate. Soluţiile deci nu pot fi identice în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 a lovit dur România, şi guvernanţii de atunci, ca şi cei de acum, au recurs la concedieri, întârzierea plăţii lefurilor, reduceri de salarii ("curbele de sacrificiu"). A fost marea neşansă a lui Nicolae Iorga, cea mai strălucită minte a românilor, să fie prim-ministru în anii 1931-1932, când criza se îndrepta spre apogeu. A făcut scandal în epocă replica dată de el unei delegaţii de agricultori, veniţi la Mangalia, unde el îşi petrecea concediul, pentru a se plânge de situaţia grea în care se aflau, fiind presaţi de bănci să-şi achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga însuşi: "Iar, cum un om mai simplu strigase la capătul lămuririlor mele, că el e «desperat», i-am spus, glumind: «Nu; fiindcă aici e casa mea, colo e marea; dacă erai în adevăr desperat, la mare te duceai»". Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe protestatari să se arunce în mare. Exasperat de "măsurile de austeritate", un colonel, şef de unitate, s-a dus la Constantin Argetoianu, ministru de Finanţe în guvernul Iorga, şi l-a întrebat: "Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?". Criza s-a rezolvat când a încetat pe plan internaţional. Sunt convins că şi acum va fi la fel. Adevărul este că mari finanţişti nu am avut decât doi: Eugeniu Carada şi Vintilă Brătianu. Nu am avut şi nu avem mari competenţe financiare, capabile de elaborarea soluţiilor de criză. Guvernanţii de astăzi vădesc o gândire rudimentară: "să taie", să reducă salariile şi să sporească taxele. Un mare plan de investiţii, de relansare a economiei nu există. Să aşteptăm, aşadar, scrâşnind din dinţi, sfârşitul crizei pe plan mondial.

Care este epoca din istoria românilor pe care o admiraţi cel mai mult?
● Admiraţia cea mai puternică o am pentru generaţia paşoptistă. O forţă de creaţie politică, un devotament pentru interesul naţional, un dezinteres total pentru destinul personal , totul a fost închinat naţiunii române. Eşecul Revoluţiei din 1848 nu i-a descurajat pe paşoptişti. Au îndurat exilul, dar au continuat lupta şi, în două decenii (1859-1878), au creat statul român modern, căruia i-au câştigat independenţa. Doar două decenii, adică exact cât i-a trebuit clasei politice postdecembriste să prăbuşească România în haos şi mizerie. Cum să nu-i admiri pe paşoptişti? Sunt un model care ar trebui prezentat şi explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă lecţie de manual, ci ca un prilej de meditaţie, responsabilă şi fecundă, pentru adolescenţi, făuritorii României de mâine. Dar cum să le "încărcăm mintea" cu evenimente şi date? Nu se lăuda, nu demult, Ministerul Educaţiei că a mai redus cu 35% cunoştinţele de transmis în învăţământ?

● Ce vă doriţi în 2011?
● Ce-mi doresc în 2011? Să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid şi uşor.

Ce urare le adresaţi românilor, domnule profesor?
● Urez poporului român, la începutul lui 2011, să se revitalizeze şi să fie capabil să reînnoiască, în condiţiile secolului al XXI-lea, performanţele strămoşilor din timpul lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi al luptătorilor paşoptişti.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Blogul Mareşalului Crai declară " Fănuş Neagu 1932-2012 - Rotonda 13 " marele eveniment al lunii


Am fost realmente impresionat . Nu a fost grandios . Nu multă lume a ştiut ( / ştie ) că pe 5 aprilie Fănuş Neagu ar fi împlinit 80 de ani . Îngerul l-a strigat anul trecut .
Expoziţia Muzeului Literaturii Române a fost una de bun simţ şi sunt sigur că vernisajul activităţii a fost unul pe măsura evenimentului celebrat .
Nu am citit mult de Fănuş Neagu, dar de la prima nuvelă, am fost absorbit într-o lume atemporală, într-o lume pe care nu o pot arăta pe hartă . Pur şi simplu, Fănuş te captivă, te vrăjeşte cu frumuseţea sufletului său . Universul său este unul de vis, un univers al oamenilor de basm, înfrăţiţi cu apele sau cu grânele, cu luna şi cu soarele . Fănuş Neagu are puteri dumnezeieşti şi leagă omul cu natura într-un dans care răscoleşte cititorul . 
Nu am citit mult de Fănuş . De fapt, doar câteva nuvele, dar abia aştept să ne cunoaştem mai bine !




La 5 aprilie 2012, irepetabilul Fănuş Neagu ar fi împlinit 80 de ani.

Capitolul I

Prietenii au venit, unul câte unul, la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Prietenii, cititori, admiratori. Au venit unul câte unul pentru Fănuş. Şi toţi fiind prieteni ai celui mai mare prieten al tuturor, s-au îmbrăţişat aşa cum ar fi făcut cu Fănuş. Au adus flori. Multe flori de primăvară. Le-au primit, în numele celor 80 de ani ai lui Fănuş Neagu, Anita şi Stela, cele mai importante femei din viaţa scriitorului.

Pe zidurile Rotondei 13 a Muzeului Literaturii sunt zeci de fotografii din care zâmbeşte sau ne ironizează Fănuş Neagu. Fiecare fotografie are un comentariu scris chiar de mâna sa. Cu autograful său.

Vorbitorii (academicianul Eugen Simion, criticul Lucian Chişu, dramaturgul Mihai Ispirescu şi ceilalţi invitaţi), povestesc despre Fănuş ca şi când el a uitat că este ziua lui sau a uitat că are invitaţi, a plecat să se plimbe puţin şi urmează să-şi facă apariţia din clipă în clipă.

Le este foarte greu să admită dispariţia pământeană a lui Fănuş. Trebuie, însă, să fie, undeva, un loc, unde spiritele înalte, irepetabile, să se întâlnească.

Dramaturgul Mihai Ispirescu citeşte câteva dintre convorbirile pe care le-a avut de-a lungul timpului cu prietenul său, Fănuş Neagu. Le ascultăm în premieră aceste destăinuri despre dragoste, despre prieteni (ştiu că acest cuvânt l-am folosit foarte des, dar a fost invocat de cei veniţi pentru cei 80 de ani ai lui Fănuş, mult, mult mai des), despre cum a intrat în fiinţa lui seva de scriitor. Cu ochii închişi ascultăm. Şi vedem totul ca într-un film. La final, o mare emoţie. Şi o mare tăcere...

Povestesc, toţi, zâmbind... cu lacrimi în ochi aventuri cu Fănuş.

Pentru un privitor(din afară) aşa cum am fost eu, toate acestea constituiau o scenă de familie. Marea familie de prieteni a celui mai mare prieten al tuturor.


Capitolul II

Am avut norc. Mihai Ispirescu mi-a permis să public cele câteva convorbiri. Iar Muzeul Naţional al Literaturii Române mi-a dat acordul să public fotografiile din expoziţie. E o mare bucurie. Mă simt un pic prietenă cu Fănuş Neagu.

 Fănuş Neagu, prin cuvintele lui

Iată că Fănuş ne adună şi astăzi, aşa cum a făcut-o ani de-a rândul, la fiecare cinci aprilie, alături de credincioasa familie, dimpreună cu alaiul celorlalte rude, al numeroşilor prieteni. Poate că şi acum ne priveşte din înălţimi, reuniţi întru cinstirea sa, aceluia căruia-i plăcea s-o scrie şi s-o spună deseori, cu toată îndreptăţirea: Eu sunt cuvântul şi vinul bun!”

(...)Pentrucă, întocmai oricărui mare scriitor, Fănuş Neagu şi-a transformat viaţa în literatură, a trăit pentru a scrie, n-a lăsat să scape neîncorporat operei nici-un moment semnificativ, nici-un personaj aparte n-a ratat, nici-o amintire n-a rămas nefixată în memorabilele lui povestiri sau romane. De aceea am crezut nimerit astăzi să-i readucem printre noi spiritul şi stilul irepetabil, redându-vă şi câteva fragmente din convorbiri înregistrate de-a lungul timpului; unele adunate într-o carte apărută, altele, precum cele următoare, redate prima oară.

APRILIE 1994

Fănuş: primele poveşti, mie mi le-au spus bunica, iarba şi vântul. Pe bunicii dinspre tată, nu i-am cunoscut. Au murit în timpul primului război mondial. Bunicul pe front, bunica acasă, de tifos. Bunicii dinspre mamă erau amândoi analfabeţi. Se numeau Petrache şi Nastasia, din comuna Grădiştea, judeţul Brăila. Bunica a avut 13 copii. Parcă o aud:

4 MAI 1994

“(...)Din Grădiştea, mi-a rămas toată poezia simţirii şi vorbirii ţărăneşti. Au rămas câţiva salcâmi, maluri de răchită, foltanele de stuf ale bălţilor în care pescuiam cu părinţii, viile, duzii. Am pierdut cei mai buni prieteni: caisul care bătea cu flori la geamul odăii în care dormeam, (parcă mă văd deschizând fereastra şi înhăţând fructele alea pârguite) şi mărul cu două crengi în formă de şa, în care urcam să citesc nemuritoarele cărţi cu poveşti. Satul meu de azi e ca un colind cântat de copii peltici. El trăieşte fabulos numai în gândirea mea. Aproape că-mi vine să plâng de disperare cât de jerpelit arată. Mai este acolo un învăţător pe care îl iubesc foarte mult, un nepot stăpân peste o livadă păzită de fluturi şi cârciuma Zăluţei, pusă peste drum de casa unde a locuit Che Andrei. Da, pe care l-am făcut personaj în <Îngerul a strigat>. E impropriu spus că a locuit, fiindcă Che Andrei, în ultimii 15 ani ai vieţii, s-a mutat la vie, într-un apartament construit sub pământ. Era reacţionar. Primăriei îi spunea şi-l acuza pe preot că-şi ţine undiţele, vâslele, catranul şi câlţii pentru călăfătuitul luntrelor în altar, pe pristol. Adevărul curat este următorul: popa-şi ţinea acolo toate ustensilele, dar îşi ţinea şi sticlele de vin bisericesc, la care tânjea Che Andrei şi nu era miluit. La vârsta de 25 de ani, lui Che Andrei i s-a tăiat prin vrăji, descântece şi obiceiuri bătrâneşti darul de a bea ţuică. De-atunci, până a murit, a băut numai vin. Cu cofa, sau cu găleata. - apelativ cu care mă gratula - ...”

MARTIE 1996

Fănuş: ...) Dă-mi voie să-ţi spun ceva: eu, fără Şcoala de literatură, n-aş fi ajuns scriitor. Şi-ţi mai dau nişte exemple: Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe, Alexandru Andriţoiu. Cel mai strălucit exemplu este Labiş. N-ar fi existat fără Şcoala de literatură. Aici, în perioada ei fastă, predau George Călinescu, Tudor Vianu, Ion Coteanu, Mihail Sadoveanu. Vreau să-ţi spun însă că nu eram admişi la Şcoala de literatură pentru a fi transformaţi în scriitori, ci pentru a deveni redactori de editură, reviste literare, ziarişti. Nu şi-a propus niciodată Şcoala de literatură să fie o şcoală de poeţi şi prozatori, fiindcă, vorba lui Sadoveanu:....”

IUNIE, 2000

Fănuş: ...) Câte veri n-am trăit eu în Grădiştea, pe malul bălţii Ciulniţa, cu undiţa-n mână şi eram fascinat de cei mai frumoşi nuci pe care i-am văzut vreodată - nucii dascălului Neagu Popescu, din via lui care se-ntindea până la via babei Ghişa. Această babă locuia în plină câmpie, pe malul bălţii, la distanţă de cel puţin 5 kilometri de orice sat. Avea un băiat, Ene Lelea, ajuns mai târziu eroul unui şir de povestiri din volumul meu,?n văpaia lunii Tot acolo, mai în fiecare seară, pe malul dimpotrivă al bălţii apărea, la asfinţitul soarelui, ieşind din alte vii, sau dintr-o livadă de piersici, o fată goală. Pârguit de pojarul soarelui în asfinţit, trupul fetei părea de aramă. Pot să jur că şi acum o văd printr-o frunză roşie de stejar. Apariţia ei stranie şi fermecătoare am căutat să o păstrez în povestirea mea , din volumul

Fănuş (Mai târziu, în aceeaşi zi): ...)Vreau să-i cer iertare soţiei mele, dar trebuie să-i spun: cea mai frumoasă pagină de dragoste pentru ea am trăit-o când eram tineri însurăţei şi a trebuit să plec de la Movila Miresei spre Gemenele, unde ea mă aştepta. Eu veneam de la Bucureşti şi am mers pe jos vreo 10 kilometri printre lanuri de grâu, băute de lună. Şi printre acele lanuri de grâu bătute de lună, eu vedeam chipul nevestei mele cum păşea pe deasupra celui mai frumos zid al lumii, grâul. Nu pot să nu fiu liric pentru că iubirea este un fluviu mare în care se îneacă, în fiecare noapte, toate rătăcirile noastre. Veniţi de pe pâraie de munte, de pe pâraie de câmpie, ne amestecăm în acest fluviu, şi nu ştim cu ce ne alegem până la urmă. Ne alegem cu neveste, cu iubiri pierdute, cu lăutarii care ne-au ţesut mătasea acestor drumuri, cu viaţa care se scruge, s-a scurs, se şterge sau ia naştere...”

OCTOMBRIE , 2004

“( Toţi scriitorii mari au băut vin, începând cu Rabelais, Creangă, Sadoveanu. Cei mai mari ai noştri, toţi au băut vin.

ÎNTREBARE: Dacă aţi fi fost băutor de bere şi nu de vin, aţi fi scris altfel?

Fănuş: Da! Aş fi scris tâmpenii. Vinul îţi dă atingerea altoiului de 2000 de ani, cu Dumnezeu.

NOIEMBRIE, 2004

Fănuş: Eu sunt un băutor de vin. Îmi place vinul, starea de euforie care mi-o dă, mă bine dispune, mă farmecă şi îmi dă o fericire, sigur de multe ori artificială, dar o fericire. De câte ori scriu, nu pun nici un strop pe limbă, nu pot, mi se duce orice idee din cap şi orice scânteie a verbului. Asta-i motivul pentru care, în timpul scrisului, nu consum decât apă.”

Tot NOIEMBRIE 2004

Fănuş: ...) Scriu aşa cum curge râul şi aşa cum se înclină sălciile, şi aşa cum ninge în Bărăgan, ăsta e stilul meu.”

DECEMBRIE 2004

“(...)Am uitat să-ţi mai spun că Raminski, scriitorul din , romanul, este aproape figura aievea a lui Rauţchi, actorul teatrului Naţional. De la el am împrumutat-o, luând şi multe trăsături de la actorul şi poetul Vasile Niţulescu. Rauţchi avea bucuria vieţii, era unul dintre oamenii care se retrăseseră din sfera politicului, el, împreună cu Cozorici şi cu Emanoil Petruţ, cu Dimitrie Stelaru, cu sculptorul Vlad şi cu Ahoe, făcuseră un conclav al boemei la Restaurantul Peştera pe care îl numeau Singapore. Acolo a scris Tudor George Baladele singaporeze. Acea lume de la Singapore s-a mutat la Podgoria pe care ai cunoscut-o şi tu, unde ne înfrăţisem atât de bine noi, cu Horia Lovinescu, încât acel local ar trebui să se cheme. Farmecul romanului

IANUARIE 2005

“( Lângă Biserica Creţulescu, este un derdeluş, unde mi-am dat fetiţa, în primii ani ai ei, cu sania. Tot în acel colţ de lume era şi cofetăria Nestor, cea care s-a dărâmat. Acea buclă de calea Victoriei şi de Luterană, ducând spre clădirea radio şi mai departe, către palatul Ştirbey, spre Casa Scriitorilor, pe care toţi scriitorii au cântat-o şi o regretă, unde servea vestita doamnă Candrea, acea parte era strâns legată de inima mea, făcea bucuria vieţii mele. Sau strada Banului, care dă spre catedrala Sf. Iosif. Pe strada Banului se află o pivniţă de vinuri, ultima oară a lui Ştirbey, acum e a statului, care avea ramificaţii pe sub Calea Victoriei, până sub blocul Macul Roşu. Acolo beam pe vremea aeea cu Cornel Dinu, cu doctorul Conţi Bărbulescu. Dedesupt, în pivniţă. Pe deasupra noastră treceau autobuze, maşni. Crama avea ramificaţii care duceau cândva, spre Cişmigiu. N-am ajuns niciodată în Cişmigiu, întrucât căile se blocau pe undeva şi ne blocam şi noi aşa cum, de exemplu, cu bietul Velea, în drumurile mele prin podgorii, niciodată nu treceam de al patrulea butoi dintr-o hrubă. La Odobeşti, într-o cramă care începe în milocul viilor şi se termină la gară, n-am străbătut niciodată mai mult de 7 metri, pentru că Velea nu se mai mişca de la al doilea sau al treilea butoi, şi nu avea rost să mă duc singur spre sdâncurile sumbre.”

MARTIE , 2005

“( Prieteniile durabile sunt prieteniile de idei , împletite cu frumuseţea sufletească. Eu am avut mari prietenii în viaţă, de exemplu prieteniile mele literare cu Băieşu, cu Eugen Simion, cu tine, cu Mircea Micu, cu Velea. În Italia, cu Nichita Stănescu şi cu Constantin Chiriţă a fost o aventură fermecătoare, din şirul de aventuri ale prieteniei mele cu ei şi cu alţii.

Îmi amintesc că Nichita care era un bun muzician, un pianist de excepţie, a cântat pentru viitorul meu copil, toată noaptea, la Biblioteca Academiei Române din Roma. Ştiu că era o lună exact ca în magicele nopţi ale sudului şi din când în când ieşeam în acea curte interioară unde exista un cap de berbec al lui Medrea şi ne spălam frunţile la jetul pe care îl azvârlea această statuie. Prima degustare am făcut-o la Veneţia. Eu, bâjbâind cel mai bine italiana din grup, ?u-te şi cumpără nişte vin, dar vin bun. mi-a cerut Nichita. Mă duc la prima ?sterie cer conforma principiilor cunoscute: alb, sec, rece, mult.?ât e sticla?!întreb. Buteliil erau de jumătate de litru.?âte doriţi?! zice. 0!îi răspund. Dar n-am decât şase! tresare jupânul. ?e priveşte îl avertizez. M-am dus cu ale şase, şi zice Nichita:?e-s astea?!Le-am distrus într-un sfert de oră. ?l Padronea mai venit cu 16. Cu picioarele în Canal Grande, le-am supt şi pe acelea, fără să cădem în apă. Jupânul a ţinut neapărat să ne mai dea pentru drum, pe tren, încă trei butelii, gratis, ca primă din partea casei.”

Şi, în sfârşit, un fragment din ultima înregistrare pe care o am eu, datată august 2006 (în primăvara lui 2007 i se declanşează suferinţa)

“(...) Noaptea care a trecut am petrecut-o afară, în grădina din faţa casei mele, din arhitect Iojn Mincu şi am privit cerul. Au stat cu mine până la o anumită oră, două sticle Dray Riesling, apă minerală rece, un singur greiere şi floarea vântului. Nu ştiu ce prevestiri, ce taine s-or fi petrecut în adâncurile întunericului, dar ştiu precis că multe zaruri se rostogoleau în necunoscut şi zei păgâni îl asaltau pe Dumnezeu. Poate răstălmăcesc eu clipele şi pecetluiesc o deznădejde poetică, dar ultima noapte de vară a nului 2006 m-a dăruit cu tristeţe şi cu nişte gânduri întoarse spre tragediile lui Ovidiu. Am citit trei povestiri din ?etamorfoze apoi sublima gândire a lui Cicero, din care am citit o singură pagină, după care m-am închinat la imaginea lui Iisus din icoana de sticlă, de la căpătâiul patului meu şi am adormit visând casa părintească, gutuii, crizantemele, cireşii şi merii, şi iarba din grădina prin care am umblat mereu, numai desculţ...”

Aşa rămâne Fănuş Neagu fixat pentru totdeauna pe banda amintirilor mele.

Mogoşoaia, 5 aprilie 2012.

Mihai Ispirescu 


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

marți, 24 aprilie 2012

Colecţia "Nobel", din 25 aprilie - Jurnalul Naţional



Din 25 aprilie, Jurnalul Naţional îţi aduce o nouă serie în colecţia Biblioteca pentru Toţi: "Nobel", cea mai prestigioasă colecţie de literatură din lume. O colecţie pe care trebuie să o ai. Cei mai importanţi scriitori din lume, laureaţi ai premiului Nobel pentru literatură, ajung în biblioteca ta numai cu Jurnalul Naţional!

Colecţia "Biblioteca pentru toţi" merge mai departe. După ce, mai bine de trei ani, "Biblioteca pentru toţi" a făcut recurs la România şi la valorile literaturii române, pledează, începând de astăzi, pentru literatura străină, într-o serie cu totul excepţională. Ne propunem ca, săptămână de săptămână, să vă oferim cărţile celei mai prestigioase colecţii din lume, colecţia "Nobel". Marii scriitori care au obţinut, din 1901, Premiul Nobel pentru Literatură şi cele mai importante cărţi ale lor vor face parte acum din "Biblioteca pentru toţi". În fond, recursul nostru nu se schimbă, rămâne acelaşi recurs la valoare, la marile opere ale literaturii universale.


Luigi Pirandello deschide seria de literatură Nobel cu volumul "Şase personaje în căutarea unui autor şi alte piese".
Subiectele preferate ale lui Pirandello sunt viaţa şi arta, adevărul şi minciuna, realitatea şi iluzia, adică esenţa însăşi a teatrului. Deşi a scris şi câteva romane, precum şi un număr impresionant de nuvele, Pirandello rămâne în memoria lumii în primul rând ca autor de teatru. Spectacolul scenic a exercitat asupra lui o fascinaţie constantă, căreia îi stă mărturie nu doar faptul că acest domn (spun contemporanii săi) serios, retras, mai degrabă timid, a îni inţat o companie de teatru, ci şi subiectul multora dintre textele sale. Teatrul i-a dat mult lui Pirandello, dar datoria nu a rămas neplătită...
"Pentru reuşita strădaniilor mele literare a trebuit să merg la şcoala vieţii. Această şcoală, deşi nefolositoare unor minţi strălucite, este singurul lucru care poate ajuta o gîndire de tipul meu: atentă, concentrată, răbdătoare, cu adevărat copilărească la început, de elev ascultător dacă nu de profesori, cel puţin de viaţă, un elev care nu a părăsit niciodată încrederea sa deplină în lucrurile pe care le-a învăţat. Această încredere vine din simplitatea naturii mele profunde. Am simţit nevoia de a crede în aparenţa vieţii fără cea mai mică rezervă ori îndoială. Pe măsură ce talentele mele reale se dezvoltau, mă lăsau complet neputincios în faţa vieţii, aşa cum devine orice artist adevărat, capabil doar de gîndurile şi simţirile sale. Gînduri pentru că am simţit şi simţiri pentru că am gîndit. De fapt, sub puterea iluziei de a mă crea pe mine însumi, am creat doar ce am simţit şi am fost în stare să cred. Aş vrea să cred cu bucurie că acest Premiu a fost dat nu atît de mult pentru virtozitatea mea ca scriitor, neglijabilă de altfel, ci pentru sinceritatea omenească a operei mele."
Fragment din "Discursul susţinut de Luigi Pirandello la Banchetul Nobel organizat de Primăria din Stockholm, la 10 decembrie 1934


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

duminică, 22 aprilie 2012

Maestrul, de ziua lui de Sebastian S. Eduard, Jurnalul Naţional

Ion Lucian, 88 de ani printre îngeri

22 aprilie 2009

Este greu şi răscolitor să cauţi în arhiva unui cotidian care azi-mâine face 20 de ani şi care a scris enorm despre Maestru. Vezi, uluitor, cum microinterviurile de la “Azi e ziua ta" se succed cu informaţii prin care aflai că s-a internat în spital pentru cine ştie ce afecţiune. În ultimele săptămâni cu toţii i-am ţinut pumnii Maestrului. Invinsese atâtea internări, evident că şi de data aceasta avea să reuşească. Doar îl aştepta Teatrul...Şi noi…

Astăzi e ziua ta (Aprilie 2011)
"E o perioadă foarte ciudată din viaţa mea. În mod paradoxal, acum, când se pune problema de vârstă, de oboseală, de sănătate, sunt mai solicitat şi mai ocupat decât în tinereţea mea îndepărtată. Viaţa mea înseamnă propriu-zis viaţa teatrală, viaţă personală nu am avut niciodată. Nu ţin minte să fi avut vreodată concediu în care să fi stat la undiţă sau la tenis. Pentru mine, viaţa a fost mai mult în teatru decât în particular. Perioada aceea de zece ani de peregrinări prin străinătate a fost tot cu teatrul, cu turnee, cu piese pe care le-am montat, pe care le-am jucat. Când mi s-a oferit titlul de Ofiţer al Legiunii de Onoare de statul francez, a fost ca un certificat, o ştampilă pe cartea mea de muncă a faptului că nu am trăit de pomană. (...)
Ce aş schimba în România? Te rog, nu mă întrista de ziua mea. Pentru că nu pot să înţeleg ce se întâmplă şi nici nu găsesc un pansament. Am fost ademenit în politică o foarte scurtă perioadă, după ’89, dar n-am găsit corespondenţă în sufletul şi înţelegerea mea. Este păcat că majoritatea celor care ar avea ceva de spus au stat deoparte şi continuă să stea. Una dintre marile probleme ale ţării noastre este că avem prea mulţi oameni politici şi prea puţini oameni de stat."

Astăzi e ziua ta (Aprilie 2010)
"Preocuparea majoră care nu a încetat să mă obsedeze este terminarea sălii de teatru Excelsior. Se împlinesc 12 ani de când mă chinuiesc să dau viaţă acestui lăcaş de cultură, în special pentru tinerele generaţii. Am suportat toate avatarurile unei birocraţii crâncene şi a unor ostilităţi de neînţeles pentru mine, dar lucrarea se apropie de sfârşit. Sper din tot sufletul că în toamnă se va deschide cel mai frumos şi modern teatru din Bucureşti. (...)

Niciodată nu am acceptat ideea de sfârşit, întotdeauna a fost o etapă pe care am încheiat-o, premergătoare alteia. Nici acum nu consider că este un moment de bilanţ, ci este o dare de seamă. Mai sunt încă dator mult şi nu vreau să plec fără să-mi plătesc datoriile." (...)

Dacă ar fi să fiu ministru al Culturii, aş fi tare rău, exigent. Aş avea de suferit foarte tare, pentru că, la noi, nu ştiu dacă este o sechelă a regimului comunist, s-a împământenit mentalitatea tembelă conform căreia cultura nu produce bunuri materiale care pot fi inventariate. Nu s-a gândit nimeni că, de fapt, cultura pregăteşte cel mai important bun al unei naţiuni, concepţia, mentalitatea, gândul, filozofia unui popor. Nu poţi fi creator de bunuri, chiar şi materiale, dacă nu ai o temelie seriomaestrul ion lucianasă de concepţie de viaţă. Cultura este o investiţie în viitor cu randament în perspectivă de o importanţă colosală pe care nimeni nu o sesizează. De aceea, cultura a fost întotdeauna copilul care a suferit."

Azi e ziua ta (Aprilie 2008)
"Paradoxal, în pofida frumuseţii carierei mele, care este unică, pentru că dintre toţi colegii mei cred că sînt singurul care s-a manifestat pe patru continente, nu a fost o chemare pentru această meserie. A fost o pură întîmaestrul ion lucianmplare. Mă pregăteam pentru cariera de inginer, dar am decis să fac o încercare la Conservatorul de Artă. M-am trezit angajat la Teatrul Naţional la 18 ani. După asemenea pornire nu puteam să fiu decît cucerit de acest nou drum. Se pare că destinul a fost fast. M-a iubit cineva acolo Sus. Deşi activitatea noastră pare strălucitoare din afară, ea este destul de chinuită din interior, şi nu prea se înţelege acest lucru. (...) Este maestrul ion luciano profesiune superbă, dar draconică. Te striveşte dacă nu i te dăruieşti complet. Mi-am sacrificat viaţa personală, pentru că nu am avut altceva în minte, în suflet, în trăire decît teatrul şi bineînţeles familia. Nu am stat vreodată pe malul unui lac să pescuiesc, nu am făcut un concediu ca un turist oarecare, ci întotdeauna cu treabă. 18 ore din 24 mi-au fost subjugate de acest zeu tiranic care se cheamă teatru".


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 21 aprilie 2012

Ion Lucian, comemorat la Teatrul Excelsior, pe 22 aprilie - Jurnalul Naţional


Actorul Ion Lucian va fi comemorat la Teatrul Excelsior din Bucureşti - pe care l-a fondat şi condus în calitate de director - pe 22 aprilie, cu un spectacolul scris şi regizat chiar de el, "Măria Sa... Măgarul", informează instituţia.

Evenimentul are dublă semnificaţie - marchează ziua fondării Teatrului Excelsior şi ziua în care s-a născut Ion Lucian. Persoanele care au marcat începuturile Teatrului Excelsior alături de Ion Lucian sunt Paula Sorescu Lucian, Genoveva Preda, Daniela Anencov, Victor Radovici, Vasile Menzel şi Aurel Mitran.

După mai bine de 12 ani de luptă cu birocraţia şi inerţia instituţiilor de cultură, în vara anului trecut, Excelsior a renăscut, iar în noul sediu, situat pe strada Academiei nr. 28, se ascunde Casa Copilăriei şi a Poveştilor Nemuritoare.

Celebrarea Zilei Teatrului Excelsior va începe dimineaţă, la ora 11.00, cu spectacolul "Măria Sa… Măgarul!", scris şi regizat de maestrul Ion Lucian, avându-i în distribuţie pe Paula Sorescu Lucian, Annemary Ziegler, Mihaela Coveşeanu, Silvana Ionescu, Cosmina Dobrotă, Ciprian Cojenel, Robert Robert Emanuel şi Alexandru Mike Gheorghiu.

Manifestarea va continua seara, la ora 18.30, când instituţia va fi omagiată de o seamă de personalităţi ale lumii culturale şi artistice. Vor vorbi despre maestrul Ion Lucian şi despre această "citadelă a artelor" - cum îi plăcea maestrului să spună - profesorii universitari Adrian Titieni, Gelu Colceag, Laurenţiu Damian, Ion Toboşaru.

De asemenea, va fi proiectat un film dedicat maestrului Ion Lucian, realizat de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (filmul trebuia să fie proiectat cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa, pe 16 martie, numai că în acea zi, actorul se afla deja în spital). Nu vor lipsi prietenii cei mai dragi ai maestrului, cei care i-au stat aproape tot timpul Genoveva Preda, Vasile Menzel, Aurel Mitran, Annemary Ziegler. Momentul final al acestei celebrări îi va aparţine soţiei maestrului Ion Lucian, actriţa Paula Sorescu Lucian.

Actorul Ion Lucian, care a murit pe 31 martie, poate fi descris ca o persoană care şi-a petrecut întreaga viaţă sub semnul teatrului; una dintre cele mai mari bucurii pe care acesta le-a avut a fost deschiderea, anul trecut, a noului sediu al Teatrului Excelsior din Capitală, al cărui director a fost.

Lucian, un cunoscut actor de teatru, regizor, scenarist şi dramaturg, s-a născut pe 22 aprilie 1924, în Bucureşti. A absolvit Academia regală de teatru şi muzică din Bucureşti, în 1945.

La 18 ani, juca pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, apoi, din 1945 până în 1947, a fost angajat al Teatrului de Operetă Alhambra. La Teatrul Municipal Bucureşti (actualul Teatru Bulandra) a jucat în perioadele 1947 - 1952 şi 1956 - 1960. Pe scena Teatrului Nottara a urcat în 1952, pentru ca mai târziu să devină actorul Teatrului de Comedie (1960 - 1964; 1972 - 1990).

Fondator şi director (1964 - 1972) al Teatrului pentru Copii "Ion Creangă" şi al Teatrului Excelsior din Bucureşti (din 1990), Ion Lucian a fost profesor universitar la Institutul de Teatru şi Film (1952 - 1956), iar între 1998 şi 2000 a predat la Universitatea Hyperion din Capitală.

De-a lungul carierei, a fost invitat în calitate de actor şi regizor în Italia, Belgia, Franţa, Japonia, Canada, SUA. Dintre aceste realizări de succes pot fi amintite piese de Eugen Ionescu, o piesă proprie dedicată copiilor, "Cocoşelul neascultător", montate la teatre din Paris, Caen, Rennes (Franţa), Montreal (Canada), Bruxelles (Belgia). A tradus piese de Moliere, Eugene Labiche, Georges Feydeau şi a publicat volumele "Le petit coq" (1975), "Fantezii pe teme umoristice" (1998) şi "Steluţe de umor" (2002).

În stagiunea 2010-2011, Ion Lucian a jucat la Teatrul Naţional în piesa "Comedia Roşie", în regia lui Alexandru Tocilescu, iar din 2002 ţinea capul de afiş la Teatrul de Comedie în "...escu", de Tudor Muşatescu.

Din filmografia sa pot fi amintite "Două lumi şi o dragoste" (1947), "Viaţa învinge" (1951), "Gelozia bat-o vina" (1954), "Doi vecini" (1958), "D'ale carnavalului" (1958), "Titanic vals" (1964), "Mofturi 1900" (1964), "Doctor fără voie' (1976), "Roşia de un kilogram" (1979), "Rămăşagul" (1984), "Medalia de onoare" (2009).

În 1973 a fost numit membru în Asociaţia Scriitorilor Francezi de Teatru şi Muzică, cu sediul la Paris, în Asociaţia Internaţională a Teatrelor pentru Copii şi Tineret, cu sediul la Paris, iar în 2001, al Clubului Diplomaţiei Culturale. A fost numit, de asemenea, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A primit distincţia de Artist Emerit în 1954, premiul UNITER pentru întreaga carieră în 2001 şi premiul naţional UNITER pentru întreaga cariera dedicată tânărului public (2002). Ion Lucian a fost numit, totodată, Societar de Onoare al Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" din Bucureşti, cumul cu Excelsior (din 2002).

A primit titlul de Ofiţer al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare (Franţa, 2004), o încununare a activităţii sale remarcabile desfăşurată în spaţiul francofon. A fost distins cu Ordinul Muncii Clasa I şi II, Ordinul Meritul Cultural Clasa I, Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Grad de Cavaler. De asemenea, la ediţia 2007 a Festivalului Comediei Româneşti, i-a fost acordat premiul de excelenţă.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

vineri, 20 aprilie 2012

Nuduri şi caricaturi marca Mălăele de Maria Sârbu, Jurnalul Naţional


În Strada Smârdan nr. 37 din Centrul Vechi al Bucureştiului poate fi văzută o incitantă expoziţie semnată de un artist unic în felul său

Vreo 60 de lucrări de grafică şi desen, purtând aceeaşi iscălitură - Horaţiu Mălăele - înnobilează Galeria din Strada Smârdan nr. 37. E în Centrul Vechi al Bucureştiului, acolo unde din primăvară şi până toamna e forfotă mare. De curând, artistul şi-a reamenajat galeria, ţinând cont de o anumită ordine a ideilor sale. De la deschiderea acestui spaţiu (septembrie 2010), numit Galeria-atelier HORAŢIU, au fost vernisate mai multe expoziţii, care au cuprins lucrări realizate nu numai de artistul “proprietar”, ci şi de alţi confraţi în ale artelor plastice. Acum, însă, Horaţiu Mălăele expune de unul singur.


Pe simeze, şi-au găst loc, frumos ordonate: portrete ale unor personalităţi culturale văzute de Mălăele; autoportrete, care îi fac pe privitori să zâmbească; nuduri, ce trezesc curiozitatea publicului fie pentru felul cum sunt văzute de autor, fie pentru tehnica în care sunt realizate; caricaturi – toate cu însemnele talentului lui HORAŢIU.


Atunci când s-a deschis galeria, scriitorul Tudor Octavian scria în Jurnalul Naţional: „ (...) La cei mai mulţi caricaturişti desenul nu e definitoriu. Contează la aceştia ideea, mecanismul comic. Carigrafiile lui Horaţiu Mălăele nu sunt de publicat în ziare şi reviste şi nici de expus în saloanele genului. Sunt de pus în ramă, ca lucrări de grafician specializat în reprezentarea exagerată a caracterelor într-un registru bonom, ironic. Galeria-atelier e deschisă, fireşte, pentru public, dar şi pentru colegii din breaslă care simt nevoia să socializeze - cum se spune astăzi unei trebuinţi spirituale vechi de când lumea. Toţi artiştii „socializează” - oribil cuvânt! - cu vizitatorii în expoziţiile lor. Aici însă e binevenit un public care nu intră în sală doar ca să se hlizească la nişte desene comice. În lumea presei bune şi, în general, în sistemul galeriilor de calitate ironia subţire a selectat un public instruit şi deschis la creativitate în materie de portret. E o mare deosebire între portretul „făcut” pe loc, la zece euro bucata, pe platoul din faţa Muzeului Pompidou, de la Paris, şi portretele îndelung esenţializate, pline de găselniţi încântătoare, ale lui Horaţiu Mălăele. Cum ar fi de exemplu portretul dintr-o singură întortochere a liniei. Sau autoportretul lui Mălăele cu un infinit de variante, toate căutând şi mai caracteristicul (...)”.

Mălăele bucură lumea cu rolurile lui în teatru şi în film, o bucură cu operele pe care le regizează... Asta este viaţa sa. Despre ceea ce lasă pe simeze, el spune că e „un modus vivendi”, că e modul său de a colabora cu lumea, de a se înţelege cu oamenii. Mălăele mărturiseşte că ceea ce face este la graniţa dintre grafică şi caricatură şi că el nu este „un caricaturist în sensul clasic”.
Ca să înţelegeţi ce fel de artă face Mălăele vă îndemnăm să mergeţi să vedeţi expoziţia din Strada Smârdan nr. 37.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 19 aprilie 2012

Anthony Hopkins a intrat în rolul lui Alfred Hitchcock cu dreptul înainte şi cu capul sus


Biografiile pot duce mai mereu la capodopere, la filme şi prestaţii apreciate de critici . 
Multe genii în istorie . Multe vieţi de genii în filme . Dar până acum, niciunul bun despre maestrul groazei, misterului si al umorului negru absolut, Alfred Hitchcock . 
Iată că, lucrurile se schimbă . Sir Anthony Hopkins a fost distribuit în rolul marelui regizor britanic .
Proiectul filmului Alfred Hitchcock and the Making of Psycho a debutat acum câţiva ani . El spune povestea adevarata a regelui incontestabil al thrillerului si al suspansului, misterului si groazei, Sir Alfred Hitchcock si a filmului acestuia, intrat pentru totdeauna in istoria cinematografiei, " Psycho - Psihoza " .
O tanara functionara fuge cu o imensa suma de bani . Dupa ce isi schimba masina si ajunge la multi kilometri de orasul din care fuge ( Pheonix ), se hotaraste sa innopteze la un motel . Aici isi gaseste sfarsitul in conditii misterioase, pe care numai telespectatorul le poate vedea . Sora fetei si iubitul pornesc o ancheta pe cont propriu si ajung aproape de adevar . Urmeaza o confruntare finala si un sfarsit pe masura unui film de geniu . Hitchcock a surprins prin alegerea filmarii alb-negru, care a dat o nota mai inalta de ocult si macabru peliculei .
Din distribuţie mai fac parte Dame Helen Mirren ( în rolul soţiei cineastului, Alma Reville ), Scarlett Johansson, James D’Arcy, Jessica Biel, Danny Huston, Toni Collette, Wallace Langham, Michael Wincott, Ralph Macchio şi Michael Stuhlbarg.


Al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Ca un fum de ţigară, sufletul de Adrian Păunescu

Photobucket

- autodedicaţie -



Ca un fum de ţigară, sufletul 
Adrian Păunescu

Am să-ţi spun bună seara şi-am să plec undeva
Unde nu e nimic, numai scrum, numai zaţ,
Am să-ţi spun uşurat, am să-ţi spun cu nesaţ,
Ce departe vă simt eu de inima mea.

Uşa-n loc va-ngheţa şi nimic nu va fi,
Ca un fum de ţigară voi trece in sus
Unde stelele sînt, unde oamenii nu-s,
Am să-ţi spun bună seara, deşi va fi zi.

"Nu serviţi o cafea, nu doriţi un fistic?"
Nu doresc decât drumul spre cer, fără voi
Şi să nu mă mai trageţi nicicând înapoi.
Bună seara pe veci, cred c-aşa am să zic.

Bună seara din nou, bună seara adanc,
Doamne dragi, domni stimaţi, eu am treabă, eu plec
Şi pe urmă aici e un fum de mă-nec
Nu-nţeleg de ce parcă îmi vine să plâng.

Doar atât am rămas, o vuire şi-atat,
Şi plămânii de-atâta strigare se rup,
Bună seara frumos, bună seara urât,
Ca un fum de ţigară mi-e sufletu-n trup.



Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Un moment de umbră, o eternitate de lumină ! S-a dus la Domnul, în ajunul Paştilor, marele istoric, acad. Florin Constantiniu ! Dumnezeu să-l ierte !


marți, 10 aprilie 2012

Fănuş Neagu, omagiu în Rotonda 13 a Muzeului Literaturii Române



În excursia pe care am făcut-o la Bucureşti, pe 6 aprilie, am vizitat şi Muzeul Literaturii Române . Am ţinut neapărat să-mi cumpăr o carte de Fănuş Neagu, pe care l-am fi sărbătorit joi, la aniversarea celor 80 de ani . A fost ultima lui carte : Apus de Europă, Răsărit de Asie .
Un mic afiş lipit pe o fereastră exterioară a Muzeului anunţa o comemorare programată pentru 5 aprilie, adică în urmă cu o zi sosirii mele în Bucureşti, în Rotonda 13 .
O sală frumos amenajată, unde am făcut nişte poze reuşite .
La mulţi ani în eternitate, Fănuş Neagu !

Photobucket

Fănuş Neagu a fost omagiat la Muzeul Literaturii de Carmen Anghel, Jurnalul Naţional

Familia, prietenii apropiaţi, admiratori, cei care l-au cunoscut în carne, oase şi spirit, unii dintre cei care nu s-au mai putut sătura citind cărţile sale s-au aflat astăzi la Muzeul Naţional al Literaturii Române pentru cei 80 de ani ai lui Fănuş Neagu. I-ar fi împlinit astăzi; ar fi petrecut cu prietenii – dar lui toată lumea îi era prieten- spun toţi cei care îl evocă. I-ar fi înjurat cu dragoste.

Prietenii au adus flori. Pentru cei 80 de ani. Femei sau bărbaţi, scriitori sau cititori. Le-au dăruit fiicei şi soţiei. Tristeţea, chiar dacă a mai biruit sufletele şi vocile prietenilor din când în când, a fost repede alungată.
Pentru cei 80 de ani au povestit întâmplări frumoase academicianul Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Lucian Chişu, Mihai Ispirescu, Viorel Coman.
Au povestit despre viaţa lui "pe care şi-a iubit-o”, despre cuvântul pe care îl mângâia şi-l cioplea până când, creaţie perfectă, se înfigea în sufletul cititorului avid de gust de stele.

Şi între toate aceste poveşti, în Rotonda 13 a Muzeului Literaturii, din cele 33 de fotografii cu el şi cu prietenii săi a fost tot timpul prezent Fănuş Neagu. Această expoziţie mai cuprinde obiecte personale ale maestrului, manuscrise, cărţi. Ineditul celor 33 de fotografii constă în faptul că fiecare are pe ea un comentariu scris chiar de Fănuş Neagu.

Photobucket

Fănuş Neagu, un mare bun de Dan Dumitrescu, Jurnalul Naţional


Fănuş Neagu ar fi împlinit pe 5 aprilie 80 de ani. Dar nea Fane a obosit să mai împlinească pe pământ. A ales cealaltă parte a lumii, lăsându-ne nouă tristeţea de a nu ne mai petrece cu întâmplările pe care el le bucura cu risipă de spirit. şi ne-a mai lăsat o teribilă încărcătură de amintire pe care o rezolvăm după cum suntem, după cum putem.

Săptămâna trecută, pe 5 aprile, Muzeul Literaturii Române s-a legitimat prin amintirea lui Fănuş Neagu. Lucian Chişu, director al muzeului, a organizat acolo o rotondă Fănuş Neagu. Au fos expuse manuscrise, cărţi, fotografii şi încă alte mărturii ale unor întâmplări personalizate de Fănuş Neagu. Într-o vreme bună pentru mine mi-a fost dat să-l întâlnesc pe Fănuş Neagu şi să mă bucur de acceptarea sa prietenească. Între noi s-a întâmplat o corespondenţă pe care Lucian Chişu a găsit de cuviinţă să o expună într-un spaţiu generos al rotondei organizate la Muzeul Literaturii Române. Privilegiul unei asemenea afişări m-a costat însă scump. Fiindcă Lucian Chişu m-a invitat să vorbesc în cadrul manifestării, să vorbesc puţin despre Fănuş Neagu şi să explic întrucâtva contextul care a generat respectiva corespondenţă. Atunci am descoperit că mai trăiesc, că mai simt, că mi se mai întâmplă stări sufleteşti care subordonează sever stăpânirea de sine.

Din cauza emoţiilor am fost tentat să refuz invitaţia lui Lucian Chişu. Dar, fiind vorba despre Fănuş Neagu, nu era loc de laşitate. Am spus atunci, acolo, în acel context, că nici măcar inconştienţa nu mă poate ajuta să vorbesc despre Fănuş Neagu. Cine sunt eu ca să vorbesc despre Fănuş Neagu. Pot însă, pe cât îmi slujeşte memoria şi pe cât mă duce capul, să mi-l amintesc pe Fănuş Neagu. şi, amintindu-mi-l, pot spune că Fănuş era un om rău. Era neiertător atunci când în cale îi stăteau prostia sau neghiobia omenească. Altfel, Fănuş Neagu era un om esenţial bun. Cei care au avut şansa să îl cunoscă, să afle câtă generozitate înmagazina înjurătura sa, vor fi de acord cu mine când spun că nea Fane era un mare bun. ştiu asta fiindcă şi pentru mine a fost valabilă zicala aia cu... noroc să fii. Nea Fane m-a înjurat mult şi bine. Dovada scrisă se află în corespondenţa sumară întâmplată pe vremea când lucram alături de Fănuş Neagu la săptămânalul ”Ţara”, corespondenţă expusă în cadrul rotondei de la Muzeul Literaturii Române.

Despre generozitate putem vorbi şi atunci când îl citim şi îl recitim pe Fănuş Neagu. Observăm la inteligenţi silitori o teribilă hărniceală atunci când se împrumută din limba română pentru a le fi mai bine. şi reuşesc ei construcţii decente. Dar cât de copleşitoare poate fi o eventuală comparaţie. Fiindcă nimeni nu-i poate sta alături celui care, prin creaţia sa, a împrumutat limbii române atâta frumos.

Joi, 5 aprilie 2012, în postul Paştelui, Muzeul Literaturii Române a păcătuit de dulce. Dar păcatul a fost iertat de amintirea lui Fănuş Neagu. Pomenirea spirituală a lui Fănuş Neagu i-a recompensat pe cei care au răspuns invitaţiei lui Lucian Chişu. I-a recompensat cu o mângâietoare stare de bine. Evocările celor care au vorbit în cadrul evenimentului au fost durabile în argument. Dar şi în timp. Fapt care mi-a stârnit din nou amintirile. ştiu cu câtă grabă ar fi frecventat Fănuş Neagu asemenea momente. şi, la un moment dat, nu mai auzeam ce se spunea aievea. Îl auzeam din nou pe Fănuş Neagu: ”Tâgane, te-ai rătăcit pe unde nu ţi-e locul şi nu eşti în largul tău. Du-te unde-ţi place că vine şi nea Fane cu tine”. Îl auzeam, dar n-am plecat. Am rămas locului. Cu el în gând.


Photobucket

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 9 aprilie 2012

Ştefan Iordache: stea pe Aleea Celebrităţilor. "Madrigal" i-a adus un omagiu de Maria Sârbu, Jurnalul Naţional


În preajma Sărbătorilor Pascale a fost omagiat, luni, la Bucureşti, Ştefan Iordache. În memoria domniei sale s-a dezvelit o stea pe Aleea Celebrităţilor din Piaţa Timpului, o stea cu numele acestui minunat actor inaugurată de sora regretatului artist, Ileana Iordache. Au fost oferite, postum, o stea mică din aur din partea Casei de Bijuterii Sabion şi Placheta oraşului Bucureşti. Toate sunt în semn de recunoştinţă pentru marea activitate în teatru şi film a regretatului artist, dispărut în septembrie 2008 şi care ar fi împlinit în februarie 71 de ani.

Steaua lui Ştefan Iordache străluceşte acum alături de stelele lui Amza Pellea (oferită postum anul trecut, tot înaintea Sărbătorilor de Paşti), Florin Piersic, Victor Rebengiuc, Radu Beligan, Maia Morgenstern, Alexandru Tocilescu, Tamara Buciuceanu-Botez, Ileana Stana Ionescu, Sebastian Papaiani, Draga Olteanu-Matei, Mircea Albulescu, Mariana Mihuţ, Stela Popescu şi Ion Caramitru.

Au venit, amintindu-şi cu drag, dar şi cu mâhnire, de cel care a fost un mare artist, oameni de teatru, prieteni, dar şi membri ai Corului Madrigal, care au cântat, aducându-i astfel un omagiu regretatului actor. În 2005, Corul Madrigal a realizat cu Ştefan Iordache un CD cu colinde, iar luni, în Piaţa Timpului cei prezenţi au primit câte un exemplar, potrivit Mediafax.

S-au rostit discursuri, dar cel mai emoţionant dintre toate a fost poate cel al surorii artistului: "O vorbă populară spune că atunci când cerul plânge celui care ne-a părăsit îi pare rău că a plecat dintre noi. Acum trei ani şi jumătate, cerul a plâns, semn că lui Ştefan îi părea rău să plece (…). Ştefan a fost şi este un mare om şi sunt convinsă că acum se uită cu drag la această stea, oferită pentru nemurirea sa pe pământ”.

©VIP
Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 5 aprilie 2012

80 de ani de la naşterea lui Fănuş Neagu de Carmen Anghel, Jurnalul Naţional

Fănuş Neagu ar fi împlinit astăzi 80 de ani. Probabil că îşi dăduse seama că, oricât ar fi de "meşteri", oamenii nu pot pătrunde în toate cotloanele minţii şi ale sufletului său. De aceea, ori râzând, ori serios, ori sarcastic, Fănuş Neagu şi-a făcut, pictate în cuvinte şi în fraze arzânde sau blânde ca ploaia de vară, "autoportrete". Ele ne vor ajuta să-l cunoaştem, să-l recunoaştem şi să nu-l mai uităm.


În "Cartea cu prieteni": "Rezemat în gardul frunţii/ Prieteniile sunt un izvor de insomnii sau un răzor de aştri. Spun asta fiindcă nu pot trăi singur. Iată şi potretul celui care mă însoţeşte în toate clipele. E înalt, masiv, blond (astăzi cărunt, îndestul de cărunt), căpcăun la vorbă şi la băutură, vârât până la gât în Balcani şi plutind pe Dunăre într-un docar pe jumătate înecat, pe jumătate făcut ţăndări, către marea pe care o ţine în Dumnezeu ca un hoinar ce-şi primeneşte sufletul numai în iarbă, în tăvălitură de cai, în vedenii capii ce-l însoţesc şi-l latră...

Ehe, ce ureche de aur pe tâmpla măgarului şi ce timp ciudat, acolo, deasupra malului de la Brăila, unde se înalţă un oraş din solzi de aer albastru, împerecheaţi cu solzi de aer de sidef. Scrie blestemându-se, iubeşte uitându-se peste umăr la nevestele altora, umblă după o prinţesă de rouă, e hain cu el şi nu va găsi niciodată cuvintele care să-l sature. Dacă n-ar fi atât de mult ar fi un pui de lele, dar aşa e numai un netrebnic, un reazemă gardul frunţii, un îndoit pe inelul ce şi-l pun nălucile pe deget în seara când se logodesc cu poeţii. Deşelat de atâtea cântece care nu izbutesc să-i iasă din gură e totdeauna ca un brad înapoi şi ca o floare-n urmă. Iar când nu-şi mai poate răbda oasele fărâmate pe masă şi haita viselor care-l duc până în pragul nebuniei, trece Dunărea, în Dobrogea, pe un drum subţire, se clatină prin buruieni şi pândeşte o zi când începe să bată vântul din rupturile Orientului.

E întreg, om liber şi cu sufletul despicat pentru toate încercările atunci când ajunge lângă o moară de vânt – numai vreo cinci mai sunt în toată Dobrogea – şi din răspântiile tulburi ale lumii de mărăcini şi de presimţiri răscolitoare se ridică în două aripi potopul dropiilor de nisip. Ceasuri în şir sună prin cotoarele grâului pulberi asfinţite, herghelii din care n-au mai rămas decât izvoarele fugii, gânduri care n-au ajuns să fie faptă şi nu vor muri pentru că n-au avut viaţă. Atunci e salcâm sau cumpănă de fântână care bea sufletul câmpiei, ticălosul.(...)"

Târziu se trezeşte într-un lan de floarea-soarelui şi cade fericit într-un răzor de insomnii, într-un răzor de aştri, şi ascultă cu inima ceea ce scria Nichita Stănescu despre el, cu atâţia ani în urmă:

"Oraţie de nuntă a prietenilor
Voi, derbedeilor, sensibili şi aurii
precum polenul de pe aripe de fluturi în zigzag
un orizont din trupul meu îmi fac
trăgănd săgeata unui punct pe i.
Ursula cesta blând şi calm şi bleg, Fănuş,
e apucat de nimeni ca de doruri; –
dă cu sărutul numai doar în zboruri
iar iernii lumii e învârtecuş.
De zimbrul ăsta mult zâmbesc cu zâmbre
lăsându-l mult pupat, mult sărutat
când simt cum pasărea îmi ţine loc de tâmple
şi sâmbure mi-e creierul pentr-o coroană de-mpărat.
Îl las pe tont să stea pe tron
cum las sărutul meu pe altă gură, –
cel mai sărac şi ce mai domn, –
din ochi îmi curge pe figură, –
lacrima sărată pentru altădată."

Sau "Potretul«dracului» care i-a fost repartizat". "Ar arăta cam aşa: foarte ciolănos; cu nişte copite d-alea de cal de regiment. Să plesnească pe rumân, să-i sară băiatului nasturii. Bătăios. Cu coarne de bivol pus pe fapte mari. Cam netrebnic. Deschizând întotdeauna uşa cu umărul, nu cu mâna. Sau cu genunchiul. Dând din coate când trece pe lângă tipi simandicoşi, dar dând din coate în aşa fel încât să le rupă nasul. Fumând mult şi aruncând fumul în nasul lumii. Mergând spre cârciumă la braţ cu dracul lui Nichita şi cu dracul lui Tomozei. Foarte amic cu stewardesele, plimbându-se pe lângă aeroport. Din când în când, coborând spre Rucăr şi ajungând până la Braşov.

Mai mult n-ar urca, pentru că e o cheltuială mare să urci pe munţi, iar în oraş e răcoare. Ar mirosi foarte mult a cramă. I-ar plăcea să se culce toamna pe frunze şi nu ar intra în oraş decât cu pălăria trasă pe ochi şi foarte rar, numai pe ploaie. Ar sta foarte mult pe Dunăre, creanga. Un tip necuviincios prin însăşi existenţa lui." (într-un interviu dat lui Florin Murgu). (Fragmente din cronologia care apre în volumul Fănuş Neagu – Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, apărut în seria BPT, Jurnalul Naţional).
Fănuş Neagu s-a născut pe 5 aprilie 1932, în Grădiştea-de-Sus, judeţul Brăila, şi a fost povestitor, memorialist, nuvelist, romancier şi dramaturg. A murit la 24 mai 2011.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal