duminică, 27 mai 2012

Dacă iese un rege chior ? de Lucian Avramescu, Jurnalul Naţional


Am citat, în spiritul şi substanţa afirmaţiei, din Traian Băsescu, încă preşedinte al bananierei noastre republici. Zic bananieră fiindcă l-a ales şi încă îl suportă. Declaraţia Băsescului, omul care a reuşit să facă băşcălie de tot, de toate şi mai ales de ţara lui, sună cam aşa: Dacă ai un rege care lasă un moştenitor cu dizabilităţi şi ăla mai e şi pe viaţă ce te faci? Adică puiul de rege să fie, să zicem, chior. Lipsa vederii la un ochi e o dizabilitate. Sau surd. Nu neapărat la suferinţele poporului, pe care să le trateze cu hă-hă-it, ci surd de-a binelea. Sau ca urmaşul regal să se nimerească tont. Asta da suferinţă. Să aibă, să zicem, o fiică toantă, adică incapabilă să “editeze” o frază, total neşcolită, cu aptitudini pentru bar şi s-o trimită - cine? Casa Regală, fireşte - pentru încălzire la Bruxelles. Sună, cum ar zice puştii de cartier, naşpa.

Nu-i cea mai veninoasă insultă adusă Casei Regale şi nici ultima probabil, dacă Băsescu va mai fi lăsat să joace tontoroiul pe simboluri care menţin încă România în clasa europeană. Am tot auzit că formarea, mai degrabă refacerea majorităţii parlamentare de la alegeri, l-ar fi pus cu botul pe labe pe “jucător”. Că va sta cuminte în pătrăţica lui, nu va mai face piş pe Constituţie, va lăsa în sfârşit premierul să fie premier, justiţia să fie justiţie, serviciile fără un general băgăcios şi autoritar în plus, care vrea aservire fără crâcnire. Am tot auzit că Băsescu tace la Cotroceni şi s-a făcut băiat bun. Aş! Băsescu nu tace, ci ticluieşte. Nu a renunţat la poziţia belicoasă, ci desenează noi strategii de atac şi distrugere. Distrugerea pare a fi vocaţia lui. A incendiat cândva un port, a distrus prin înstrăinare flota României, a distrus toate echilibrele naţionale şi a distrus, prin împrumut şi cheltuire nesăbuită, viitorul, cel care mai poate fi întrezărit printre asteroizi şi cutremure de pământ. Ajuns în America, preşedintele care se laudă cu prestaţii de centură gratuite pentru licuriciul cel mare, a făcut-o iar, cu voluptate. Vasalitatea a fost reafirmată fără a fi nevoie. A mai arătat ruşilor, cu care SUA şi Germania, pentru a numi doar două puteri economice ale lumii, fac afaceri profitabile şi au relaţii excelente, deştul mare petrecut printre arătător şi mijlociu. Şi-a umilit, în cel mai ordinar mod posibil, propriul ministru de externe, în persoana unui universitar de largă recunoaştere şi preţuire, Andrei Marga. Rectorul de la Cluj-Napoca scrie cărţi, ştie să formeze generaţii de studenţi, dar nu ştie să se bată cu un ghiolban. Din acest motiv, bâza pe care a încins-o Băsescu, în timp ce el, de la tribună, formula o replică în calitatea sa de ministru de externe, l-a şocat, l-a întristat peste măsură, l-a făcut - aşa mi s-a părut mie - pământiu. Pentru a se bate cu Băsescu e nevoie de un lider de peluză, de un fante de Obor. Marga e un biet cărturar şi om de bun simţ într-o ţară condusă de, cum zice în gura mare un prieten de-al meu, o pramatie. Iluzia că Băsescu s-a cuminţit rămâne o iluzie. Daţi-l afară cât e timp şi cât nu goleşte cu totul România de oameni, populând-o cu ghiolbani. Trimiteţi-l acasă până nu devenim Ghiolbănia.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 26 mai 2012

Preşedintele tuturor mitocanilor de Victor Ciutacu, Jurnalul Naţional


A fost ales, în condiţii de noncombat al staff-ului adversarului şi de implicare a străinătăţii, pe fondul jignirilor strigate la televizor şi al ameninţărilor proferate pe unde apuca. Şi reales, într-un scrutin dominat de fraudă, în sunetul manelelor. Şi-a aservit justiţia şi serviciile secrete. Le-a utilizat cinic şi eficient de câte ori i-au făcut trebuinţă. Şi a urlat continuu că oamenii răi le minează independenţa. Şi-a cumpărat en gros, pe bani de la stat, presă şi intelectuali de casă; pentru folosinţă proprie. Ce n-a fost de vânzare a falimentat sau a marginalizat. Are nevoie să-i fie cântate şi scrise calităţile. Vrea să intre-n cartea de istorie. Scopul scuză mijloacele.

A folosit oameni pentru scopurile-i meschine şi i-a aruncat la coşul de gunoi ca pe batistele de unică folosinţă. Pe cei mai mulţi, i-a procopsit cu tinichele de coadă, să nu plictisească în timpul marginalizării. Şi-a înfipt fata-n Parlamentul European, clica de politruci cu curu-n toate funcţiile importante şi cu botu-n toate ţuţuroaiele cu bani. În paralel, a urlat că-i un val de clientelism, nepotism şi corupţie-n republică. Deşi-i cam şui şi are o imagine de antipolitician, e charismatic. Sau poate tocmai d-aia. Vorbeşte bine, la obiect, pe înţelesul vulgului. Îi spune răspicat ce vrea să audă. Magnetizează până la isterie un anume tip de audienţă. Fanii lui sceleraţi ar sări-n foc pentru el. Fiindcă, deşi conduce ţara cu mână de fier de mai bine de şapte ani, dă impresia cu talent că-i liderul opoziţiei. Identifică la minut vinovaţi pentru orice, întotdeauna alţii, nu el, şi-i transformă-n ţinte publice. Are succes natural la publicul pentru care pasta de dinţi se pune pe clanţă, săpunul e lux, iar şcoala inutilitate. Pentru că are oricând replică. Şi e ferm. Dă impresia tătucului pe care-l aşteaptă poporul suveran. L-au trimis comuniştii, cu avizul securiştilor, la Anvers, el a condamnat comunismul şi Securitatea-n Parlament. E mână-n mână cu tot soiul de securişti alunecoşi, are cele mai tiranice apucături şi răcneşte ca apucatul că vine peste noi restauraţia şi că democraţia e-n pericol. A ajuns milionar din poziţii publice bugetare şi-i controlează pe alţii la provenienţa banilor.

E asumat proamerican. Are toate motivele din lume. Ambasadorul SUA parcă-i purtătorul lui de cuvânt. Înjură ruşii la vedere şi, în spatele cortinei, le satisface interese comerciale pe spatele românilor pe care-i căinează. Oligarhii lu' Putin, în faţa căruia s-a comportat ca un preş, joacă tontoroiul pe industriile strategice ale României. El le ţine tira, le bagă paralele-n traistă, da-şi pune oficinele şi oficioase să-l înjure pe Marga că-i filorus. Când constată că nu-i suficient ajutat de trendul mediatic, se implică personal. Şi, în timp de ministrul de Externe ţine un discurs în faţa unor români la Chicago, îi întoarce mârlăneşte curul şi se pozează ca starurile rock cu nişte copii atent selecţionaţi de SIE. În loc să stârnească indignare, primeşte aplauze că l-a pus la punct pe cel care a îndrăznit să ridice vocea la el. Doar e preşedintele tuturor mitocanilor...


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 24 mai 2012

Fănuş Neagu : " Eu sunt cuvântul şi vinul bun ! " Viaţa lui Fănuş în fotografii ...

Fănuş Neagu ne-a părăsit acum un an .
Am scris atunci plin de emoţia unui moment negru, în doliu pentru uriaşul Fănuş, un articol pe blog . Îl găsiţi aici .

A trecut, ei bine, un an . Suntem din ce în ce mai slabi în faţa lui Dumnezeu . Se pare că, dintr-o pornire diavolească, ajutăm procesul natural al morţii . O facem prin uitare, prin ignoranţă .
Am selectat 20 dintre cele mai frumoase fotografii cu Fănuş Neagu . O parte dintre ele este luată de pe site-ul Jurnalului Naţional, alta de pe internet

Frumosul nebun a fost strigat de înger dincolo de nisipuri . Eternitatea să fie a ta, Fănuş Neagu !

Maestru al metaforei, rege al cuvântului
Două flăcări ale României : Adrian Păunescu şi Fănuş Neagu la Premiile Flacăra, 1984
Cu soţia, doamna Stela Neagu
Peste vremuri ...
Pe vremea când se năştea un frumos nebun al marilor oraşe 

Doi mari oameni ai literelor, doi mari Ştefani : Fănuş Neagu şi Ştefan Augustin Doinaş
Flori marelui scriitor : Fănuş Neagu şi Corneliu Vadim Tudor la premiile România Mare
Doamne, ce vicios eram la maturitate ! - Fănuş Neagu
Pe terasa Palatului de la Mogoşoaia, cu Florin Pucă şi Grigore Hagiu. Împungând viitorul cu deştul, un comesean (Băieşu? Pituţ?) ne spunea să avem grijă, întâi, de cariera noastră - Fănuş Neagu
Între Constantin Ţoiu şi D.R. Popescu. Dar cine-o fi supraveghetorul? - Fănuş Neagu
La Fundu-Mare, în jurul ceaunului cu ciorbă de peşte - Fănuş Neagu

În Sala Oglinzilor, Mircea Micu-mi citeşte, nemernicul, versuri erotice, şi ăia, doi D.R. Popescu şi I. Dodu Bălan, râd parşiv. Ne jucam de-a oamenii tineri şi poate chiar eram - Fănuş Neagu
În vremea când umblam cu Necuratul [ Dinu Săraru ] - Fănuş Neagu
Cu Ion Băieşu discutând despre virtuţile pauzelor de şedinţă. Amândoi iubeam lemnul sculptat - Fănuş Neagu
Scoţându-l pe Lucian Chişu din biserică - Fănuş Neagu
Cu Ion Băieşu, în zi de leafă, în mijlocul angajaţilor de la Uniunea Scriitorilor - Fănuş Neagu
Ziarele, drogul meu de zi cu zi - Fănuş Neagu
Cu Mihai Ispirescu
Îngerul a strigat !
Semnează al dumneavoastră, Mareşal

marți, 22 mai 2012

Boema : La Capşa cu Ion Barbu, Păstorel, Şerban Cioculescu de Rodica Mandache, Jurnalul Naţional


"Nu vin la cafenea nici să fac afaceri, nici să stau de vorbă. Vin să-mi fac munca de matematician care are, din păcate, nevoie de excitantul cafelei. Mă costă bani şi sănătate, dar nevoia e imperioasă. Filtrul care mi se serveşte uneori e o contrafacere. Desigur, apa dulceagă şi neagră ce se aduce sub acest nume nu face 200 de lei. Declar că această neregulă aplicată mie, pentru care cafeaua e un fel de cabinet de lucru, înseamnă pur şi simplu sabotaj. Lucrez în cadrul planului cincinal la un tratat de matematice (şi în calitate de scriitor, la o traducere din Shakespeare). Fac vinovaţi puţin scupuloşi, care falsifică filtrul, de întârzierea muncii mele." Semnat D.Barbilian, profesor de matematice la Universitate, Membru al Uniunii Scriitorilor.

Această scrisoare superbă, ironică, sarcastică aparţine celui cunoscut sub numele de Ion Barbu; a fost scrisă după un scandal memorabil. Profesorul Dan Barbilian, cel mai mare matematician, dar şi unul dintre cei mai mari poeţi ai noştri, care semna Ion Barbu, venea dimineaţa foarte devreme la Capşa: " Băiete, un filtru!". Şi scria filă după filă, lecţia la axiomatică. După ce lecţia era terminată: " Băiete, încă un filtru!".


Dar... Era anul 1951, sărăcie mare, stocul de cafea devenise sărăcuţ şi la Capşa şi ce să mai facă băiatul?

A folosit resturile filtrelor consumate şi din gură spunem "cafea naturală sută la sută este filtrul nostru".

Cofeina-filtru deplorabilă l-a enervat pe matematicianul-scriitor, care a umplut condica de reclamaţii, vociferând jumătate de oră. " N-am să mai calc vreodată în această speluncă!".

Şi tot la Capşa venea Al. O. Teodoreanu.

Păstorel Teodoreanu – cel mai mare cunoscător de vinuri.
Bea şi el un filtru câteodată, rar.
"Bând această băutură infamă/Mi-aduc aminte de singurul meu refren/Ficatul l-am dăruit vinurilor,/Inima mea am dat-o damelor."
Circulau legende că la beţie Păstorel făcea urât, spunea răutăţi, era neplăcut. Şerban Cioculescu scrie: "Nu l-am văzut niciodată în această ipostază".

La "Capşa", într-o zi, m-am aşezat când nişte amici plecau. Mi-a făcut semn să stau. Am cerut obişnuitul filtru. Păstorel a comandat:
O bere!
După ce a golit-o m-a întrebat ceremonios:
Îmi dai voie să mai comand o bere?
Desigur! Şi mai multe, dacă-mi permiţi să te tratez.
Nu-ţi permit. Comanda e a mea, m-ai înţeles greşit.
Era în mare vervă. Nu ştiu cum a venit vorba de Verlaine şi Absint.
O băutură infectă, a suspinat Păstorel.
N-am băut niciodată – a răspuns profesorul Şerban Cioculescu.
N-ai pierdut nimic. Profesorul însă e unic.


Şi lui Păstorel i s-a dezlegat limba şi i s-a declanşat memoria versurilor, care era neverosimil de bogată. 500 de versuri într-o franceză impecabilă. Comandase a zecea sticlă de bere şi limba nu i se împleticea.

Când a primit un premiu "laureat al Premiului Naţional pentru proză", 1937, la Banchet, purta nr.85.

Ce s-a servit?
Aperitive, consomme rece, nisetru siberian cu sauce Ravigotz, muşchi de vacă cu ciuperci, sauce Madeira, salată de sezon , brânzeturi, îngheţată, cafea, vin alb la 3 nuci, apă minerală.

Cine ar crede ca Păstorel s-a dat în spectacol, ar fi confirmat invers sau ca să fiu mai clar, voi preciza la solemnităţi. Bărbatul apărea elegant, în ţinută de ceremonie "a quatre epingles", cu o solemnă oratorie şi se ţinea rigid. A băut cu moderaţie, a făcut spirite fine, a fost atent cu toţi. Când voia, era un "desăvârşit om de lume". Dar făcea şi boacăne.


În 1931, tatăl fraţilor Teodoreanu Păstorel şi Ionel ("La Medeleni") era politician şi tocmai ar fi fost propus la Senat, când a fost chemat la cârma guvernului Nicolae Iorga. Ei, tocmai acum Păstorel a scris o culegere de epigrame ilustrată de celebrul regizor Ion Sava, cu titlul "Strofe cu pelin de mai contra Iorga Nicolai".

Tatăl, avocatul Osvald Teodoreanu, a cumpărat tot stocul din librăriile ieşene. Tocmai venea la Iaşi susceptibilul premier Nicolae Iorga, în turneu electoral prin ţară

O retrăsese şi de pe alte pieţe, dar dacă un volum rătăcit i-ar fi căzut în mână lui Iorga şi ar fi citit epigrama: "Fie neamţ, englez, hindus,/Omul din maimuţă vine,/Numai Iorga, ştiu prea bine,/Că se trage din Larousse".

Iorga sosi la Iaşi. Nu citise cartea. La un an după venirea la putere, premierul a primit o listă cu scriitorii care ar fi trebuit premiaţi. L-a şters pe Ionel Teodoreanu şi l-a lăsat pe Păstorel, care era vinovat. Şi aşa a luat Păstorel premiu. S-a râs copios pe această întâmplare.

Dar Ionel Teodoreanu se lipsea de ditirambii criticii mulţumindu-se cu succesul scris de presă.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal


miercuri, 16 mai 2012

Festivalul de la Cannes, văzut de Eugenia Vodă: Undeva la Cannes, departe de Palilula - Jurnalul Naţional


Bonjour! Începînd de azi, voi încerca să vă ţin la curent cu Festivalul de la Cannes, care împlineşte, în 2012, 65 de ani. Să ne trăiască!

Deşi festivalul începe miercuri, am găsit oraşul, spre deosebire de alţi ani, deloc îmbrăcat de sărbatoare (ca să nu spun cu gunoaie pe străzi, cu şantiere prăfuite, cu lumini stinse). Dar, astă seară, cînd va bate gongul, s-ar putea ca toată atmosfera asta "de criză” să se metamorfozeze, brusc, într-una festivă. Ca la cinema.

Apropo de metamorfoze şi de cinema, înainte de plecarea spre Cannes, am văzut, la Bucureşti, "Undeva la Palilula”, premiera lui Silviu Purcărete. Acum, pe Croazetă, am făcut greşeala - din curiozitate, din stupiditate, din dor de casă sau din fiecare cîte puţin – să caut pe internet ca să văd ce şi cum s-a scris despre film. Şi, sincer, m-am îngrozit: habar n-am avut că "Palilula”, filmul pe care l-am văzut eu la plecare, e "un eşec de proporţii”, habar n-am avut că e – nu mai pun ghilimelele - un monstru kitsch, fără măsură, fără ţintă, fără umor, teatralist, total fuşerit, lipsit de relevanţă, epatant cu orice preţ, mărunt decorativ, extrem de greu de văzut şi de recomandat, care îngreţoşează spectatorul, cu cioace poleite, agasant, depăşit, anacronic şi datat!

Habar n-am avut, dar aflu acum, că e un moft costisitor, care nu reuşeste să funcţioneze ca film, că e făcut de un tip auto-indulgent, care nu ştie ce vrea, care nu-şi pune problema calităţii, care are o viziune primitiv megalomană asupra artelor spectacolului şi asupra fibrei naţionale româneşti, care e şi rasist, e şi misogin, e şi lipsit de inteligenţă şi de instinct pentru cinema, un practicant al metaforelor expirate, un epigon fellinian de mîna a şaptea, un devorator de buget mare, adică de bani luaţi de la gura unor tineri minimalişti care ar fi putut face turul festivalurilor, pe cînd "Palilula” nu interesează pe nimeni etc. etc....

Dumnezeule, despre ce vorbim?!

Poate au dreptate cei care apropie arta a şaptea de arta culinară: ceea ce unora le place, altora le dă alergii; unii mănîncă, să zicem, broaşte scump plătite, alţii, vorba unui comentator citat mai devreme, "se îngreţoşează” numai la ideea de a mînca o broască. Dar faptul că nu-ţi plac broaştele nu înseamnă să faci praf şi bucătarul, şi restaurantul, şi ghidul Michelin care i-a dat două stele! Se prea poate ca filmul lui Purcărete "să nu-ţi placă”. Dar ceea ce mi s-a părut şocant e tonul exterminator şi vehemenţa negării, în termenii unui, i-aş spune "mahalagism cultural”, total nepotrivit cu opera în chestiune. Cred că e un fenomen foarte nefericit, în spaţiul unei culturi, să nu mai faci distincţia între valoare şi non-valoare, sau să calci în picioare o valoare cu aceeaşi dezinvoltură cu care ai desfiinţa o non-valoare. Ca să nu mai vorbim că, pe firul acestui mahalagism cultural se poate scrie orice despre oricine, şi totul, dar absolut totul, pe lumea asta, poate fi demolat!

I s-a reproşat filmului că ar fi prea încărcat la nivel de simboluri, de teme, de tehnici cinematografice. Oare ce cîntar hotărăşte cînd e "prea încărcat”? Oare Bosch, de pildă, nu e şi el "prea încărcat”? Oare acest "prea încărcat” nu e însuşi stilul ales de artist? Oare nu putem să credităm un mare regizor de teatru că, totuşi, ŞTIE ce face?
In ceea ce mă priveşte, am văzut în filmul lui Purcărete gestul unei splendide aventuri spirituale. Am văzut expresia unei imaginaţii exuberante, hrănite nu din cinema-ul unde a mai plouat sau nu cu broaşte pînă acum, ci din folclorul românesc şi din lumea fantastică a lui Caragiale şi a lui Eliade. Cînd am auzit, în film, "Să te ferească Dumnezeu de răzbunarea broaştelor!”, mi-am amintit, ca un ecou, de "La hanul lui Mânjoală” şi de "A băgat-o în sfîrşit la jăratic pe matracuca!”... Mi l-am imaginat, în sală, privind filmul şi amuzîndu-se de ceea ce vede, pe Gellu Naum, "ultimul mare suprarealist european”... Mi-am imaginat un afiş al filmului făcut de Victor Brauner...

În raport cu opera lui Silviu Purcărete de pînă acum, filmul, fără a avea nimic "muzeal”, condensează, totuşi, în mod fericit, obsesiile şi temperamentul regizorului de teatru, din "Faust”, din "Metamorfoze”, din "...Pantagruel”; combustia filmului mi-a reamintit, straniu, finalul din "Regele moare”, cu acel ventilator care continuă să se învîrtă, în final, deasupra scenei pustii. În "Palilula”, Răul se învîrte, independent şi inepuizabil, deasupra unor oameni care nu se pot elibera de robia cea cumplită. Din acest punct de vedere, al unei imagini sugestive pe care cinema-ul o poate oferi, implicit, despre o operă teatrală, filmul lui Purcărete poate fi aşezat alături de filmele unor alţi mari regizori de teatru, ca Ariane Mnouchkine ("1789”) sau Peter Brook ("Mahabharata”).

"Palilula” are sevă suprarealistă. E o lume construită după reguli proprii, cu o totală libertate, o lume în care realul şi imaginarul, viaţa şi moartea, nu mai sunt percepute în chip contradictoriu, ci coexistă, într-o "supra-realitate”. E vorba de viziunea unui autor, plasată "undeva la Palilula”, la zona de graniţă dintre lumea exterioară şi cea interioară - o zonă barocă şi grotescă, în care oameni, broaşte şi capre pot ţine de acelaşi insectar, o zonă aflată pe aceeaşi hartă cu morile de vînt cu aripi de fluture şi cu elefanţii cu trompă de saxofon, cu globul ocular tăiat cu lama şi cu dricul care o ia nebuneşte la goană, urmărit de un convoi ca un cros funerar...

O zonă care poate fi, cît de cît, "înţeleasă” sau accesată, doar dacă te laşi să aluneci în logica poeziei ei, şi în nici un caz apelînd la logica "de ce”-ului şi invocînd costul prea ridicat al operaţiunii! (în paranteză fie spus, bugetul de un milion şase sute de mii de euro al filmului înseamnă, pe piaţa mondială, un buget mic spre mediu; făcut în Occident, şi nu la noi, acelaşi film ar fi costat cel puţin dublu). Cît despre "de ce”, nu întîmplător un suprarealist ca De Chirico a spus: "Ce ar fi putut să-mi placă, dacă nu enigmele?” De pildă: "de ce” peste toată lumea Palilulei trece Timpul, doar Diavolul şi secretarul de partid par nemuritori? De ce medicul lui Marius Manole, care apare în final, cu o Salvare modernă, e şchiop? Este el singurul copil născut în Palilula, cu o "copită de ţap”, şi preluat imediat de demon? De ce bătrînul doctor, văzîndu-l - văzîndu-şi fiul? - scoate acele sunete onomatopeice, ca un salut de recunoaştere? De ce Diavolul mimează Răstignirea şi pozează aşa? De ce la Palilula nu se naşte niciun copil, de ce ideea blestemată că ei, copiii, aduc nenorocire? De ce personajele, deşi parcurg cu umor, cu dăruire sau cu inconştienţă drumul pierzaniei, par măcinate de o melancolie cronică? De ce "Capra”, ispita primordială, animalică, fără chip, e alungată şi se întoarce mereu, fie şi sub formă de nălucă, sau de "ied” care mişcă într-o fotografie sau evadează dintr-un borcan cu formol? Şi lista întrebărilor care te fac să visezi poate continua!

Important este că întregul se susţine, că filmul are organicitate şi autenticitate, că nimic nu e "făcătură”, că totul trimite la privirea unui artist adevărat, care imaginează un univers hipnotic, trăznit, haotic şi terifiant în bucuria cu care îşi trăieşte degradarea. Dacă la intrarea în infernul lui Dante stă scris "Lăsaţi orice speranţă, voi, care intraţi!”, la intrarea în infernul lui Purcărete ar putea fi scris caragialianul: "Să-i tragem un chef!” Protagoniştii infernului din Palilula, uniţi în vicii şi-n simţiri, îşi trăiesc iadul ca pe un rai; "e un rai aici”, spune cineva în film. Palilula e plasată pe-un picior de plai, pe-o gură de iad. Plaiul mioritic se desfăşoară, neconvenţional, într-o hală imensă, dezafectată, fostă, odinioară, a faimoaselor uzine Republica. Să ni-l imaginăm, în spirit suprarealist, pe Tovarăşul Ceauşescu în vizită de lucru pe platforma Republica: trec rînduri-rînduri muncitorii, îl aclamă, apoi Tovarăşului i se oferă, în semn de omagiu, proiecţia acestui film făcut într-o hală, şi intitulat, de tovarăşul artist, "Undeva la Palilula” (cu specificaţia obligatorie că Palilula ar fi undeva în Oltenia, deci nu departe de Scorniceşti). Uneori, realitatea e mai fantastică decît orice ficţiune (probabil, nu degeaba Troţki însuşi a ajuns să scrie, şi el, un manifest al suprarealismului!).

Iată o (înduioşătoare) acoladă posibilă în istoria filmului românesc: în 1942, Jean Georgescu filma "O noapte furtunoasă”. Pentru că era război, camuflajul era obligatoriu, deci exterioarele de noapte - imposibile. Drept care Unionul a fost filmat într-un mic studio, "pe bucăţi”, combinate mai apoi la montaj. Unionul lui Purcărete, peste ani, se va chema Palilula, şi va fi filmat tot într-un studio, dar de astă dată mult mai mare! (la singura ieşire din studio, regizorul ne lasă să vedem o cortină vişinie, un semn teatral, dincolo de care trecem în plein air, la o altă cromatică şi la o lumină orbitoare, pe pajiştea verde a unui cimitir, văzută ca o "grădină a desfătărilor pămînteşti”).

În spaţiul de şapte decenii dintre cele două producţii - "O noapte furtunoasă” şi "Undeva la Palilula” - încape atîta istorie a României şi atîta dezvoltare a tenhnicilor cinematografice! Mă întreb cum o să arate "Unionul” sau "Palilula” peste alţi şaptezeci de ani... În orice caz, una dintre ideile lui Purcărete este că "schimbările de regim” au extrem de puţin de-a face cu principiul Răului, care evoluează independent, ca acel ventilator (de) neoprit din "Regele moare”...

"Undeva la Palilula” e o producţie complexă şi complicată, o producţie de performanţă, cum în lume se fac rar. Pornind de la materialul atît de bogat al filmului şi de la structura lui "pe orizontală”, s-ar putea concepe, cu cîteva mici permutări şi completări, şi un serial de televiziune, compus din şapte episoade, fiecare de circa douăzeci şi cinci de minute, un serial suprarealist, "Palilula în şapte zile”, despre facerea şi des-facerea unei lumi...

Acest film, atacat cu atita energie distructivă, e, de fapt, un fel de "cinema extrem”, unic şi inimitabil, care va rămîne şi ca un document al cotei de vîrf al artelor spectacolului din România începutului de secol 21. Scenografia halucinantă creată de Helmut Sturmer şi Dragoş Buhagiar, imaginea plină de armonie şi de energie vizuală, semnată de un tînăr operator excepţional, Adrian Silişteanu, întreaga echipă tehnică, funcţionînd la standarde europene, totul iradiază un sentiment tonic de performanţă profesională de anvergură. În distribuţia care funcţionează ca un mecanism ireproşabil, în trupa unitară, care a intrat cu un exemplar fanatism în transa cerută de Purcărete, cîteva figuri capătă un relief special . În rolul principal, al tînărului medic, la început pur, care "nu bea” deloc, şi care, treptat, se spurcă la Palilula, Aron Dimeny trece de la o privire blîndă şi inocentă, de cîine sedat, la o privire drogată, de om care a depus toate armele. George Mihăiţă realizează acum al doilea rol antologic al filmografiei lui: ca şi cînd Vuică, mort lîngă stadionul din "Reconstituirea”, s-ar fi trezit dintr-odată în infernul "Palilulei”, într-un personaj menit să convingă ultimii sceptici că, da, omul se trage din maimuţă; şi că cea mai mare bucurie a vieţii este bucuria de a bea! Replica din film cu cel mai mare succes la public, i-o adresează George Mihăiţă lui Ilie Gheorghe (în rol de tată al tînărului doctor): "Ce băiat ne-ai dat! E de-al nostru: curvar, beţiv, să-l ţie Dumnezeu sănătos!”. Iar Ilie Gheorghe, palid şi mîhnit de moarte, întrebîndu-şi, cu un aer pierdut, fiul: "Ce faci tu cu oamenii ăştia? De-asta ai făcut tu atîta carte?”...

Memorabili sunt şi Constantin Chiriac, secretarul de partid hidos, ştirb, subdezvoltat mintal, iubit, paradoxal, de cea mai blondă, mai tînără şi mai frumoasă femeie din film, şi Răzvan Vasilescu, doctorul pentru care autopsia e cea mai nobilă dintre ştiinţe, şi Sorin Leoveanu, spectaculos de cameleonic în omul care îşi schimbă culoarea, şi Ofelia Popii, feminitatea neagră, care îşi omoară iubiţii cu o ciulama, şi Horaţiu Mălăele, care trece prin cadru cu un aer de Pierrot le Fou, şi Adrian Matioc, în rolul demonului alert, şi mulţi alţii, pe care nu îi recunoşti sub masca grea de pudră, carnavalescă, sau sub chipurile schimonosite, deformate de grimase, pentru că el, regizorul creator al acestei lumi, ne invită să simţim spiritul demonic care sălăşluieşte în oameni.
Lumea lui Purcărete e, la propriu şi la figurat, o lume fără Cer. O lume închisă, în propria ei urîţenie, în propria ei euforie gratuită. Personajele din Palilula seamănă cu un fel de sectă eretică, a unor efemeride care îşi trăiesc depravarea ca pe un fel de emancipare mistică...

O lume în care pînă şi moartea e o comedie: un personaj moare, zvîrcolindu-se, sufocat sub greutatea unei femei imense, care îl striveşte în somn, un altul e tăiat de tren în două, dar bustul lui continuă să bea; personajul principal moare într-o clipă, înghiţit de o broască, sau devenind el însuşi o broască, reîntorcîndu-se, poate, pe o posibilă scară a reîncarnării, la locul pe care îl merită.
Cel mai surprins de film ar fi însuşi "punctul de pornire” declarat al întregii poveşti, adevăratul şi regretatul doctor Serafim, fost prieten al regizorului, şi care, din toată "Palilula”, ar recunoaşte, cred, doar paternitatea gestului cu acul de seringă înfipt la rever şi a replicii "medicina e singura escrocherie subvenţionată de stat”!

Acestea fiind zise, dacă nu aţi văzut "Palilula” merită să mergeţi.

Şi, cum se spune pe aici, Bon Festival!


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

marți, 15 mai 2012

Evenimentul zilei : 15 mai : De ziua latinităţii, François Hollande devine al şaptelea preşedinte al celei de-a cincea Republici Franceze

Europa e formată din trei familii de popoare: familia popoarelor germane, a celor latine şi familia popoarelor slave. Părerea mea e că dominantă e latina şi spiritul european nu e nici slav, nici german, ci latin. Latinitatea e dominanta europeană. - Petre Ţuţea 




Felicitări, Franţa ! Felicitări, François Hollande ! Ca francofil, pot spune că a scăpat o mare civilizaţie de un non-francez ( evreu ungur ) periculos pentru întreaga Europă ! Republica Franceză a mers bine doar condusă de socialişti, deşi Cioran denumea secolul al XVIII-lea " secolul francez, culmea civilizaţiei franceze " ( deci îi şedea mai bine cu monarhie ) . Planeta mai are de scăpat de câteva pericole ca Obama, Merkel şi Putin .

La orele 8, jurnaliştii încep să se adune la Palatul Elysée, în faţa căruia personalul aşterne covorul roşu

Pe trotuarul din faţa Palatului Elysée, câţiva susţinători ai lui Nicolas Sarkozy au venit să îl vadă pentru ultima dată în funcţia de preşedinte

Fostul prim-ministru socialist, Lionel Jospin, şi soţia sa, Sylviane Agacinski, au ajuns printre primii la ceremonie

Din partea Partidului Socialist, au fost de asemenea prezenţi preşedintele partidului, doamna Martine Aubry, şi partenerul ei, Jean-Louis Brochen

Jean-Marc Ayrault ( centru ), primar de Nantes şi favoritul la postul de prim-ministru, ajunge însoţit de o serie de colaboratori

După ce trece în revistă garda de onoare, preşedintele ales este întâmpinat de predecesorul său

Valérie Trierweiler, partenera lui François Hollande, se întreţine cu fosta prima doamnă, Carla Bruni 

O ultimă strângere de mână între doi preşedinţi

Fotografia evenimentului

Sarkozi părăseşte pentru totdeauna Palatul Elysée şi, cum speră şi mare parte a opiniei publice franceze, viaţa publică

François Hollande este înaintat la cel mai înalt grad al Légion d'honneur, Grand'Croix

Noul preşedinte al Franţei susţine un discurs de investitură memorabil

Fotografie a convoiului preşedintelui, care l-a urmat pe tot parcursul zilei 

Din păcate, avionul preşedintelui Hollande a fost lovit de un fulger, în timpul deplasării la Berlin . Preşedintele a luat un alt avion de la Paris .

Credite foto : Le Figaro, Associated Press, Getty, Huffington Post

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Boema : Tănase (II) de Rodica Mandache, Jurnalul Naţional


Începe primul război mondial, şi Constantin Tănase pleacă pe front.

Rămâne prietenul şi colaboratorul său Cazimir Belcot. Constantin Tănase stă şi joacă la Iaşi. Trece timpul. La 40 de ani revine în Bucureşti. Ia parte la o licitaţie cu un prieten actor, câştigă licitaţia şi închiriază localul de pe Strada Academiei, unde va construi celebrul teatru “Cărărbuş”. A construit clădirea cu un arhitect Algi Van Saanen, în configuraţia unui cărăbuş.

Vară toridă. Anul 1912. Tănase face inaugurarea Teatrului “Cărărbuş”, cu balet de 25 de persoane, cu orchestră nouă formată din absolvenţi de Conservator din anul acela.

Primele reviste: Ai greşit adresa, Până când, Brambura.

Se căsătoreşte cu Virginia Tănase. Urmează revistele: Colac peste pupăză şi Una şi bună.

Revistele satirizează realitatea imediată cu sarcasm şi vervă polemică, moravuri, imoralitate, corupţie..

Spectacolele erau de mare calitate. Aşa e viaţa, o celebră revistă, avea melodii de Elly Roman, renunţându-se la excesul de muzică străină.

Următoarea temă a viitoarelor reviste a fost “lupta pentru putere a partidelor de guvernământ”, monstruoasa coaliţie, lupte pentru un os mai mare.

Revista cunoaşte un succes fără precedent, iar Constantin Tănase rămâne inegalabil în acest sector. Extraordinar manager, organizator, director. O aduce în ţară pentru un spectacol grandios pe Josephine Bober.

Urmează revistele Ai, dai, n-ai! şi Alo! Radio Cărăbuş. Cum în această perioadă pleacă la Berlin şi face un film, “Visul lui Tănase”, care are mare succes, în 1934, în revista Cărăbuş Express lansează o bombă: Maria Tănase.

Este sărbătorit la 55 de ani cu surle şi fanfare. N. Titulescu este printre invitaţi şi alte mari personalităţi ale timpului.

Pe 23 decembrie 1937, în sala Eforiei, are loc premiera comediei “Poftă bună la Cărăbuş”, când izbucneşte un puternic incendiu care distruge sala. Nu se sperie şi începe reconstrucţia “de a doua zi”, cum se spune.

Pe 14 ianuarie 1938, sala e în picioare, şi toţi martorii focului sunt invitaţi la “Poftă bună la Tănase”. E invitat cu spectacolul la Istanbul, pe malul Bosforului.

În iunie scoate un spectacol cu accente satirice împotriva lui Mussollini şi Hitler – “De lemn Tănase”.

În 1939 face un lung turneu în orient: Istanbul, Alexandria, Cairo, Beirut, Tel Aviv. Are un succes nebun. Se ridică cuplul Stroe şi Vasilache, care face furori.

În 1940 contactează o boală foarte gravă şi nu mai poate pleca. Se luptă cu boala şi se reîntoarce cu mare curaj pe scenă. Avea doar 60 de ani. Revenirea sa coincide cu regimul dictatorial-legionar Antonescu, care interzice cupletele satirice vehemente, sarcastice, despre politica vremii. Constantin Tănase nu se opreşte şi critică, admonestează guvernul, politica internă şi externă, corupţia, lipsa de patriotism.

Războiul obligă închiderea porţilor Teatrului “Cărăbuş”. După 23 august 1944, clădirea “Cărăbuş” a fost bombardată. Joacă la circ şi chiar numeşte piesa “Circ la Tănase”.

În 1945, boala sa devine extrem de gravă, şi-n 29 august moare. Acum odihneşte la Cimitirul Bellu. A fost un om mare. Cu simţul responsabilităţii. Mare cetăţean. Vedetă uriaşă. Curajos, inteligent, puternic. Din păcate, asemenea oameni se nasc greu. Să nu-l uităm!

 Ai, n-ai, dai!

Grea e viaţa, măi, bădie,
Pretutindeni sărăcie,
Birurile se ţin scai
Ai... N-ai... Dai!
Bietul român ca un câine
Fuge, fuge dup-o pâine.
Vai de mama lui de trai.
Ai... N-ai... Dai!

Noi pârliţii ducem grosul
Tot pe noi cade ponosul
Şi platim ca nişte frai
Ai... N-ai... Dai!
Tot noi ducem statu-n şale
Fiindcă ăia cu parale
Cum se-ntâmplă vezi matale
Ai... N-ai... Dai!!!


Doamne sfinte cel de sus (fragment)

Toate, toate le-am redus.
Am redus băuturica
Am redus şi mâncărica
Am redus, redus din gros
De-a ajuns pielea pe os.
Mă usuc şi mă usuc
Nu mai ştiu ce să reduc
Am redus de tot tutunul
Am redus pân’ şi săpunul

Când văd oala cu smântână
Mestec câte-o săptămână
N-am băut cafea cu lapte
De la 1907
Când văd puiul la frigare
Nici nu ştiu că-i de mâncare
Mestec ca un apucat
Ce tot mesteci, măi, bărbate?
Mestec, fă, şi înghit adânc,
Să nu uit ca să mănânc.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 14 mai 2012

Evenimentul zilei : 14 mai : 55 de ani de la moartea lui Camil Petrescu


Poate cel mai important romancier şi dramaturg român al secolului trecut, Camil Petrescu, s-a născut pe 22 aprilie 1894, în Bucureşti . 
Tatăl, Camil, moate înainte de naşterea sa .
Aparţinând unei familii cu origini modeste, tânărul Camil reuşeşte să răzbească în viaţă, croindu-şi un drum strălucit în lumea intelectuală . Urmează cursurile Facultăţii de Filosofie, absolvind-o cu magna cum laude . Tragedia Primului Război Mondial îl copleşeşte, fiind grav rănit în 1916, închis într-un lagăr german şi rămânând surd de o ureche . 
Important gazetar şi scriitor interbelic . Reprezentant de seamă al modernismului european, Camil Petrescu domină noua dramaturgie românească, scriind piese de mare valoare ca Jocul Ielelor, Danton, Suflete Tari, Act Veneţian, Bălcescu şi Mitică Popescu .
Deschide în literatura românească porţile unui roman nou, revigorat, plin de viaţă şi de simţire . Astfel, capodoperele sale rămân peste veacuri Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, Un om între oameni .
În 1947 este ales membru al Academiei Române şi, la fel ca mulţi alţi creatori - ex. Marietta Sadova -, nu se arată ostil ocupaţiei comuniste, pentru a-şi putea continua opera . 
Un om între oameni, care intră în universul lui Nicolae Bălcescu, a fost incorect interpretat drept un roman al noii orânduiri . Camil Petrescu se stinge la 14 mai 1957, lăsându-şi acest ultim roman nefinalizat .


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Serile Filmului Românesc, la Iaşi


Incepand de astazi, publicul iesean are ocazia sa se intalneasca cu mari vedete ale cinematografiei romanesti dar si din showbiz cum ar fi: Dan Chisu, Alexandru "Oreste" Scarlat Teodorescu, Magda Catone, Vladimir Gaitan si, nu in ultimul rand, maestrul Sergiu Nicolaescu. Pana pe 18 mai, acestia vor fi prezenti pe scena Ateneului Tatarasi, alaturi de nume noi din cinematografia romaneasca contemporana precum Paul Ipate si Vlad Logigan in cadrul unei noi editii a Serilor Filmului Romanesc. Manifestarea, organizata in principala colaborare cu Asociatia Studentilor Jurnalisti (ASJ) are invitati speciali si din partea cealalta a Prutului, respectiv din Republica Moldova: Virgiliu Margineanu (producator de film) si Sergiu Voloc (actor).

In acelasi timp, printre filmele prezentate la manifestarea de anul acesta se numara:  Orient Express, Ultimul corupt din Romania, Hartia va fi albastra, Nunta în Basarabia, Website story, Ursul si scurtmetrajele Sunetele Iasului si Un frappe la Iasi.
Ideea proiectului consta în sustinerea si promovarea filmului românesc la el acasa. Pentru a pune în valoare interesul adevaratilor iubitori de film si pentru a-i aduce pe regizori si actori mai aproape de sufletul lor, dupa vizionarea productiilor, vor fi organizate, în fiecare seara, discutii într-un cadru mai restrâns.

Intrarea este libera în toate cele patru seri, iar acest lucru este posibil cu sprijinul EXIMTUR, Transilvania FILM si Romanian Film Promotion.


Ieşenii cinefili sunt invitaţi de către Asociaţia Studenţilor Jurnalişti (ASJ) să participe la patru seri de film românesc de top. În perioada 14-17 mai încep Serile Filmului Românesc (SFR), găzduite de Ateneul Tătăraşi.

Ideea proiectului constă în susţinerea şi promovarea filmului românesc la el acasă. Pentru a pune în valoare interesul adevăraţilor iubitori de film şi pentru a-i aduce pe regizori şi actori mai aproape de sufletul lor, după vizionarea producţiilor, vor fi organizate, în fiecare seară, discuţii într-un cadru prietenos, într-un cadru mai restrâns.

Programul “Serilor Filmului Românesc” la Iaşi, ediţia a III-a:

Luni, 14 mai 2012


17.00 – 18.30 – Proiecția filmului Websitestory
18.30 – 19.30 – Discuții cu invitații : Dan Chișu și Alexandru Oreste Scarlat Teodorescu
20.00 – 21.30 Proiecția filmului Ursul 21.30-22.30 – Discuții cu invitații: Dan Chișu și Magda Catone

Marți, 15 mai 2012


17.00 – 19.00 – Proiecția filmului Orient Express
19.00-19.45 – Discuții cu Sergiu Nicolaescu
20.00 –21.30 – Proiecția filmului Ultimul corupt din România
21.30-22.30 – Discuții cu invitații: Sergiu Nicolaescu și Vladimir Găitan

Miercuri, 16 mai 2012


19.00 – 20.40 – Proiecția filmului Hârtia va fi albastră
20.40-21.40 – Discuții cu invitatul: Paul Ipate

Joi, 17 mai 2012

19.00 –19.30– Proiecţia scurtmetrajelor Sunetele Iaşului şi Un frappe la Iaşi
19.30- 21.00 Proiecția filmului Nuntă în Basarabia
21.30 -22.00 – discuții cu invitații: Vlad Logigan, Virgiliu Mărgineanu, Sergiu Voloc

Intrarea este liberă în toate cele patru seri, iar acest lucru este posibil cu sprijinul EXIMTUR, Transilvania FILM şi Romanian Film Promotion.

( sursa : bzi.ro, ateneultatarasi.ro )


Semnează al dumneavoastră, Mareşal