sâmbătă, 28 aprilie 2012

Blogul Mareşalului Crai declară " Fănuş Neagu 1932-2012 - Rotonda 13 " marele eveniment al lunii


Am fost realmente impresionat . Nu a fost grandios . Nu multă lume a ştiut ( / ştie ) că pe 5 aprilie Fănuş Neagu ar fi împlinit 80 de ani . Îngerul l-a strigat anul trecut .
Expoziţia Muzeului Literaturii Române a fost una de bun simţ şi sunt sigur că vernisajul activităţii a fost unul pe măsura evenimentului celebrat .
Nu am citit mult de Fănuş Neagu, dar de la prima nuvelă, am fost absorbit într-o lume atemporală, într-o lume pe care nu o pot arăta pe hartă . Pur şi simplu, Fănuş te captivă, te vrăjeşte cu frumuseţea sufletului său . Universul său este unul de vis, un univers al oamenilor de basm, înfrăţiţi cu apele sau cu grânele, cu luna şi cu soarele . Fănuş Neagu are puteri dumnezeieşti şi leagă omul cu natura într-un dans care răscoleşte cititorul . 
Nu am citit mult de Fănuş . De fapt, doar câteva nuvele, dar abia aştept să ne cunoaştem mai bine !




La 5 aprilie 2012, irepetabilul Fănuş Neagu ar fi împlinit 80 de ani.

Capitolul I

Prietenii au venit, unul câte unul, la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Prietenii, cititori, admiratori. Au venit unul câte unul pentru Fănuş. Şi toţi fiind prieteni ai celui mai mare prieten al tuturor, s-au îmbrăţişat aşa cum ar fi făcut cu Fănuş. Au adus flori. Multe flori de primăvară. Le-au primit, în numele celor 80 de ani ai lui Fănuş Neagu, Anita şi Stela, cele mai importante femei din viaţa scriitorului.

Pe zidurile Rotondei 13 a Muzeului Literaturii sunt zeci de fotografii din care zâmbeşte sau ne ironizează Fănuş Neagu. Fiecare fotografie are un comentariu scris chiar de mâna sa. Cu autograful său.

Vorbitorii (academicianul Eugen Simion, criticul Lucian Chişu, dramaturgul Mihai Ispirescu şi ceilalţi invitaţi), povestesc despre Fănuş ca şi când el a uitat că este ziua lui sau a uitat că are invitaţi, a plecat să se plimbe puţin şi urmează să-şi facă apariţia din clipă în clipă.

Le este foarte greu să admită dispariţia pământeană a lui Fănuş. Trebuie, însă, să fie, undeva, un loc, unde spiritele înalte, irepetabile, să se întâlnească.

Dramaturgul Mihai Ispirescu citeşte câteva dintre convorbirile pe care le-a avut de-a lungul timpului cu prietenul său, Fănuş Neagu. Le ascultăm în premieră aceste destăinuri despre dragoste, despre prieteni (ştiu că acest cuvânt l-am folosit foarte des, dar a fost invocat de cei veniţi pentru cei 80 de ani ai lui Fănuş, mult, mult mai des), despre cum a intrat în fiinţa lui seva de scriitor. Cu ochii închişi ascultăm. Şi vedem totul ca într-un film. La final, o mare emoţie. Şi o mare tăcere...

Povestesc, toţi, zâmbind... cu lacrimi în ochi aventuri cu Fănuş.

Pentru un privitor(din afară) aşa cum am fost eu, toate acestea constituiau o scenă de familie. Marea familie de prieteni a celui mai mare prieten al tuturor.


Capitolul II

Am avut norc. Mihai Ispirescu mi-a permis să public cele câteva convorbiri. Iar Muzeul Naţional al Literaturii Române mi-a dat acordul să public fotografiile din expoziţie. E o mare bucurie. Mă simt un pic prietenă cu Fănuş Neagu.

 Fănuş Neagu, prin cuvintele lui

Iată că Fănuş ne adună şi astăzi, aşa cum a făcut-o ani de-a rândul, la fiecare cinci aprilie, alături de credincioasa familie, dimpreună cu alaiul celorlalte rude, al numeroşilor prieteni. Poate că şi acum ne priveşte din înălţimi, reuniţi întru cinstirea sa, aceluia căruia-i plăcea s-o scrie şi s-o spună deseori, cu toată îndreptăţirea: Eu sunt cuvântul şi vinul bun!”

(...)Pentrucă, întocmai oricărui mare scriitor, Fănuş Neagu şi-a transformat viaţa în literatură, a trăit pentru a scrie, n-a lăsat să scape neîncorporat operei nici-un moment semnificativ, nici-un personaj aparte n-a ratat, nici-o amintire n-a rămas nefixată în memorabilele lui povestiri sau romane. De aceea am crezut nimerit astăzi să-i readucem printre noi spiritul şi stilul irepetabil, redându-vă şi câteva fragmente din convorbiri înregistrate de-a lungul timpului; unele adunate într-o carte apărută, altele, precum cele următoare, redate prima oară.

APRILIE 1994

Fănuş: primele poveşti, mie mi le-au spus bunica, iarba şi vântul. Pe bunicii dinspre tată, nu i-am cunoscut. Au murit în timpul primului război mondial. Bunicul pe front, bunica acasă, de tifos. Bunicii dinspre mamă erau amândoi analfabeţi. Se numeau Petrache şi Nastasia, din comuna Grădiştea, judeţul Brăila. Bunica a avut 13 copii. Parcă o aud:

4 MAI 1994

“(...)Din Grădiştea, mi-a rămas toată poezia simţirii şi vorbirii ţărăneşti. Au rămas câţiva salcâmi, maluri de răchită, foltanele de stuf ale bălţilor în care pescuiam cu părinţii, viile, duzii. Am pierdut cei mai buni prieteni: caisul care bătea cu flori la geamul odăii în care dormeam, (parcă mă văd deschizând fereastra şi înhăţând fructele alea pârguite) şi mărul cu două crengi în formă de şa, în care urcam să citesc nemuritoarele cărţi cu poveşti. Satul meu de azi e ca un colind cântat de copii peltici. El trăieşte fabulos numai în gândirea mea. Aproape că-mi vine să plâng de disperare cât de jerpelit arată. Mai este acolo un învăţător pe care îl iubesc foarte mult, un nepot stăpân peste o livadă păzită de fluturi şi cârciuma Zăluţei, pusă peste drum de casa unde a locuit Che Andrei. Da, pe care l-am făcut personaj în <Îngerul a strigat>. E impropriu spus că a locuit, fiindcă Che Andrei, în ultimii 15 ani ai vieţii, s-a mutat la vie, într-un apartament construit sub pământ. Era reacţionar. Primăriei îi spunea şi-l acuza pe preot că-şi ţine undiţele, vâslele, catranul şi câlţii pentru călăfătuitul luntrelor în altar, pe pristol. Adevărul curat este următorul: popa-şi ţinea acolo toate ustensilele, dar îşi ţinea şi sticlele de vin bisericesc, la care tânjea Che Andrei şi nu era miluit. La vârsta de 25 de ani, lui Che Andrei i s-a tăiat prin vrăji, descântece şi obiceiuri bătrâneşti darul de a bea ţuică. De-atunci, până a murit, a băut numai vin. Cu cofa, sau cu găleata. - apelativ cu care mă gratula - ...”

MARTIE 1996

Fănuş: ...) Dă-mi voie să-ţi spun ceva: eu, fără Şcoala de literatură, n-aş fi ajuns scriitor. Şi-ţi mai dau nişte exemple: Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe, Alexandru Andriţoiu. Cel mai strălucit exemplu este Labiş. N-ar fi existat fără Şcoala de literatură. Aici, în perioada ei fastă, predau George Călinescu, Tudor Vianu, Ion Coteanu, Mihail Sadoveanu. Vreau să-ţi spun însă că nu eram admişi la Şcoala de literatură pentru a fi transformaţi în scriitori, ci pentru a deveni redactori de editură, reviste literare, ziarişti. Nu şi-a propus niciodată Şcoala de literatură să fie o şcoală de poeţi şi prozatori, fiindcă, vorba lui Sadoveanu:....”

IUNIE, 2000

Fănuş: ...) Câte veri n-am trăit eu în Grădiştea, pe malul bălţii Ciulniţa, cu undiţa-n mână şi eram fascinat de cei mai frumoşi nuci pe care i-am văzut vreodată - nucii dascălului Neagu Popescu, din via lui care se-ntindea până la via babei Ghişa. Această babă locuia în plină câmpie, pe malul bălţii, la distanţă de cel puţin 5 kilometri de orice sat. Avea un băiat, Ene Lelea, ajuns mai târziu eroul unui şir de povestiri din volumul meu,?n văpaia lunii Tot acolo, mai în fiecare seară, pe malul dimpotrivă al bălţii apărea, la asfinţitul soarelui, ieşind din alte vii, sau dintr-o livadă de piersici, o fată goală. Pârguit de pojarul soarelui în asfinţit, trupul fetei părea de aramă. Pot să jur că şi acum o văd printr-o frunză roşie de stejar. Apariţia ei stranie şi fermecătoare am căutat să o păstrez în povestirea mea , din volumul

Fănuş (Mai târziu, în aceeaşi zi): ...)Vreau să-i cer iertare soţiei mele, dar trebuie să-i spun: cea mai frumoasă pagină de dragoste pentru ea am trăit-o când eram tineri însurăţei şi a trebuit să plec de la Movila Miresei spre Gemenele, unde ea mă aştepta. Eu veneam de la Bucureşti şi am mers pe jos vreo 10 kilometri printre lanuri de grâu, băute de lună. Şi printre acele lanuri de grâu bătute de lună, eu vedeam chipul nevestei mele cum păşea pe deasupra celui mai frumos zid al lumii, grâul. Nu pot să nu fiu liric pentru că iubirea este un fluviu mare în care se îneacă, în fiecare noapte, toate rătăcirile noastre. Veniţi de pe pâraie de munte, de pe pâraie de câmpie, ne amestecăm în acest fluviu, şi nu ştim cu ce ne alegem până la urmă. Ne alegem cu neveste, cu iubiri pierdute, cu lăutarii care ne-au ţesut mătasea acestor drumuri, cu viaţa care se scruge, s-a scurs, se şterge sau ia naştere...”

OCTOMBRIE , 2004

“( Toţi scriitorii mari au băut vin, începând cu Rabelais, Creangă, Sadoveanu. Cei mai mari ai noştri, toţi au băut vin.

ÎNTREBARE: Dacă aţi fi fost băutor de bere şi nu de vin, aţi fi scris altfel?

Fănuş: Da! Aş fi scris tâmpenii. Vinul îţi dă atingerea altoiului de 2000 de ani, cu Dumnezeu.

NOIEMBRIE, 2004

Fănuş: Eu sunt un băutor de vin. Îmi place vinul, starea de euforie care mi-o dă, mă bine dispune, mă farmecă şi îmi dă o fericire, sigur de multe ori artificială, dar o fericire. De câte ori scriu, nu pun nici un strop pe limbă, nu pot, mi se duce orice idee din cap şi orice scânteie a verbului. Asta-i motivul pentru care, în timpul scrisului, nu consum decât apă.”

Tot NOIEMBRIE 2004

Fănuş: ...) Scriu aşa cum curge râul şi aşa cum se înclină sălciile, şi aşa cum ninge în Bărăgan, ăsta e stilul meu.”

DECEMBRIE 2004

“(...)Am uitat să-ţi mai spun că Raminski, scriitorul din , romanul, este aproape figura aievea a lui Rauţchi, actorul teatrului Naţional. De la el am împrumutat-o, luând şi multe trăsături de la actorul şi poetul Vasile Niţulescu. Rauţchi avea bucuria vieţii, era unul dintre oamenii care se retrăseseră din sfera politicului, el, împreună cu Cozorici şi cu Emanoil Petruţ, cu Dimitrie Stelaru, cu sculptorul Vlad şi cu Ahoe, făcuseră un conclav al boemei la Restaurantul Peştera pe care îl numeau Singapore. Acolo a scris Tudor George Baladele singaporeze. Acea lume de la Singapore s-a mutat la Podgoria pe care ai cunoscut-o şi tu, unde ne înfrăţisem atât de bine noi, cu Horia Lovinescu, încât acel local ar trebui să se cheme. Farmecul romanului

IANUARIE 2005

“( Lângă Biserica Creţulescu, este un derdeluş, unde mi-am dat fetiţa, în primii ani ai ei, cu sania. Tot în acel colţ de lume era şi cofetăria Nestor, cea care s-a dărâmat. Acea buclă de calea Victoriei şi de Luterană, ducând spre clădirea radio şi mai departe, către palatul Ştirbey, spre Casa Scriitorilor, pe care toţi scriitorii au cântat-o şi o regretă, unde servea vestita doamnă Candrea, acea parte era strâns legată de inima mea, făcea bucuria vieţii mele. Sau strada Banului, care dă spre catedrala Sf. Iosif. Pe strada Banului se află o pivniţă de vinuri, ultima oară a lui Ştirbey, acum e a statului, care avea ramificaţii pe sub Calea Victoriei, până sub blocul Macul Roşu. Acolo beam pe vremea aeea cu Cornel Dinu, cu doctorul Conţi Bărbulescu. Dedesupt, în pivniţă. Pe deasupra noastră treceau autobuze, maşni. Crama avea ramificaţii care duceau cândva, spre Cişmigiu. N-am ajuns niciodată în Cişmigiu, întrucât căile se blocau pe undeva şi ne blocam şi noi aşa cum, de exemplu, cu bietul Velea, în drumurile mele prin podgorii, niciodată nu treceam de al patrulea butoi dintr-o hrubă. La Odobeşti, într-o cramă care începe în milocul viilor şi se termină la gară, n-am străbătut niciodată mai mult de 7 metri, pentru că Velea nu se mai mişca de la al doilea sau al treilea butoi, şi nu avea rost să mă duc singur spre sdâncurile sumbre.”

MARTIE , 2005

“( Prieteniile durabile sunt prieteniile de idei , împletite cu frumuseţea sufletească. Eu am avut mari prietenii în viaţă, de exemplu prieteniile mele literare cu Băieşu, cu Eugen Simion, cu tine, cu Mircea Micu, cu Velea. În Italia, cu Nichita Stănescu şi cu Constantin Chiriţă a fost o aventură fermecătoare, din şirul de aventuri ale prieteniei mele cu ei şi cu alţii.

Îmi amintesc că Nichita care era un bun muzician, un pianist de excepţie, a cântat pentru viitorul meu copil, toată noaptea, la Biblioteca Academiei Române din Roma. Ştiu că era o lună exact ca în magicele nopţi ale sudului şi din când în când ieşeam în acea curte interioară unde exista un cap de berbec al lui Medrea şi ne spălam frunţile la jetul pe care îl azvârlea această statuie. Prima degustare am făcut-o la Veneţia. Eu, bâjbâind cel mai bine italiana din grup, ?u-te şi cumpără nişte vin, dar vin bun. mi-a cerut Nichita. Mă duc la prima ?sterie cer conforma principiilor cunoscute: alb, sec, rece, mult.?ât e sticla?!întreb. Buteliil erau de jumătate de litru.?âte doriţi?! zice. 0!îi răspund. Dar n-am decât şase! tresare jupânul. ?e priveşte îl avertizez. M-am dus cu ale şase, şi zice Nichita:?e-s astea?!Le-am distrus într-un sfert de oră. ?l Padronea mai venit cu 16. Cu picioarele în Canal Grande, le-am supt şi pe acelea, fără să cădem în apă. Jupânul a ţinut neapărat să ne mai dea pentru drum, pe tren, încă trei butelii, gratis, ca primă din partea casei.”

Şi, în sfârşit, un fragment din ultima înregistrare pe care o am eu, datată august 2006 (în primăvara lui 2007 i se declanşează suferinţa)

“(...) Noaptea care a trecut am petrecut-o afară, în grădina din faţa casei mele, din arhitect Iojn Mincu şi am privit cerul. Au stat cu mine până la o anumită oră, două sticle Dray Riesling, apă minerală rece, un singur greiere şi floarea vântului. Nu ştiu ce prevestiri, ce taine s-or fi petrecut în adâncurile întunericului, dar ştiu precis că multe zaruri se rostogoleau în necunoscut şi zei păgâni îl asaltau pe Dumnezeu. Poate răstălmăcesc eu clipele şi pecetluiesc o deznădejde poetică, dar ultima noapte de vară a nului 2006 m-a dăruit cu tristeţe şi cu nişte gânduri întoarse spre tragediile lui Ovidiu. Am citit trei povestiri din ?etamorfoze apoi sublima gândire a lui Cicero, din care am citit o singură pagină, după care m-am închinat la imaginea lui Iisus din icoana de sticlă, de la căpătâiul patului meu şi am adormit visând casa părintească, gutuii, crizantemele, cireşii şi merii, şi iarba din grădina prin care am umblat mereu, numai desculţ...”

Aşa rămâne Fănuş Neagu fixat pentru totdeauna pe banda amintirilor mele.

Mogoşoaia, 5 aprilie 2012.

Mihai Ispirescu 


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu