miercuri, 16 mai 2012

Festivalul de la Cannes, văzut de Eugenia Vodă: Undeva la Cannes, departe de Palilula - Jurnalul Naţional


Bonjour! Începînd de azi, voi încerca să vă ţin la curent cu Festivalul de la Cannes, care împlineşte, în 2012, 65 de ani. Să ne trăiască!

Deşi festivalul începe miercuri, am găsit oraşul, spre deosebire de alţi ani, deloc îmbrăcat de sărbatoare (ca să nu spun cu gunoaie pe străzi, cu şantiere prăfuite, cu lumini stinse). Dar, astă seară, cînd va bate gongul, s-ar putea ca toată atmosfera asta "de criză” să se metamorfozeze, brusc, într-una festivă. Ca la cinema.

Apropo de metamorfoze şi de cinema, înainte de plecarea spre Cannes, am văzut, la Bucureşti, "Undeva la Palilula”, premiera lui Silviu Purcărete. Acum, pe Croazetă, am făcut greşeala - din curiozitate, din stupiditate, din dor de casă sau din fiecare cîte puţin – să caut pe internet ca să văd ce şi cum s-a scris despre film. Şi, sincer, m-am îngrozit: habar n-am avut că "Palilula”, filmul pe care l-am văzut eu la plecare, e "un eşec de proporţii”, habar n-am avut că e – nu mai pun ghilimelele - un monstru kitsch, fără măsură, fără ţintă, fără umor, teatralist, total fuşerit, lipsit de relevanţă, epatant cu orice preţ, mărunt decorativ, extrem de greu de văzut şi de recomandat, care îngreţoşează spectatorul, cu cioace poleite, agasant, depăşit, anacronic şi datat!

Habar n-am avut, dar aflu acum, că e un moft costisitor, care nu reuşeste să funcţioneze ca film, că e făcut de un tip auto-indulgent, care nu ştie ce vrea, care nu-şi pune problema calităţii, care are o viziune primitiv megalomană asupra artelor spectacolului şi asupra fibrei naţionale româneşti, care e şi rasist, e şi misogin, e şi lipsit de inteligenţă şi de instinct pentru cinema, un practicant al metaforelor expirate, un epigon fellinian de mîna a şaptea, un devorator de buget mare, adică de bani luaţi de la gura unor tineri minimalişti care ar fi putut face turul festivalurilor, pe cînd "Palilula” nu interesează pe nimeni etc. etc....

Dumnezeule, despre ce vorbim?!

Poate au dreptate cei care apropie arta a şaptea de arta culinară: ceea ce unora le place, altora le dă alergii; unii mănîncă, să zicem, broaşte scump plătite, alţii, vorba unui comentator citat mai devreme, "se îngreţoşează” numai la ideea de a mînca o broască. Dar faptul că nu-ţi plac broaştele nu înseamnă să faci praf şi bucătarul, şi restaurantul, şi ghidul Michelin care i-a dat două stele! Se prea poate ca filmul lui Purcărete "să nu-ţi placă”. Dar ceea ce mi s-a părut şocant e tonul exterminator şi vehemenţa negării, în termenii unui, i-aş spune "mahalagism cultural”, total nepotrivit cu opera în chestiune. Cred că e un fenomen foarte nefericit, în spaţiul unei culturi, să nu mai faci distincţia între valoare şi non-valoare, sau să calci în picioare o valoare cu aceeaşi dezinvoltură cu care ai desfiinţa o non-valoare. Ca să nu mai vorbim că, pe firul acestui mahalagism cultural se poate scrie orice despre oricine, şi totul, dar absolut totul, pe lumea asta, poate fi demolat!

I s-a reproşat filmului că ar fi prea încărcat la nivel de simboluri, de teme, de tehnici cinematografice. Oare ce cîntar hotărăşte cînd e "prea încărcat”? Oare Bosch, de pildă, nu e şi el "prea încărcat”? Oare acest "prea încărcat” nu e însuşi stilul ales de artist? Oare nu putem să credităm un mare regizor de teatru că, totuşi, ŞTIE ce face?
In ceea ce mă priveşte, am văzut în filmul lui Purcărete gestul unei splendide aventuri spirituale. Am văzut expresia unei imaginaţii exuberante, hrănite nu din cinema-ul unde a mai plouat sau nu cu broaşte pînă acum, ci din folclorul românesc şi din lumea fantastică a lui Caragiale şi a lui Eliade. Cînd am auzit, în film, "Să te ferească Dumnezeu de răzbunarea broaştelor!”, mi-am amintit, ca un ecou, de "La hanul lui Mânjoală” şi de "A băgat-o în sfîrşit la jăratic pe matracuca!”... Mi l-am imaginat, în sală, privind filmul şi amuzîndu-se de ceea ce vede, pe Gellu Naum, "ultimul mare suprarealist european”... Mi-am imaginat un afiş al filmului făcut de Victor Brauner...

În raport cu opera lui Silviu Purcărete de pînă acum, filmul, fără a avea nimic "muzeal”, condensează, totuşi, în mod fericit, obsesiile şi temperamentul regizorului de teatru, din "Faust”, din "Metamorfoze”, din "...Pantagruel”; combustia filmului mi-a reamintit, straniu, finalul din "Regele moare”, cu acel ventilator care continuă să se învîrtă, în final, deasupra scenei pustii. În "Palilula”, Răul se învîrte, independent şi inepuizabil, deasupra unor oameni care nu se pot elibera de robia cea cumplită. Din acest punct de vedere, al unei imagini sugestive pe care cinema-ul o poate oferi, implicit, despre o operă teatrală, filmul lui Purcărete poate fi aşezat alături de filmele unor alţi mari regizori de teatru, ca Ariane Mnouchkine ("1789”) sau Peter Brook ("Mahabharata”).

"Palilula” are sevă suprarealistă. E o lume construită după reguli proprii, cu o totală libertate, o lume în care realul şi imaginarul, viaţa şi moartea, nu mai sunt percepute în chip contradictoriu, ci coexistă, într-o "supra-realitate”. E vorba de viziunea unui autor, plasată "undeva la Palilula”, la zona de graniţă dintre lumea exterioară şi cea interioară - o zonă barocă şi grotescă, în care oameni, broaşte şi capre pot ţine de acelaşi insectar, o zonă aflată pe aceeaşi hartă cu morile de vînt cu aripi de fluture şi cu elefanţii cu trompă de saxofon, cu globul ocular tăiat cu lama şi cu dricul care o ia nebuneşte la goană, urmărit de un convoi ca un cros funerar...

O zonă care poate fi, cît de cît, "înţeleasă” sau accesată, doar dacă te laşi să aluneci în logica poeziei ei, şi în nici un caz apelînd la logica "de ce”-ului şi invocînd costul prea ridicat al operaţiunii! (în paranteză fie spus, bugetul de un milion şase sute de mii de euro al filmului înseamnă, pe piaţa mondială, un buget mic spre mediu; făcut în Occident, şi nu la noi, acelaşi film ar fi costat cel puţin dublu). Cît despre "de ce”, nu întîmplător un suprarealist ca De Chirico a spus: "Ce ar fi putut să-mi placă, dacă nu enigmele?” De pildă: "de ce” peste toată lumea Palilulei trece Timpul, doar Diavolul şi secretarul de partid par nemuritori? De ce medicul lui Marius Manole, care apare în final, cu o Salvare modernă, e şchiop? Este el singurul copil născut în Palilula, cu o "copită de ţap”, şi preluat imediat de demon? De ce bătrînul doctor, văzîndu-l - văzîndu-şi fiul? - scoate acele sunete onomatopeice, ca un salut de recunoaştere? De ce Diavolul mimează Răstignirea şi pozează aşa? De ce la Palilula nu se naşte niciun copil, de ce ideea blestemată că ei, copiii, aduc nenorocire? De ce personajele, deşi parcurg cu umor, cu dăruire sau cu inconştienţă drumul pierzaniei, par măcinate de o melancolie cronică? De ce "Capra”, ispita primordială, animalică, fără chip, e alungată şi se întoarce mereu, fie şi sub formă de nălucă, sau de "ied” care mişcă într-o fotografie sau evadează dintr-un borcan cu formol? Şi lista întrebărilor care te fac să visezi poate continua!

Important este că întregul se susţine, că filmul are organicitate şi autenticitate, că nimic nu e "făcătură”, că totul trimite la privirea unui artist adevărat, care imaginează un univers hipnotic, trăznit, haotic şi terifiant în bucuria cu care îşi trăieşte degradarea. Dacă la intrarea în infernul lui Dante stă scris "Lăsaţi orice speranţă, voi, care intraţi!”, la intrarea în infernul lui Purcărete ar putea fi scris caragialianul: "Să-i tragem un chef!” Protagoniştii infernului din Palilula, uniţi în vicii şi-n simţiri, îşi trăiesc iadul ca pe un rai; "e un rai aici”, spune cineva în film. Palilula e plasată pe-un picior de plai, pe-o gură de iad. Plaiul mioritic se desfăşoară, neconvenţional, într-o hală imensă, dezafectată, fostă, odinioară, a faimoaselor uzine Republica. Să ni-l imaginăm, în spirit suprarealist, pe Tovarăşul Ceauşescu în vizită de lucru pe platforma Republica: trec rînduri-rînduri muncitorii, îl aclamă, apoi Tovarăşului i se oferă, în semn de omagiu, proiecţia acestui film făcut într-o hală, şi intitulat, de tovarăşul artist, "Undeva la Palilula” (cu specificaţia obligatorie că Palilula ar fi undeva în Oltenia, deci nu departe de Scorniceşti). Uneori, realitatea e mai fantastică decît orice ficţiune (probabil, nu degeaba Troţki însuşi a ajuns să scrie, şi el, un manifest al suprarealismului!).

Iată o (înduioşătoare) acoladă posibilă în istoria filmului românesc: în 1942, Jean Georgescu filma "O noapte furtunoasă”. Pentru că era război, camuflajul era obligatoriu, deci exterioarele de noapte - imposibile. Drept care Unionul a fost filmat într-un mic studio, "pe bucăţi”, combinate mai apoi la montaj. Unionul lui Purcărete, peste ani, se va chema Palilula, şi va fi filmat tot într-un studio, dar de astă dată mult mai mare! (la singura ieşire din studio, regizorul ne lasă să vedem o cortină vişinie, un semn teatral, dincolo de care trecem în plein air, la o altă cromatică şi la o lumină orbitoare, pe pajiştea verde a unui cimitir, văzută ca o "grădină a desfătărilor pămînteşti”).

În spaţiul de şapte decenii dintre cele două producţii - "O noapte furtunoasă” şi "Undeva la Palilula” - încape atîta istorie a României şi atîta dezvoltare a tenhnicilor cinematografice! Mă întreb cum o să arate "Unionul” sau "Palilula” peste alţi şaptezeci de ani... În orice caz, una dintre ideile lui Purcărete este că "schimbările de regim” au extrem de puţin de-a face cu principiul Răului, care evoluează independent, ca acel ventilator (de) neoprit din "Regele moare”...

"Undeva la Palilula” e o producţie complexă şi complicată, o producţie de performanţă, cum în lume se fac rar. Pornind de la materialul atît de bogat al filmului şi de la structura lui "pe orizontală”, s-ar putea concepe, cu cîteva mici permutări şi completări, şi un serial de televiziune, compus din şapte episoade, fiecare de circa douăzeci şi cinci de minute, un serial suprarealist, "Palilula în şapte zile”, despre facerea şi des-facerea unei lumi...

Acest film, atacat cu atita energie distructivă, e, de fapt, un fel de "cinema extrem”, unic şi inimitabil, care va rămîne şi ca un document al cotei de vîrf al artelor spectacolului din România începutului de secol 21. Scenografia halucinantă creată de Helmut Sturmer şi Dragoş Buhagiar, imaginea plină de armonie şi de energie vizuală, semnată de un tînăr operator excepţional, Adrian Silişteanu, întreaga echipă tehnică, funcţionînd la standarde europene, totul iradiază un sentiment tonic de performanţă profesională de anvergură. În distribuţia care funcţionează ca un mecanism ireproşabil, în trupa unitară, care a intrat cu un exemplar fanatism în transa cerută de Purcărete, cîteva figuri capătă un relief special . În rolul principal, al tînărului medic, la început pur, care "nu bea” deloc, şi care, treptat, se spurcă la Palilula, Aron Dimeny trece de la o privire blîndă şi inocentă, de cîine sedat, la o privire drogată, de om care a depus toate armele. George Mihăiţă realizează acum al doilea rol antologic al filmografiei lui: ca şi cînd Vuică, mort lîngă stadionul din "Reconstituirea”, s-ar fi trezit dintr-odată în infernul "Palilulei”, într-un personaj menit să convingă ultimii sceptici că, da, omul se trage din maimuţă; şi că cea mai mare bucurie a vieţii este bucuria de a bea! Replica din film cu cel mai mare succes la public, i-o adresează George Mihăiţă lui Ilie Gheorghe (în rol de tată al tînărului doctor): "Ce băiat ne-ai dat! E de-al nostru: curvar, beţiv, să-l ţie Dumnezeu sănătos!”. Iar Ilie Gheorghe, palid şi mîhnit de moarte, întrebîndu-şi, cu un aer pierdut, fiul: "Ce faci tu cu oamenii ăştia? De-asta ai făcut tu atîta carte?”...

Memorabili sunt şi Constantin Chiriac, secretarul de partid hidos, ştirb, subdezvoltat mintal, iubit, paradoxal, de cea mai blondă, mai tînără şi mai frumoasă femeie din film, şi Răzvan Vasilescu, doctorul pentru care autopsia e cea mai nobilă dintre ştiinţe, şi Sorin Leoveanu, spectaculos de cameleonic în omul care îşi schimbă culoarea, şi Ofelia Popii, feminitatea neagră, care îşi omoară iubiţii cu o ciulama, şi Horaţiu Mălăele, care trece prin cadru cu un aer de Pierrot le Fou, şi Adrian Matioc, în rolul demonului alert, şi mulţi alţii, pe care nu îi recunoşti sub masca grea de pudră, carnavalescă, sau sub chipurile schimonosite, deformate de grimase, pentru că el, regizorul creator al acestei lumi, ne invită să simţim spiritul demonic care sălăşluieşte în oameni.
Lumea lui Purcărete e, la propriu şi la figurat, o lume fără Cer. O lume închisă, în propria ei urîţenie, în propria ei euforie gratuită. Personajele din Palilula seamănă cu un fel de sectă eretică, a unor efemeride care îşi trăiesc depravarea ca pe un fel de emancipare mistică...

O lume în care pînă şi moartea e o comedie: un personaj moare, zvîrcolindu-se, sufocat sub greutatea unei femei imense, care îl striveşte în somn, un altul e tăiat de tren în două, dar bustul lui continuă să bea; personajul principal moare într-o clipă, înghiţit de o broască, sau devenind el însuşi o broască, reîntorcîndu-se, poate, pe o posibilă scară a reîncarnării, la locul pe care îl merită.
Cel mai surprins de film ar fi însuşi "punctul de pornire” declarat al întregii poveşti, adevăratul şi regretatul doctor Serafim, fost prieten al regizorului, şi care, din toată "Palilula”, ar recunoaşte, cred, doar paternitatea gestului cu acul de seringă înfipt la rever şi a replicii "medicina e singura escrocherie subvenţionată de stat”!

Acestea fiind zise, dacă nu aţi văzut "Palilula” merită să mergeţi.

Şi, cum se spune pe aici, Bon Festival!


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu