duminică, 29 iulie 2012

Iubire Elena sau dragostea care arde de Ioana Floria, Revista Magazin

In luna mai a acestui an a avut loc la Cinema Scala, premiera filmului "Iubire Elena" semnat de regizorul Geo Saizescu, cel care ne-a obisnuit cu savuroasele comedii "Pacala", "Un suras in plina vara", "Asta seara dansam in familie" sau "Secretul lui Bachus". De aceasta data, maestrul ne prezinta o drama in care dragostea este omniprezenta. Eroina filmului este o personalitate feminina de exceptie, o pictorita din secolul al XIX-lea, Eleni Bukura, cea care la vremea respectiva a revolutionat societatea greceasca, sfidand tabuurile si prejudecatile unei lumi inchistata in cutume. O poveste emotionanta a unei vieti de exceptie, plina de dramatism.

O drama profund umana

Cu un scenariu scris dupa piesa dramaturgului grec Kostas Asimakopoulos, regizorul Geo Saizescu, a reusit sa aduca pe ecrane o tulburatoare si cutremuratoare idila. Acea tanara, pleaca in Italia sa studieze pictura cu un maestru de care, fireste se indragosteste si se si casatoreste si devine Eleni Altamoura, renuntand la ortodoxie in favoarea catolicismului, lucru de neconceput, pe atunci. Loviturile vietii sunt multe iar ea, zdrobita si indurerata isi arde toate tablourile. Istoria pictoritei se petrece in paralel cu nasterea unei povesti contemporane de iubire intre doua persoane ajunse la maturitate: Beatrice, (jucata magistral de Maia Morgenstern) grecoaica din sudul Peloponesului, si detinatoarea ultimului tablou semnat de Elena Altamoura si Filipos, (in rol fiind Mircea Rusu), un negustor si critic de arta. In felul acesta, cunoastem doua povesti ce se intrepatrund peste timp, una de altadata si alta contemporana.

Actori si producatori speciali

Filmul este o coproductie Grecia-Romania-Italia. Echipa a filmat la Atena, apoi la Naflion - prima capitala a Greciei moderne, pe insula Spetses, dar si la Napoli, Roma si Florenta, dupa cum spunea chiar regizorul Saizescu. Cat priveste echipa de actori, revelatia este chiar interpreta eroinei principale, Eleni Altamoura, tanara actrita Georgiana Saizescu. Ea o readuce la viata pe Eleni, femeia care a sfidat prejudecatile secolului in care a trait, invingand un sistem de gandire profund misogin. Drumul ales de ea a fost plin de obstacole, renuntari, tradari, suferinta si moarte, dar la fel a fost si cel al partenerului sau, Adrian Paduraru, sotul ei, care a incercat s-o inteleaga si care a iubit-o nespus de mult. Beatrice, o personalitate feminina accentuata, sfasiata de indoieli, cu un trecut misterios si cu o iubire fara margini pentru arta si fiul ei, este intruchipata, cum spuneam de marea actrita Maia Morgenstern. Alte personaje prezente in film, sunt jucate cu aplomb si sensibilitate de Ileana Stana Ionescu (in rolul mamei lui Eleni), Eusebiu Stefanescu (tatal lui Eleni), Alecu Croitoru (Preotul), Catalin Saizescu (fratele lui Eleni).

Casa de productie Paradox impreuna cu Meta Vision, Casaro Fil si Nerv Film au facut posibila aceasta premiera. Alexandru Iclozan este cunoscut de-acum in lumea producatorilor de film de la noi.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 28 iulie 2012

Amour, realitate şi artă de Ioana Floria, Revista Magazin


Intr-o lume a filmului bantuita de orori, sange, razbunare si oameni ce si-au pierdut complet sentimentele umane, la Cannes, anul acesta, s-a dovedit ca peliculele inspirate din realitatea vietii pot invinge fictiunea. Pelicula "Dragoste" a fascinat deopotriva pe critici, pe membrii juriului dar si pe cei prezenti in sala. Este o poveste despre iubirea matura dintre o femeie aflata in momentele finale ale vietii si sotul sau, care incearca sa faca fata bolii acesteia. Narativ, regizorul Michael Haneke s-a concentrat pe un cuplu cu destui ani in spate (trecuti de 80 de ani), Anne si Georges, fosti profesori de muzica, pensionari care traiesc, impreuna cu fiica lor, in strainatate. Oameni culti si emancipati, a caror fiica are o cariera stralucita tot in muzica, se confrunta cu drama imbatranirii, cu umilintele fizice, cu boala si suferinta.

Anne, interpretata magistral de actrita Emmanuelle Riva, sufera, intr-o zi un accident cerebral in urma caruia ramane paralizata pe o parte a corpului. Sotul sau, Georges, intruchipat pe ecran de Jean-Louis Trintignant si fiica lor Eva jucata de Isabelle Huppert trec prin stari greu de descris. Din acest moment dragostea ce a unit acest cuplu si care l-a facut sa dureze, va fi pusa la mari incercari. Criticii au laudat viziunea regizorului si modul in care a descris povestea impresionanta, dar si jocul actorilor.

Aprecieri si lacrimi

Peter Bradshaw de la "The Guardian" a dat filmului "Amour" 5 stele din 5 posibile si l-a numit "o drama terifianta, emotionanta si impresionanta despre intimitate si viata. Haneke (n.n. - regizorul) are o viziune deosebita asupra vietii, mortii si cum acceptam ideea de sfarsit. Jean-Louis Trintignant si Emmanuelle Riva sunt tulburatori in rolurile lui Georges si Anne. "Amour" este un film care ridica standardele, este inteligent si emotionant in acelasi timp. Capodopera lui Haneke a rasunat la Cannes ca o piesa muzicala armonioasa, perfecta". Un film dur, despre tragedia imbatranirii in cuplu. Majoritatea asistentei a fost impresionata pana la lacrimi.

Productie si buget

Filmul este o coproductie intre companii din Franta, Germania si Austria, este o drama si dureaza 125 minute. Pentru a fi pusa pe pelicula, povestea celor doi octogenari, scrisa si regizata de Michael Haneke, caruia i s-a alocat un buget de 7290,000 euro, avand nevoie, la un moment dat, si de o finantare suplimentara. Regizorul austriac Michael Haneke este pentru a doua oara laureat al premiului Palme d'Or, el obtinand aceasta distinctie si in 2009 cu pelicula "Panglica alba".

Principalii artizani ai reusitei

Michael Haneke


 Este un regizor si scenarist austriac recunoscut in lumea cinefililor pentru stilul sau sumbru. S-a nascut la München (Germania) pe 23 martie, 1924, fiu al regizorului german Fritz Haneke si al actritei austriece Beatrice von Degenschild. A studiat filozofia, psihologia si arta dramatica la Universitatea din Viena, a lucrat in televiziune, teatru si, mai apoi, in cinematografie. Este profesor la "Filmacademy Viena" unde preda regie. Dintre filmele regizate de al amintim: Al saptelea continent, Jocuri stranii, Cod necunoscut, Pianista (a castigat Marele Premiu al juriului la a 55-a editie a Festivalului de la Cannes, 2001), Cache, nominalizat la Palme d'Or si castigator al premiului pentru regie la Cannes (2005), Panglica Alba, castigator in 2009 al premiului Palme d'Or, si ultimul, Amour premiat in 2012 cu marele premiu al Festivalului de la Cannes. Un regizor si scenarist care, prin mesajul filmelor sale, captiveaza si hipnotizeaza publicul cinefil.

Jean-Louis Trintignant

 Este actor, realizator, autor si scenarist, nascut pe 11 decembrie 1930 in Franta. Are o biografie destul de curioasa dar nu vom intra in detalii. Dupa mai multe aparitii, anul 1966 ii aduce gloria internationala mult asteptata cu filmul "Un barbat si o femeie", de Claude Lelouche, film ce a castigat Palme d'Or in 1966 si Oscarurile (1966) pentru cel mai bun film strain si cel mai bun scenariu. La 50 de ani s-a retras la casa Don Uzes in Gard, pentru a trai in armonie cu natura. Trece prin drame zguduitoare (moare sotia, fiica este ucisa de iubitul ei) iar acum il gasim, intr-un rol jucat magnific, Haneke descoperindu-i, la cei 82 de ani, calitati si forta de interpretare aproape nebanuite.

Emmanuelle Riva

Actrita si poeta, cunoscuta din filmele Hiroshima, mon amour (1959); Léon Morin, preot; Kapò; Thomas impostorul; Un om si cainele sau, iar acum Amour, Emmanulle Riva (n. 24 februarie 1927) si-a inceput cariera la Paris dupa ce a lucrat ca... croitoreasa. Are multe premii in palmares, dar a scris si carti s-au a adunat fotografii in timp ce filma "Hiroshima, mon amour", pe care le-a expus la Salonul de la Nikon.

Isabelle Huppert

Recunoscuta pentru premiile obtinute de-a lungul timpului, fiind nominalizata de 13 ori la Premiul Cezar (a castigat in 1966 pentru cea mai buna actrita cu interpretarea din "La Ceremonie") a aparut in peste 90 de filme si productii de televiziune, iar la Cannes a castigat de doua ori premiul pentru cea mai buna actrita in filmele Violette Noziere in 1978 si Pianista in 2001. Este nascuta la Paris pe 6 martie 1953 si a studiat la Conservatorul National al Artelor Actoricesti din capitala Frantei. Este una dintre cele mai cunoscute actrite de limba franceza. Isabelle Huppert este actrita care poate fi fermecatoare, amuzanta dar poate privi si in gol lasand publicul sa decida. Un nume de succes pe marile ecrane care da calitate peliculei. Amour, un film in care realitatea vietii a fost transformata in Arta.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

vineri, 27 iulie 2012

„Piese umane” celebre de Paul Ioan, Revista Magazin


Un straniu muzeu imaginar ar putea fi alcatuit cu parti ale corpului de la mai multe personalitati care au facut istorie in domeniul lor, inclusiv in cariera militara. Emotionant este si faptul ca fiecare „piesa umana” faimoasa a devenit si exponatul principal al unor muzee, mari atractii turistice. Despre epocala batalie de la Waterloo (Belgia) putem afla detalii si de la muzeul dedicat... piciorului drept al comandantului de cavalerie englez Henry Paget, baron de Uxbridge, maresal si om politic. El facea parte din coalitia anti-napoleoniana (alaturi de Prusia, regatul Unit al Olandei, Casa de Hanovra etc.).
Lupta s-a dat duminica 18 iunie 1815 si s-a soldat cu victoria aliatilor condusi de Ducele de Wellington si generalul prusac von Blücher. Dupa ce calul pe care se afla a murit lovit de artileria franceza, Paget a fost atins la piciorul drept. Gravitatea ranii a impus amputarea. Acel fragment se afla si acum la National Army Museum din Waterloo, intr-un fel de altar al relicvei.


Henric al IV-lea al Frantei a domnit intre 1589 si 1610 si a fost implicat in razboaiele religioase din Franta (catolici contra protestanti-hughenoti). In timpul Revolutiei franceze, in 1793, revolutionarii au deschis mormantul sau de la Basilica St. Denis. Cu acel prilej, capul sau a disparut. Recent, un ziarist francez l-a descoperit la un colectionar, care a spus ca l-a cumparat in 1950. Analizele au confirmat veridicitatea „piesei” si capul lui Henric al IV-lea a fost donat unui urmas al regelui, care a organizat o slujba funerara la St. Denis (loc de veci pentru monarhii Frantei, langa Paris), in 2011.


Oliver Cromwell (1599-1658) a fost liderul politic si militar al republicanilor care a intrerupt monarhia engleza, fiind Lord Protector din 1653 pana la moarte. Inmormantat in septembrie 1658, el a fost exhumat de Charles al II-lea si „executat post-mortem” prin dezmembrare (1661). Capul sau, pus pe un stalp la Westminster Hall, a disparut, in timpul unei furtuni puternice. Ulterior, capul a fost vandut de mai multe multe ori, iar prin 1960 a fost autentificat si inmormantat la Sidney Sussex College (din cadrul University of Cambridge, unde Cromwell a fost printre primii studenti, in 1617).


 Nici acum nu se stie unde sunt mainile revolutionarului marxist argentinian Ernesto Che Guevara. El a fost ucis de fortele speciale din Bolivia, la 8 octombrie 1967, iar bratele i-au fost amputate pentru identificare si au ajuns in Cuba.


Razboiul dintre Regatul Unit al Marii Britanii si Spania (1739-1748), a fost supranumit si „Razboiul urechii lui Jenkins”. Si asta pentru ca, pentru a starni mania britanicilor, capitanul Jenkins a prezentat in Parlamentul de la Londra urechea sa pierduta in timpul unei debarcari in Spania, in 1731... Galileo Galilei a murit bolnav in 1642. Cand trupul sau a fost mutat (Basilica Santa Croce din Florenta), trei degete si un dinte au fost indepartate. Degetul sau mijlociu de la mana dreapta de afla acum la Museo Galileo din Florenta.


In 1925, neurologul german Oskar Vogt a fost chemat la Moscova pentru a examina creierul lui Lenin (mort in 1924). Acesta a descoperit „celule gigantice”, indiciu al unei activitati mentale superioare. Actualmente, creierul lui Lenin se afla la un institut de profil din Moscova.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 25 iulie 2012

Nicolae Covaci va realiza portretul lui Vlad Drăculea de Alex Revenco, Jurnalul Naţional


Despre voievodul român Vlad Basarab al III-lea, supranumit Ţepeş, s-a scris mult şi de cele mai multe ori cu venin. În ultimii ani, sub asaltul filmelor şi literaturii cu vampiri, copiii români au început să-şi întrebe profesorii sau părinţii: "Vlad chiar a fost Vampir?”

În acest context a apărut "Răstignit Între Cruci”, romanul istoric al lui Vasile Lupaşc (foto), ce-şi propune să facă lumină în ceea ce priveşte viaţa, lupta şi motivaţiile temutului Dracula. Scris într-un ritm alert, uşor de citit, romanul este mai mult decât o lectură agreabilă, prin bogăţia informaţiilor reale conţinute, fiind un mod practic de cunoaşte adevărul istoric despre Vlad Drăculea. Deşi pare un roman de ficţiune, în care hangiul Sache, cavalerii Ler, Stroe, Mihnea şi Marcu sau frumoasa Cătălina îşi duc vieţile departe de lumina izvoarelor istorice autentice, lucrarea clarifică multe din episoadele controversate legate de Vlad Ţepeş.

În acest sens, la începutul fiecărui capitol există câte un fragment de document din vremea sau despre voievodul Valahiei, iar întâmplările descrise romanţat nu se îndepărtează de adevărul istoric. Varianta în limba engleză a cărţii se bucură de acelaşi succes, numeroşi cititori din SUA, Australia sau Marea Britanie vizitând România în urma lecturării cărţii. În încercarea de a restabili adevărul despre Vlad Drăculea, autorul va colabora şi cu Nicolae Covaci, liderul legendarei formatii rock Phoenix. Acesta din urmă va realiza un portret al voievodului, bazat pe singura descriere rămasă până la noi, cea a nunţiului papal Nicolo de Modrusa.

"Ştiu că pare imposibilă lupta noastră de a face din Vlad Basarab un nume mai cunoscut decât cel al vampirului Dracula, dar nici lupta lui Vlad în faţa cuceritorului Constantinopolelui nu părea să aibă mai mulţi sorţi de izbândă. Oricum nu avem voie să lăsăm un simbol naţional şi un erou creştin să se scufunde pentru totdeauna în aceasta "otravă” cu iz diabolic, numită vampirism. În ultima vreme, despre români vorbesc mai mult străinii care ne spun că suntem într-un fel sau altul. Este timpul să spunem poveştile noastre cele adevărte lumii întregi şi să ne recăpătăm respectul meritat”, spune Lupaşc. Proiectul de reabilitare a imaginii voievodului muntean se bucură de participarea unor nume mari ale scenei româneşti.

Alte trei poveşti derivate din romanul "Răstignit Între Cruci” au căpătat forma unor cărţi audio, în lectura actorilor Marcel Iureş şi Mircea Albulescu, iar Radio România a produs de curând un teatru radiofonic semnat de acelaşi autor, având în distribuţie pe Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Marcel Iureş, Eugen Cristea, Irina Movilă, Mircea Rusu, Mihai Mălaimare.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

marți, 24 iulie 2012

Mariana Nicolesco: "Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée nu are egal în Europa şi în lume" de Carmen Anghel, Jurnalul Naţional

sursă : arhivă Mariana Nicolesco

Evenimentul cultural, care împlineşte 17 ani de la lansare, debutează la 1 august, la Brăila. În 2012 participă 166 de concurenţi din 24 de ţări de pe patru continente. Celebrări Verdi şi Wagner în apropierea bicentenarului naşterii marilor compozitori. Maestrul Nicolae Herlea este sărbătorit la împlinirea a 85 de ani de viaţă.

Marea soprană Mariana Nicolesco a uimit şi continuă să uimească lumea cu senzaţionala determinare cu care face să se perpetueze şi să meargă din triumf în triumf Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto pe care le-a creat în memoria legendarei predecesoare Hariclea Darclée.

La aproape 2.000 se ridică numărul celor veniţi din 47 de ţări, din 1995 încoace, la Competiţia de canto şi la Cursurile de Măiestrie Artistică, Master Classes, oferite de Mariana Nicolesco în anii dintre o ediţie şi alta a acesteia. Numai în acest an şi-au anunţat participarea 166 de tinere voci din 24 de ţări de pe patru continente: România şi Republica Moldova, Armenia, Brazilia, Canada, China, Coreea de Sud, Croaţia, Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Israel, Italia, Japonia, Kazakhstan, Luxemburg, Norvegia, Polonia, Rusia, Spania, Statele Unite, Turcia şi Ucraina.

Ce anume face ca acest Concurs să se bucure de un asemenea succes? Doamna Mariana Nicolesco ne vorbeşte cu mândrie şi dragoste despre eveniment. "Spiritul pe care l-am impus, de respect pentru fiecare concurent, de încurajare, conştiinţa acestuia că, laureat sau nu, va fi un învingător dacă izbuteşte să se depăşească pe sine. Dovadă că aşa stau lucrurile e numărul mare de tineri artişti care vin la Cursurile de Măiestrie Artistică, Master Classes. Din România şi din multe alte ţări."
Vocea Haricleei Darclée a minunat lumea inspirându-i pe toţi cei care visează la o carieră lirică.

sursă : Fundaţia Haricleea Darclee

"Hariclea Darclée, figura tutelară a manifestărilor, e un exemplu strălucit de măiestrie artistică ne spune doamna Mariana Nicolesco. Nu întâmplător 13 opere au fost compuse pentru vocea ei, toate încununate de un considerabil succes, interpretate de ea, şi unele rămase în repertoriul universal; în primul rând Tosca de Puccini, apoi La Wally de Catalani sau Iris de Mascagni. Am luat cu toţii notă de anvergura extraordinară a mijloacelor ei artistice atunci când, la o ediţie a Cursurilor mele de Măiestrie Artistică, după o îndelungă cercetare pentru a regăsi partituri uitate, le-am încredinţat tinerilor interpreţi care le-au oferit publicului într-o seară memorabilă.

Dacă nu avem bucuria de a dispune de înregistrări din operele cântate de Hariclea Darclée, am dobândit astfel, o dată cu mărturiile din presa mondială, certitudini indiscutabile asupra harului ei de a transforma dificultăţile tehnice în valori expresive, emoţionante.

Acum doi ani, în 2010, am celebrat la cel mai înalt nivel 150 de ani de la naşterea Haricleei Darclée şi 15 ani de când am creat marile evenimente muzicale dedicate memoriei sale. Continuăm acum, aşa cum am făcut-o din 1995 încoace, revelând talente noi, deschizându-le multora perspectivele perfecţiunii în artă şi ale împlinirii propriului destin."

sursă : Fundaţia Hariclea Darclee

Manifestările din acest an cuprind Celebrarea a 85 de ani de la naşterea lui Nicolae Herlea prezent, ca întotdeauna, în Juriul Concursului: vom urmări conferinţa susţinută de dr. Stephan Poen, însoţită de videoproiecţii cu arii interpretate de marele bariton. Alături de Mariana Nicolesco, Preşedinte de Onoare, Nicolae Herlea este şi în acest an Preşedintele Juriului Internaţional, din care fac parte Marco Balderi (Italia), Daniel Stanislaw Kotlinski (Polonia), Stephan Poen (Israel), Zachos Terzakis (Grecia) şi Flavio Trevisan (Italia).

Concertul Inaugural din seara Deschiderii Festive, de la 1 august, va fi susţinut de soprana Edith Borsos, din România. "Laureată a Marelui Premiu Darclée 2010 alături de baritonul spaniol Alvaro Lozano, va fi aplaudată împreună cu acesta şi cu alţi laureaţi ai Competiţiei în capodopera verdiană Il Trovatore, dirijată de maestrul Marco Balderi, care dintotdeauna contribuie la triumful reprezentaţiilor şi concertelor din cadrul Festivalului şi Concursului Darclée", adaugă marea soprană.

Marco Balderi va dirija Corul Filarmonicii "George Enescu" şi Orchestra Festivalului Darclée în Etapa Finală, cu public, a Concursului, Concertul Extraordinar Verdi ­ Wagner de pe Esplanada Dunării, anticipând celebrarea bicentenarului naşterii celor două genii ale muzicii şi, bineînţeles, Gala Laureaţilor 2012.

"Aştept cu o mare bucurie întâlnirea cu tinerii concurenţi, afirmă Mariana Nicolesco, şi mărturisesc că am mai multe emoţii pentru fiecare dintre ei decât am avut vreodată în propria mea carieră."

sursă : Fundaţia Hariclea Darclee

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 23 iulie 2012

Prinţul martir Vladimir Ghika de Clara Mărgineanu, Jurnalul Naţional


În 1873, generalul prinţ Ioan Ghika era ministru plenipotenţiar al României la Constantinopole. Era căsătorit cu Alexandrina Moret de Blarenberg, descendentă a lui Henric al VI-lea, regele Franţei. Pe 25 decembrie, s-a născut fiul lor, Vladimir. Micul prinţ a fost nepotul lui Grigore Alexandru Ghika, ultimul principe al Moldovei. Înzestrările spirituale şi mentale ale lui Vladimir Ghika au fost ieşite din comun, domnia sa a fost ceea ce se poate numi un om fenomen, cu un destin fabulos.

A urmat, la Paris, Facultatea de Ştiinţe Politice, Facultatea de Teologie, la Roma, iar la Salonic, Facultatea de Filozofie şi Teologie. Vorbea 26 de limbi şi obţinuse 6 doctorate. Vorbim prin urmare, despre un om care avea o cultură enciclopedică, un erudit, o minte înzestrată cu capacităţi de cunoaştere extraordinare. Pe lângă toate acestea, Vladimir Ghika avea putere vizionară şi acces la revelaţie. Personalitatea sa uriaşă a reunit calităţi intelectuale de excepţie, o memorie fabuloasă şi, ceea ce i-a aşezat destinul pe orbită, o blândeţe şi o bunătate vindecătoare.


Marele vagabond apostolic, preot bi-ritual
A fost botezat ortodox, dar, la 29 de ani, s-a convertit la catolicism. Celor care îl priveau întrebător, cu privire la alegerea făcută, le răspundea: "Trec la catolicism pentru a deveni un ortodox mai bun". A început drumul său religios prin a se dedica trup şi suflet misiunilor de binefacere, a înfiinţat, la Bucureşti, Congregaţia "Fiicele Carităţii", a fondat spitalul "Sfântul Vicenţiu de Paul", a fost un pionier al apostolatului laic. A fost tămăduitor, prin puterile sale vizibile în bunătate, altruism, milă, compasiune, a vindecat, a alinat, a oferit îngrijiri medicale, a făcut convertiri. A călătorit în misiuni de binefacere, în toată lumea, din Congo, până la Tokyo şi Sidney, auzea chemarea, strigătul de ajutor şi se afla acolo unde era nevoie de alinare, sprijin, salvare, mângâiere.

Papa Pius al XI-lea l-a numit "marele vagabond apostolic". În 1913, s-a aflat în zona de conflict a războiului balcanic, pentru a îngriji răniţii. Nu a cunoscut frica, nici atunci când a îngrijit, la Zimnicea, bolnavii de holeră, nici în primul război mondial, când a stat la căpătâiul tuberculoşilor. Avea 50 de ani când, la Paris, a fost hirotonit preot. Acest om de excepţie a avut şi o investire de excepţie, primind demnitatea de a sluji, în ambele rituri, ortodox şi catolic. Preot bi-ritual, Monseniorul Ghika, prin fiinţa şi destinul său a armonizat întrucâtva cele două biserici, Occidentală şi Răsăriteană, delimitate, din punctul său de vedere, doar politic, nu şi profund religios. A slujit într-o periferie a Parisului, până când, din motive de sănătate, a fost retras şi numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris.


Puterile răului sunt limitate
În cel de-al doilea război mondial, s-a aflat în România, pentru a-şi întări, încuraja şi ajuta compatrioţii. Unul dintre biografii şi fii săi spirituali, Horia Cosmovici, povesteşte că Monseniorul îşi rezerva dimineţile pentru liturghie, audienţe şi catehizări. Cumnatei sale, Elizabeth Ghika, fiinţă plină de caritate şi modestie, dar necredincioasă, i-a spus să rostească zilnic "Tatăl nostru...", la forma condiţională, "Tatăl nostru dacă eşti în Ceruri...". Într-o secundă de graţie a revenit în rugăciune la forma iniţială, reuşind să se lase pătrunsă de credinţă.

"Monseniorul folosea ocazia spovezii nu numai pentru dezlegare, ci şi pentru lecţii de viaţă spirituală. Eu unul plecam întotdeauna din scaunul său de spovadă cu o soluţie pentru concilierea vieţii de pe pământ cu viaţa supranaturală, căci aceasta este în fond, problema vieţii spirituale." (Horia Cosmovici, "Monseniorul", Galeria Gutemberg) Vladimir Ghika a crezut cu tărie că puterile răului sunt limitate, că există crâmpeie sufleteşti care nu pot fi atacate şi detecta ispitele, prin tulburarea sufletului omenesc. "Nu orice ispită te face să cazi, dar orice ispită te tulbură. Or, tulburarea sufletească este mediul cel mai propice pentru căderea unui suflet. De aceea, recomanda: «Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită!»."


Un spin din Coroana lui Hristos
Când regele Mihai a fost detronat şi forţat de împrejurări să plece din ţară, prinţul Vladimir Ghika a refuzat să îl însoţească în suita regală. "Oasele mele vor fi îngropate aici, în România." În acelaşi an, 1948, Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii iar Biserica Catolică a fost persecutată prin virulente campanii de presă şi punerea sub urmărire a preoţilor şi laicilor implicaţi. În noiembrie 1952, Monseniorul a fost arestat de pe stradă şi închis la Jilava. A fost acuzat de spionaj în favoarea Vaticanului, condamnat la trei ani de închisoare, la anchete dure, torturi, bătăi, umilinţe şi supus spânzurătorii electrice. Atât cât a rezistat, în închisoare, a continuat să spovedească, să ridice moralul deţinuţilor, să vindece.

"Meditam la măreţia sa, la pilda sa şi mă întăream!", mărturiseşte Petre Pandrea despre felul în care a rezistat în închisoare. Monseniorul Ghika a dezvăluit că vindecările sale sunt posibile datorită unui spin din cununa Mântuitorului, pe care îl purta mereu asupra sa. În felul acesta, nega că puterile miraculoase i s-ar datora. Multe mărturii scrise confirmă că Monseniorul purta într-un buzunar la pieptul sutanei, în dreapta inimii, un fragment din Coroana de spini a lui Hristos. Se pare că toţi cei 240 de deţinuţi cu care se afla în încăperea de la Jilava îl priveau cu veneraţie, respect, smerenie. Monseniorul Ghika a avut puterea de a face şi din temniţă, biserică.


"A murit un sfânt!"
"Vă facem cunoscut că în ziua de 16 mai 1954 a decedat în acest penitenciar numitul Ghika Vladimir, care a avut domiciliul în Bucureşti, str. Generelissimul Stalin nr. 34, fiul lui Ioan şi Alexandrina, de profesie preot. Vă rugăm să înştiinţaţi familia defunctului...", scria în comunicatul penitenciarului Jilava. Poveştile martorilor spun că atunci când şi-a dat duhul, pe patul spitalului-închisoare, cei prezenţi au spus înfioraţi: "A murit un sfânt...".

În 1968, un nepot îndepărtat, Grigore Ghika, împreună cu doamna Marie Mavrocordat au cerut să li se restituie rămăşiţele pământeşti ale Monsenioruui, de la cimitirul Jilava. Mormântul său din cimitirul Bellu este străjuit de o cruce zveltă, înaltă, ce pare că stă să se smulgă întru înălţare spre cer...

Acest supraom a atins suprafirescul, răspândind binele, speranţa, iubirea, lumina. Avem modele. Avem spirite care menţin echilibrul acestui spaţiu şi al acestei lumi. Monseniorul Ghika nu a părăsit România când aceasta era în suferinţă. A iubit-o, a îngrijit-o, a ocrotit-o. A vrut să moară aici. "Se spune că dacă un spaţiu etnic odrăsleşte un om harismatic, oamenii acelui loc au multă trecere la mântuire. Nădăjduim că aşa ne va fi şi nouă." (Vasile Andru, ,,Mistici din Carpaţi", Ed. Eikon, 2009)

Monseniorul Vladimir Ghika a fost propus pentru beatificare. Decizia va aparţine Congregaţiei pentru cauza sfinţilor, de la Vatican. Într-un fragment din rugăciunea pentru obţinerea beatificării Monseniorului Vladimir Ghika se spune: "Doamne Isuse Cristoase, Priveşte cu bunăvoinţă la poporul român, din sânul căruia l-ai ales pe Vladimir Ghika, suflet nobil, atât din naştere cât şi prin vocaţie. El a dat mărturie despre Tine cu zel apostolic pe toate meridianele pământului şi şi-a pecetluit credinţa neclintită în Tine cu preţul martiriului său".


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

duminică, 22 iulie 2012

Poeziile actorilor ( II ) de Rodica Mandache, Jurnalul Naţional


Poezia lui Ştefan Ciubotăraşu, astăzi uitat, pentru că a trecut o veşnicie din septembrie 1970. Filmele lui ni-l aduc în faţă şi suntem uimiţi de jocul lui de excepţie. Ştia să fie pitoresc, comic, mare histrion, dar şi tragedian, patetic, răscolitor. Iar poezia lui nu seamănă cu el. "Însetare" de Ştefan Ciubotăraşu (1910-1970)/

"Dă-mi mijlocul, aleasa mea.../ Ce foame fără saţ, ne strigă?/ Ce şarpe cuibărit în ea/ Ne-a-ncătuşat într-o verigă?// Ce gând pe lume ne-ncăput/ Mi te-a trimis întâia oară/ Din care plămădiri făcut/ Să poarte alba ta povară?// Că, iată, m-am rugat stingher/ Sfinţirii sarbede şi vane/ Să pot să te ridic la cer/ Numai cu aceste mâini sărmane;// Numai cu glasul meu de rob/ Cu fumul sărac din vatră,/ Cu mintea mea ce arde – bob/ De soare scăpătat în piatră...// Mă blestem singur fericit/ De-o bucurie – atât de crudă/ Şi mă urăsc că te-am găsit/ Cu gândurile mele rudă."

Feţele comediei şi reversul lor tragic!
Mi-aduc aminte de descrierea pe care i-a făcut-o Ştefan Iordache, care-l adora: "Avea cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut în viaţa mea, migdalaţi cu trei rânduri de gene, negri şi umezi tot timpul... Poetul din el avea ochi pe măsură".
La splendidul Teatru din Iaşi era o sală de repetiţie "Aglaie Pruteanu". Eram tânără actriţă şi ştiam foarte puţine despre minunata actriţă ieşeană care a cucerit Viena.
"Foi de toamna/ Când văpaie vântul/ Păduri scuturând/ Un freamăt de jale/ S-aude oftând.// El trece cu norul/ Pe ape, prin crâng/ Şi cei ce-l ascultă/ Suspină şi plâng.// O, jalea adâncă/ A tristului cânt!"
"E sens de vreun suflet/ Răzleţ pe pământ." Ce gingăşie!


Sau a profesorului meu A. Pop Marţian : "Serile cătunului/ Seara s-a ridicat într-un lan de otavă/ Şi tristă s-a apropiat de cătune/ Ca o viţeluşe cenuşie şi bolnavă/ Care a fost pe câmp la păşune!"

Cum? Era un om de la oraş, foarte elegant. Noi l-am cunoscut destul de înaintat în vârstă, nu mai auzea, era foarte îndrăgostit de meseria de actor, era un mare tragedian, un profesor sever şi foarte dedicat. Poezia nu semăna cu el şi cu tot ce ştiu despre el.
Actorii sunt nişte apariţii rătăcitoare, care evadează mereu pe alte coordonate, care călătoresc şi rătăcesc departe cântându-şi sufletul trist şi nefericit.
Căci numai din durere se înalţă omul şi numai din asta actorul îşi ţese crezul. Şi Ilarion Ciobanu şi Ştefan Iordache, care au plecat împreună în 2008 lăsând sufletele noastre copleşite.

Ştefan Iordache: "Jocul cu viaţa/ Mă tulbura Luna şi eram îndrăgostit/ Simţeam mirosul de femeie./ Altfel miros femeile de la ţară a aer şi a pământ,/ altel simţi natura şi omul./ Stăteam aşa nemişcat/ Şi mă inunda o mare fericire".

Şi "Toamna" lui Ilarion Ciobanu: "Toamna/ Când zilele cosesc nopţile/ Şi se ameţesc/ Cu humă/ Şi argint...// Toamna,/ Prag de coapte vii/ Recviem de cocori duşi/ Toamna".


Semnează al dumneavoastră, Mareşal


sâmbătă, 21 iulie 2012

Poeziile actorilor ( I ) de Rodica Mandache, Jurnalul Naţional


Am fost în turneu la Târgu-Jiu. Teatrul se numeşte “Elvira Godeanu”. Oraşul are pecetea Brâncuşi. N-am mai fost de mulţi ani acolo. A fost ca o reîntâlnire blândă şi plină de nostalgie.

Într-o zi, în holul hotelului, mă aştepta un bărbat tânăr care mi-a dat o carte, mi-a spus că e actor şi scriitor şi... am stat de vorbă. Numele actorului poet – George Drăghescu. Am vorbit ce am vorbit, ne-am despărţit şi ne-am zis că o să ne întâlnim seara la spectacol.

Afară ploua cu clăbuci; am suit în camera de hotel şi am răsfoit cartea şi inima a început să-mi bată mărunt; eram în faţa unei minuni. O carte cu poezii scrise de actori începând cu Matei Millo şi Costache Caragiale, dar şi Radu Beligan, Ştefan Iordache, Ştefan Ciubotăraşu, Dorel Vişan, Toma Caragiu, Ştefan Radof, Mălai Mare, Ion Lucian, Florian Pittiş, Adrian Pintea, Ion Omescu, Amza Pellea, A. Pop Martian, Ilarion Ciobanu, Sanda Toma, Aglaie Pruteanu, dar şi poeţi mari ca Emil Botta, Dominic Stanca, Radu Stanca, G. Ionescu Gion. Versuri de ocazie, strofe satirice, epigrame, hai-ku-uri, exprimări de îndrăgostit, dar şi poezii minunate. O să aleg subiectiv, cele ce m-au impresionat pe mine.

Dar înainte de toate îi mulţumesc acestui actor poet George Drăghescu pentru gestul lui generos, pentru bucuria şi încântarea că fac parte dintr-o breaslă.

Poeziile actorilor sunt pline de tristeţe, seara şi toamna se adună apropiate, suflete singuratice, vulnerabile înduioşătoare. Acolo, pe scena şi-n culise se-ntâmplă ceva miraculos şi toţi actorii sunt nişte copii. Au tot felul de emoţii copilăreşti, ei nu se maturizează, căci nu trebuie, candoarea trebuie să rămână nemişcată, neatinsă pentru a putea atinge sufletele spectatorilor.

Amza Pellea

Amza e Amza. Cum să-l prezinţi! El chiar era un copil mare şi bun, veşnic îndrăgostit. Îi ştiu poeziile uimitoare. Amza are norocul şi că nimeni nu l-a uitat. Nu ştiu cum... Din cauza Oanei, din cauza filmelor, a lui nea Mărin, cine ştie...

Era oltean şi-n joc actoricesc era “măiastru”. Compoziţiile lui uimitoare i-au făcut pe oameni fericiţi.

Oanei

- autor Amza Pellea

1931-1983

Prin tine-ntind o mână spre-nalt spre infinit
Iar tu te legi prin mine de cei care-au murit.
Prin tine devin veşnic şi capăt sens şi ţel.
Prin tine sunt puternic sunt piatră sunt oţel.
Şi datorită ţie, fetiţa mea cea mică
De-acuma lui taticu’ de moarte nu-i e frică!

Poate că actorul se zbate ca fluturele la lumină din când în când şi trist şi neputincios, scrie poezii. Poate că stângăcia, emoţia, tulburarea îl fac să descopere expresiile şi motivarea scenei.

( va continua )


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

vineri, 20 iulie 2012

Adrian Păunescu 69

 Eu am să mă duc, dar nu voi muri niciodată ! - Sergiu Nicolaescu


Am decis că ar trebui să-mi ţin o tradiţie, aşa, de-a lungul vieţii .
Am sufletul secat atunci când îmi curg lacrimi privind marii noştri actori, inegalabilii cântăreţi ... artiştii, oamenii care ne părăsesc . E foarte greu să vorbesc despre asta pentru că se întretaie diferite filosofii şi concepte despre moartea unui om şi posteritatea sa . 
Vă spun doar că pentru mine aceşti oameni trec în icoane . Lacrimile devin mai amare pentru că eu, contemporan cu ei, om care va îmbătrâni răzbit de vremuri - ca toţi ceilalţi -, nu i-a întâlnit pe marii oameni care s-au aflat, pentru un timp mai lung sau mai scurt, undeva, aproape de mine .
Bucuria de a le fi fost, deci, compatriot, nu este destul de puternică pentru a suprima acest sentiment . 
Am decis că trebuie să vorbesc nu numai în rugăciuni, ci şi în epistole, cu oamenii care mi-au marcat existenţa . 
Aşadar, simt nevoia ca de Sfântul Ilie să-i spun - încă o dată şi încă o dată - maestrului Adrian Păunescu multele câte au trecut de anul trecut .


20 iulie 2012, Constanţa,

Rugă pentru Păunescu
Păunescu nu e om, Păunescu nu-i poet, Păunescu-i un popor

Maestre, dacă nu te superi, aş vrea să îmi asculţi din nou inima . Poate sună patetic, dar cu siguranţă domnia ta nu crezi asta . Ştiu că în imensitatea ta, îl rogi pe Bunul Dumnezeu să aibă grijă de noi toţi, românii . Dar poate că pui o vorbă mai caldă şi pentru cei care se gândesc la tine, care te simt, îţi simt poezia . Eu aşa nădăjduiesc . 
Pentru început, vreau să îţi spun că, înaintând în vârstă şi în opera domniei tale, simt că mă înalţ ... 
Uneori chiar mă mint cu ideea că destinele noastre ar putea semănă . Atunci, ar trebui să mă rog să am o viaţă cât mai rea ?
Chiar dacă ai fost izbit din toate părţile, izgonit, scuipat, rănit - niciodată de moarte -, tu ai rămas veşnicul luptător pentru poporul şi ţara noastră . 
Ai murit cum ai şi trăit : în picioare . Nu te-au doborât nici comuniştii vechi, nici comuniştii noi, nici răul şi nici puterea lui . Ai fost şi rămâi un om şi un creator deasupra vremurilor . 
Iată cum această epistolă scrisă în cinstea zilei tale de naştere se leagă cu a mea . 
Spuneam anul trecut că am dorinţa arzătoare de a putea avea mândria - într-o zi - de a spune că am toate cărţile domniei tale . Anul ăsta am putut să alătur Poeziilor tale cenzurate, cu un singur punct, de dragoste ... şi Rugă pentru părinţi, Libertatea de unică folosinţă, Pământul deocamdată şi Liber să sufăr .
Am putut în sfârşit să aduc în casă cartea de căpătâi : Cartea cărţilor de poezie . Când deschid coperţile negre ( altă poezie minunată ! ) intru în Universul Păunescu . Stau în faţa unei opere adunată cu greu în sute şi sute de pagini . Parcă stau în faţa eternităţii . Pentru că posteritatea domniei tale e, înainte de toate, încununată cu puterea şi iubirea vieţii tale . E un tumult groaznic pentru duşmanii culturii române faptul că Adrian Păunescu, înaintea tuturor şi la o distanţă remarcabilă, a ajuns primul la tronul lui Mihai Eminescu, la picioarele căruia, iată, îşi doarme bardul somnul de veci . Niciun poet - şi probabil niciun scriitor - nu a atins seva poporului român, nu s-a confundat cu tristeţea, dorul şi bucuriile acestui neam cum au făcut cei doi .
Amândoi au luptat cu o întreagă lume şi au devenit martiri pentru poporul român . Nu spun cuvinte mari, domnule Păunescu, eu doar zic ce simt .
Poate dacă aveam fumuri de mare poet, spuneam şi eu că eşti un versificator .
Poate dacă aveam şi eu tatăl kominternist, venit în România pe tancurile sovietice, spuneam şi eu că eşti comunist .
Poate dacă aveam pretenţii de mare intelectual cu o operă formidabilă, spuneam şi eu că eşti poet de curte .
Eu pe lângă tine sunt doar un simplu - în timp ce tu eşti dintre cei mai mari - român . Cărările şi poverile vieţii mele m-au făcut să te accept în sufletul ca pe un adevărat părinte, ca pe un duhovnic, dincolo de moarte .
Au trecut multe peste încercatul nostru popor, tot mai dezbinat . Mi-ar fi plăcut să îţi aud părerile, să mai domoleşti ura asta care ne învrăjbeşte .
Cât îmi lipsesc - ne lipsesc - articolele tale atât de meşteşugite . Pamfletele . Editorialele ...
A.P., cronicar la ultimul bal al României .
Ţi-au ridicat nişte oameni câteva busturi . Mici . Că, de, Antonescu nu are statuie, Sergiu Nicolaescu nu are, tu nu ai ... Cioran şi Eliade ce să mai zică ? Apropo, colegii naţionale cu numele voastre eu nu am auzit . Licee, nici atât .
Domnia ta corespondai cu genialul Eliade - care probabil i-a povestit despre tine şi lui Cioran -, lucru pe care hienele ameţite Liiceanu, Pleşu, Cărtărescu şi cu Patapievici nici nu îl visau . Din păcate, însă, domnul Noica i-a pripăşit pe primii doi pe la Pălitiniş şi acum ei sunt un fel de discipoli ... Filosofi care învârt banii cu lopata, deşi lumea cu carte îi huleşte şi publicul nu îi cumpără . Dar, asta e, dumneata eşti poet de curte la vila statului în care stătea Ceauşescu şi ei sunt intelectuali la vilele particulare ale lui Băsescu .
Am spus - şi probabil ai spus-o şi domnia ta, mare admirator al lui Bacovia - trist şi masochist popor ...
Simt că veghezi, domnule Păunescu . Pentru mine eşti un fel de înger păzitor . Al meu şi al nostru, al românilor . Câţi am mai rămas ...
 N-a plouat de Sfântul Ilie şi sper să-i scrii Domnului încă un manifest pentru sănătatea pământului . Nu pentru că se usucă recoltele, ci pentru că se usucă straşnicul - odinioară - ţăran român .
 A trebuit acum vreo lună să scriu un discurs .  Au fost două ediţii .
Prima a fost acidă, cinică, usturătoare . După o discuţie cu o bună prietenă, am fost hotărât să scriu o variantă mult mai dulce, mai înţeleaptă, mai caldă . Am fost aplaudat la scenă deschisă şi lăudat mult după . Dar nu asta vroiam să îţi spun, că doar ştii, ai fost acolo, cum eşti şi aici şi oriunde .
Am căutat şi prin arhiva emisiunii doamnei Eugenia Vodă - unde domnia ta, ca şi alte mari genii, nu aţi avut ce căuta ... - şi am observat că dumneaei păstrează pentru final o întrebare la care invitaţii dau răspunsuri antologice . M-am gândit ce aş fi răspuns eu .
Primul citat ar fi fost din Sergiu Nicolaescu - este şi motto-ul acestei a doua epistole .
A doua ar fi fost o scurtă poezie de-a ta, Mersul inimii :
Sătulă de umilinţele leacului
mergând ca şi când
Se gândeşte să stea
şchiopătează
pe scările veacului 
inima mea .
Şi al treilea ar fi fost antologicul dumitale : Atât să îmi scrie pe cruce : " El a iubit valorile " - şi mi-ar fi de-ajuns ! 
Vreau să închei această scrisoare dincolo de viaţă şi moarte, la fel cum am terminat şi acel discurs . 

Maestrul Radu Beligan, fiind întrebat de doamna Vodă care ar fi cuvântul care i-ar caracteriza viaţa, acesta şi-a dat ochelarii joc, şi-a rezemat capul în palmă şi a rostit fără preget, cu ochii aidoma unor perle strălucind :
Mulţumesc !

Cu multă dragoste,
Ştefan Paraschiv

Şah continuu…( în amintirea lui Adrian Păunescu ) de Dorel Vişan, Jurnalul Naţional


Şah continuu…

… in amintirea lui Adrian Păunescu…

Meştere , ai plecat şi ai lăsat uşa adevărului deschisă…Nu se mai poate reface Impărăţia… pierde şi regele alb pierde şi regele negru , este un şah etern…nopţile sunt tot mai negre şi mâine e din ce în ce mai târziu decât ieri…Saptamana trecuta am gasit broasca de la usă spartă…Vecina mă aştepta in prag – “Au furat si ultima speranta”…N-avea rost sa mai intru, coboram pe scari dar aveam impresia ca urc… abia afara am observat ca atarnau pe mine “ ca frunzele de tutun pe gard”, aceleasi zaţuri si oboseli ( cu totii suntem obositi ) , aceleasi poveri ale neamului romanesc pe care le-ai cantat atât de minunat.

Vinerea trecuta am avut impresia ca e zi de salar , ca pe vremuri. Toate usile s-au sigilat dar nu stiu unde s-au dus oamenii , că pe nenorocita aceea de autostrada nu mai pleaca nimeni nicaieri …doar cei care merg in uichend … fericitii (?!)…”Mi-a spus cineva dar nu mai stiu cine ,

Ca vremea va sta si-apoi va fi bine,”

Paharele stau mereu pline pe masa din sufragerie, (cred ca si vinul s-a tulburat si s-a băloşit ca toate , de atata asteptare…) Am tot asteptat dar noaptea aceea n-au venit Irozii, era vremea lor dar nu au venit… nici nu mai stiu cine trebuia sa vina la cina si cand …Poate ca steaua aceea care a cazut …


Dorel Vişan

Martineşti, 20 iulie 2012


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Trâmbiţa învierii ( lui Adrian Păunescu la 69 de ani ) de Corneliu Vadim Tudor, Tricolorul


Invariabil, de ani şi ani, mă duc în pelerinaj, o dată pe lună, sîmbăta, la Pantheonul de la Cimitirul Bellu. Niciodată singur, ci cu copiii mei. Facem curat, punem flori, aducem apă proaspătă, ne rugăm. Mi-i imaginez pe scriitorii care sînt presăraţi, în hemiciclu, lîngă mormîntul lui Eminescu, ca pe nişte lei care s-au culcat, cuminţi, la picioarele Zeului. Aceasta e cea mai mare onoare de care se poate bucura un creator român: să-şi petreacă eternitatea lîngă Regele Alpha! Fiindcă, în salba de suverani şi de prinţi ai Culturii Naţionale, Eminescu asta este: Regele Alpha. Ce şi-or spune ei noaptea? Au reînviat Cenaclul Junimea? Sau Cenaclul Labiş? Ori, poate, Cenaclul Flacăra? N-ar fi exclus, miraculoase sînt căile Domnului. Aşa cum miraculoasă e şi ierarhia acestor morminte: cele ale poeţilor sînt mult mai îngrijite şi împodobite cu flori proaspete decît cele ale prozatorilor, dramaturgilor, criticilor.

(Nici acum nu înţeleg de ce, la Cina cea de Taină de la Bellu, politrukul obscur Traian Săvulescu e ,,mîna dreaptă“ a Poetului Naţional - în Enciclopedii el figurează ca ,,organizator al acţiunilor de combatere a dăunătorilor plantelor de cultură“; atunci cînd a murit, în 1963, probabil că deţinea vreo funcţie importantă, aşa că Academia o fi considerat că onoarea îi aparţine lui Eminescu, nu lui Săvulescu; nu ştiu cum se face, însă aproape toţi Traianii ăştia ne-au dat dureri de cap.) Dar, despre poeţi vorbeam: cele mai atrăgătoare ,,paturi de flori“ sînt cele ale lui Mihai Eminescu, George Coşbuc, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu. Poate pentru că poezia atrage mai mult decît alt gen literar. Cu o menţiune specială pentru Eminescu, pe crucea căruia se află, mereu, cel puţin o panglică de mătase Tricoloră - ea provine de la coroanele depuse de mine la 15 ianuarie şi 15 iunie. Mă bucur, sincer, cînd văd cît de frumos a devenit, în scurt timp, locul de veci al prietenului meu, Adrian Păunescu! E după inima lui, generoasă, înflăcărată, ca o amforă plină de trandafiri, de lalele şi garoafe. E meritul familiei, desigur, dar cred că şi al numeroşilor admiratori care îi ştiu şi îi cîntă versurile. La florile depuse, cu evlavie, în acel sanctuar se adaugă şi florile de tei depuse de Eminescu, o dată pe an, cu mîna copacului, bătrîn de 150 de ani, de la căpătîiul său. Eu ştiu poate mai bine decît alţii cît de îmbătătoare poate fi mireasma florilor de tei; acolo unde locuiesc, în Cotroceni, e un tei în curte, cred că are peste 300 de ani, poate că e o relicvă vie, din Codrii Vlăsiei, aşa cum sînt şi arborii monumentali din Parcul Arenei Progresul (Str. Dr. Staicovici). Doamne, ce-ai făcut pe lumea asta! - oftez, în sufletul meu, cînd văd, sau adulmec asemenea frumuseţi. Peste trupul martirizat al lui Adrian Păunescu, teiul lui Mihai Eminescu a nins, deja, de două ori: în iunie 2011 şi în iunie 2012. Dacă cineva se mai întreabă ,,Ce e nemurirea?" - are răspunsul: Asta e nemurirea! În jur, vacarmul unei lumi nebune, nebune, nebune. Deşertăciunea deşertăciunilor. O lume care şi-a ieşit din ţîţîni şi pe care oamenii mari, cu adevărat mari, simt că n-o mai pot salva din interior şi se înalţă la cer, s-o ajute de-acolo, cu puteri sporite. Un îndelungat studiu al Istoriei mă face să cred că, atunci cînd mor oameni importanţi, unul după altul, sînt semne că vom da piept cu nişte prefaceri colosale. Aşa s-a întîmplat şi în 1912, adică acum 100 de ani. A fost un sever avertisment, dat de scufundarea Titanicului. Nouă, românilor, ne-au murit Caragiale, Spiru Haret ş.a. În 1913, s-a prăpădit Şt. O. Iosif. În 1914 - Regele Carol I, care nu era orice principe, ci nepotul Marii Ducese Ştefania de Baden, fiica adoptivă a lui Napoleon. Începea Catastrofa! Adică întîia mare conflagraţie mondială. În preajma celui de-al II-lea război mondial, la fel, parcă sorbul timpului îi înghiţea pe oamenii care marcaseră epoca: Regina Maria, Patriarhul Miron Cristea, Mareşalul Averescu, A.C. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu, Armand Călinescu… Nu mai era loc pentru ei. Pădurea tînără se sufoca şi trebuia să disloce. Păstrînd proporţiile, cam aşa se petrece şi acum. Unul dintre oamenii remarcabili, care s-au dus prematur, a fost Adrian Păunescu. El NU trebuia să moară la 67 de ani. Şi totuşi, a murit. Eu interpretez astfel acest deces prematur, neanunţat de nimic (el nu fuma, nu bea, făcuse mişcare toată viaţa lui, avusese o familie care îl ajuta şi îl propulsa, cu dragostea ei etc.): Dumnezeu avea un alt plan cu el. Misiunea lui, la suprafaţa Pămîntului, se încheiase. Începea o misiune mult mai însemnată şi mai nobilă: în Cer. Nu ştiu cît şi ce anume îi este îngăduit să facă, acum, în acest ciclu al existenţei sale astrale. Dar sînt sigur că un om ca el e folosit de Tatăl Ceresc şi în Cer, aşa cum a fost folosit şi pe Pămînt. Oameni ca Adrian Păunescu sînt rari şi nu se înscriu în statistica numită ,,cap de locuitor“. Adrian Păunescu n-a fost un ,,cap de locuitor“, ci un ,,cap de pod“. El a avut destinul deosebit de a schimba, în bine, destinele altora, de a mişca lucrurile din loc. Haideţi să ne uităm la rafturile de cărţi pe care le-a scris, la colecţia revistei ,,Flacăra“, la kilometri de înregistrări ale spectacolelor Cenaclului Flacăra. Munca lui a fost exemplară. De sub mantaua lui, ca de sub mantaua lui Gogol, au ieşit oameni de valoare - nu numai în cultură, ci şi în presă, în sport, în ştiinţă. Acest fiu de învăţător oltean a avut Cultul Valorii, după cum, atît de inspirat, stă scris pe crucea lui. El a fost mare prin prezenţă, dar e mare şi prin absenţă: uitaţi-vă ce pustiu haotic e în Parlament fără autoritatea unui om ca Adrian Păunescu! Cine i-a luat locul? Mafiotul X. Dansatoarea la bară Y. Aferim, societate bezmetică! Unde-au fost românii cînd apărătorul lor a fost scos, prin fraudă, din Senat, deşi el cîştigase, detaşat, locul I în acel colegiu electoral? Păi, exact unde au fost şi cînd partidul pe care îl conduc a fost evacuat, tot prin fraudă, de 140 de poliţişti (?!), din sediul pe care îl deţinea, în mod legal, eu însumi fiind obligat să părăsesc biroul meu de membru al Parlamentului European! Aşa că aş vrea, măcar o vreme, să nu vă mai aud gura, stimaţi protestatari... Lăsaţi-ne în durerea noastră şi nu ne mai consumaţi timpul.


Astăzi, îl omagiez, din nou, pe amicul meu Adrian Păunescu. Aş avea atîtea de spus despre el! Ne-au legat atîtea amintiri. Am fost, în ultimii ani, ca doi voinici, ce luptau spate-n spate (am spus-o în necrologul rostit la cimitir). Acum sînt mai singur decît eram acum 2 ani. Şi timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec... Dar, nu mă dau bătut. A văzut, vreodată, cineva vreun Săgetător că abandonează? Niciodată! Am, totuşi, o problemă: scîrba. Sau, cu un termen mai încăpător şi mai expresiv: lehamitea. Ce bine, totuşi, că bandiţii ăştia cu care mă lupt şi cărora le pun o oglindă nemiloasă, în faţă, nu m-au ucis! Pe alţii i-au terminat, dar asupra mea n-au putere. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că Dumnezeu ar mai vrea să întîrzii, o vreme, pe Pămînt. şi să povestesc generaţiilor viitoare ce oameni minunaţi are Cultura Naţională, cu care eu am avut cinstea să stau la masă, să vorbesc, să mă sărut pe amîndoi obrajii (vorba lui Ştefan Andrei): Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Mihai Ungheanu, Ion Voicu... Treceam, anul acesta, pe la 3 dimineaţă, cu maşina, pe lîngă Cimitirul Bellu; plecasem de la Casa Scînteii şi conduceam o angajată acasă, fiindcă acesta nu e oraş să laşi o femeie singură, după miezul nopţii. La un moment dat, i-am spus: „Uite, fetiţo, aici sînt îngropaţi cei mai buni prieteni ai mei. Îţi poţi imagina ce e în sufletul meu, cînd trec pe lîngă cei cu care am petrecut atîtea clipe frumoase, iar acum ei putrezesc în pămînt? Viaţă, viaţă, cît mă pedepseşti“...

Dacă ei au fost, la începuturi, „Mieii Primi“, acum, cu siguranţă, sînt „Leii Eterni“. Aşezaţi, cuminţi, la picioarele Zeului... Pînă în Ziua de Apoi, cînd va suna Trîmbiţa Învierii.

CORNELIU VADIM TUDOR

Luni, 16 iulie 2012, Bucureşti


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 16 iulie 2012

Festivalul Sergiu Celibidache, fără doar sau poate evenimentul cultural al anului


Anul acesta m-am întâlnit, spiritual, cu personalităţi esenţiale ale culturii române . Poate cele mai importante dintre ele sunt Mircea Eliade şi Sergiu Celibidache . 
Prin Romanul adolescentului miop m-am apropiat de un Eliade idilic, romantic, proaspăt, puternic şi slab, cerebral şi sentimental . Acel aluat care, modelat de lectură şi de evenimentele primilor ani ai tinereţii, se va transforma în genialul om de cultură al lumii.
Pe maestrul Celibidache l-am cunoscut acum ceva vreme, cu ajutorul înregistrărilor a două lucrări de excepţie ale secolului trecut : Rapsodia Română a lui Enescu şi Bolero-ul lui Ravel .

- scuzaţi grotescul " a I a " de pe generic -

Prin mai am studiat câte ceva despre curentele artistice ale secolului al XX-lea . Preferatul meu a fost din totdeauna suprarealismul, mai ales pentru că regele său neîncoronat este Salvador Dali . Acestuia din urmă i-am aprofundat puţin viaţa şi opera . 
Sunt un adept al portretelor . Aşa că m-am gândit universul cărei personalităţi ar fi bun de transpus suprarealist . M-am gândit că nenea Iancu nu ar aprecia . Aşa că m-am gândit la cel al cărui centenar l-am sărbătorit pe 28 iunie : maestrul Sergiu Celibidache . Se întâmpla chiar la începutul Festivalului Internaţional Sergiu Celibidache .
Voind să îl înţeleg mai bine pe marele dirijor, am căutat materiale despre el, am citit mărturii despre personalitatea sa atât de puternică . Am descoperit chiar două noi personalităţi : doamna Ioana Celibidache, soţia, şi Serge Ioan Celibidache .


Doamna Celibidache, un remarcabil artist plastic pe care l-am pierdut, din păcate, la începutul anului, vorbea despre maestru cu un mare respect . Iată cheia unui cuplu minunat !
Serge Ioan Celibidache a închinat memoriei tatălui său nu numai trei documentare, ci şi un Festival Internaţional la Bucureşti, organizat de Fundaţia Sergiu Celibidache .


Tare mult aş fi vrut să stau în Bucuresţi . Fie numai şi pentru acestă ediţie istorică a Festivalului : prima !
Deşi Televiziunea Publică nu şi-a asumat rolul transmiterii integrale a Festivalului pe canalul principal, TVR Cultural a transmis, cel puţin în ultimele două sâmbete, concertele de la Ateneu .
Din documentarea pe care am făcut-o cititind articole din presă şi ce am putut viziona la televizor - foarte mărunt -, organizarea Festivalului a fost dacă nu ireproşabilă, cel puţin foarte bună .
Îmi pare rău că aproape toată desfăşurarea evenimentului a fost luată în spate de domnul Serge Ioan şi că statul român nu a reuşit să întindă Festivalul dincolo de zidurile Ateneului . În orice oraş în care se află o locaţie capabilă pentru a-l susţine : Cluj, Constanţa, Iaşi ...
Îmi pare rău, de asemenea, pentru că centenarul Celibidache, recunoscut pe plan internaţional - centenarul - de UNESCO, nu a fost atât de intens mediatizat în ţara maestrului . Nici centenarul lui Caragiale nu stă prea bine, dar Celibidache este aproape inexistent în media . Trist .
Am regretat amarnic, deci, că nu am fost martor al acestei prime ediţii a Festivalului Celibidache . Încă regret .


Am avut, iată, puţin noroc prin TVR Cultural . Am încercat să fiu absorbit de spectacol şi să nu fiu enervat de comentariile plictisitoare ale lui Cătălin Sava ...
Ultima seară a evenimentului a avut loc pe 7 iulie 2012 . În fruntea orchestrei s-a aflat dirijorul Mark Mast - directorul artistic al Festivalului -, un domn rotofei, cu ochii mici, scânteietori, dublaţi de o pereche de ochelari cu lentilele rotunde, creţ şi hazliu în aparenţă . Un neamţ care l-a întâlnit pe Celibidache, marele maestru confirmându-i talentul . Acesta a avut neasemuita onoare să dirijeze, în premieră mondială, compoziţia lui Sergiu Celibidache, Suita Românească Haz de Necaz . Dar despre această bijuterie voi vorbi mai încolo .


Prima parte a fost dominată de lucrarea lui Maurice Ravel, Ma mere l’ Oye ( formată din piesele pentru orchestră Pavane de la Belle au bois dormant, Petit Pucet, Laideronnette, Imperatrice des pagodes, Les Entretiens de la Belle et de la Bete, Le jardin feerique ) şi de Concertul pentru pian şi orchestră nr. 20 in Re major KV 466 ( Allegro, Romanze, Allegro assai ) al lui Wolfgang Amadeus Mozart .


La pian a interpretat domnul Dan Grigore . Pe Dan Grigore nu-l auzisem cântând niciodată . Îl ştiam doar ca pe un băsist înrăit . Iată că am asistat cu inima deschisă la puterea unui artist de a domina omul . Nu am înţeles de ce domnul Grigore a făcut tot felul de grimase, prin care eu, având o imaginaţie ciudată, m-am gândit că vrea să transmită un fel de superioritate şi de cunoaştere perfectă a ceea ce face . Dar, cum am mai spus, artistul a dominat omul . După multe ovaţii, pianistul se întoarce cu un bis, un Preludiu de Skriabin, pe care l-a dedicat memoriei soţilor Celibidache .


Premiera suitei Haz de necaz a constituit a ultimul moment al Festivalului Internaţional Sergiu Celibidache . Când Mark Mast şi-a ridicat braţul, eu am coborât pleoapele . Am vrut să mă întâlnesc, singur, mijlocit de chiar muzica sa, cu maestrul Celibidache . I-am făgăduit încă de la primele acorduri că-i sunt credincios lui ( nu mecanicului Karajan ) şi că voi avea mereu o sete necontenită de a afla mai multe despre el . Mai multe şi mai multe . Până când, chiar şi pentru o clipă, voi avea senzaţia că ştiu totul, clipa următoare spulberându-mi aceea idee . Aşadar, m-am plimbat prin grădina lui Celibidache . Am existat, undeva, în Universul Celibidache .


Suita maestrul este alcătuită din opt părţi cu un pronunţat spirit românesc . De altfel, şi numele sugerează profunda legătură dintre Sergiu Celibidache şi poporul român, căci, nu-i aşa, numai noi putem să facem haz de necaz ca nimeni alţii . Cele opt părţi sunt : I. Rânduială (Allegro), II. Brâuleţ. Tae surcele (Allegretto), III. Domnu' Sursu (Allegretto moderato), IV. Verde-i jalea codrului (Andante moderato), V. Blestem! (Allegro molto), VI. Doină (Lento), VII. Vechiu e pasul moşului (Andante moderato), VIII. Haidem! (Allegro) . Iată, aşadar, avem un brâu (  II. Brâuleţ. Tae surcele ), o Doină ( VI. ) şi un Blestem ( V. ) . Începem cu Rânduiala - cuvânt care vorbeşte despre tradiţia româneasă - şi sfârşim cu Haidem ! - interjecţie splendidă care cheamă la joc, la unire, la speranţă - .


Această suită nu este altceva decât un vis românesc, demn să stea alături de lucrările lui Enescu, influenţate şi ele profund de viaţa muzicală a poporului român .
Aflat - cum cred că voi fi mereu - sub vraja muzicii marelui Sergiu Celibidache, încerc din răsputeri să termin tabloul suprarealist închinat lui .
Este greu să închei . A fost greu chiar să întind pe cele câteva rânduri de mai sus puţin din ceea ce am simţit păşind în Universul Celibidache . Mai sus aţi audiat ceea ce în opinia reprezintă trei opere fundamentale ale lumii : Rapsodia Română I a lui George Enescu, ( Uvertura de la ) Egmont al lui Ludwig van Beethoven şi Bolero-ul lui Ravel . O spun cu mâna pe inimă că niciodată acestea nu au fost mai frumos interpretate .
Te ador Sergiu Celibidache . De ce ? . Pentru că m-ai învăţat să trăiesc muzica, să trăiesc sunetul !


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

P.S. - Pe Facebook i-am închinat lui Sergiu Celibidache un album foto.
- Pentru mai multe detalii, poze şi documente, accesaţi pagina de Facebook a  Festivalului Internaţional Sergiu Celibidache

.


duminică, 15 iulie 2012

Licheaua care ne conduce de Lucian Avramescu, Jurnalul Naţional


În "Imposibila întoarcere” a lui Marin Preda, carte care m-a îmbogăţit cu întâmplări pe care nu pot să le uit, cu toate că au trecut ani mulţi de când a apărut şi am citit-o, scriitorul relatează un fapt aparent banal. Era iarnă, aştepta cuminte la o coadă lungă din faţa unui magazin care băgase galoşi. Buni, ieftini şi, ca de obicei, insuficienţi. Se făcuse nouă şi magazinul rămânea închis. Pe la nouă şi jumătate apare un individ relaxat, bine dispus, şi în timp ce descuia le-a aruncat rebegiţilor de la coadă un fel de scuipat în ochi. Nu vă bucuraţi, hă, hă, că mai aveţi de aşteptat. Am treabă. Şi, cu aceeaşi cheie cu care a descuiat, a răsucit încuietoarea pe dinlăuntru. Scriitorul, cuprins subit de furie şi nesuportând mârlănia, a ieşit din rând şi a lovit cu picioarele în uşă. Vânzătorul s-a arătat din nou, cu acelaşi chip relaxat, pe fondul unui vuiet de proteste ale celor de la coadă. Ei bine, şi aici e tâlcul întâmplării relatate de Marin Preda, rebegiţii de la coadă, care aşteptau de ore în şir în ger să cumpere galoşi, urlau nu la netrebnicul care îi insulta la modul cel mai jegos, ci la cel care îşi luase libertatea de a protesta. Probabil că scriitorul a plecat renunţând la galoşii pe care-i dorea, dacă-mi aduc bine aminte, pentru mama lui, scârbit nu atât de lepra de la tejghea, ci de mizeria laşă a celor obişnuiţi să înghită, să rabde, să suporte şi, la nevoie, să-i asasineze pe aceia dintre ei pe care soarta i-a înzestrat cu demnitate.

Am trăit şi eu întâmplări de aceeaşi sorginte. Unele recente, mai dureroase şi mai de neînţeles cu cât se zice că trăim într-un sistem democratic. Exista speranţa că anii roşii ne-au vindecat de laşitate. Nu-i aşa. Marin Preda, cu scânteietoarea lui înţelepciune ţărănească a descoperit cred cancerul de care nu ne mai putem vindeca. L-am văzut pe Traian Băsescu, bronzat şi ironic, în această dimineaţă, salutând superior ziariştii care pândesc la coadă uşa lui de campanie. A dispărut ţanţoş înăuntru. Nu cred că în istoria noastră a mai existat un alt conducător care să batjocorească mai apăsat şi mai cinic şi mai scârbos poporul român, rămânând pentru unii, nu ştiu cât de mulţi, mereu credibil. Sunt dovezi că a furat enorm, că a furat neîntrerupt, şi pe vapor şi pe lângă vapor şi ca ministru şi ca primar şi ca preşedinte. Ei bine, sunt oameni care-l ascultă cu evlavie vorbind despre cinste, iar dacă spui şi aduci dovezi că Băsescu fură, minte cu neruşinare, batjocoreşte tot ce-i sfânt, nu te ascultă iar dacă te ascultă o fac pentru a-ţi da în cap.

Începe să-mi fie silă. În decembrie 89 am tipărit, cât încă nu ştiam ce va face Ceauşescu şi ce se va întâmpla cu mine, cu noi, un ziar în care am scris "Jos comunismul!”, "Jos Ceauşescu!”, "Libertate”. Visam pentru copiii mei o Românie altcum decât cea în care trăisem eu. La acea Românie ne-a întors Băsescu. Şi încep să cred că de Ceauşescu am scăpat mai uşor decât vom scăpa, dacă vom scăpa vreodată, de Băsescu. Victimele uşoare ale acestui vânzător de galoşi sunt chiar puştii care nu l-au prins pe Ceauşescu şi care îi sorb năuci, dresaţi, orbi, atunci când îşi ridică ochii din calculator, rânjetul.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

vineri, 13 iulie 2012

Moartea prietenului meu, poporul român de Lucian Avramescu, Jurnalul Naţional


Trei zile a bătut clopotul bisericii de sus, de lângă vechea şcoală. A bătut a mort. Sunetul s-a risipit ca de obicei lung, tărăgănat, cu spaţii nesfârşite între două clopotiri de-ai zice c-a adormit clopotarul sau între două smucituri de funie a dat o fugă la birtul de peste drum să-şi ia ţigări. M-a vizitat profesorul cu care mai schimb o vorbă. Cine-a murit? – întreb. Săptămâna trecută a murit la Sângeru un coleg din şcoala primară, Marcel. Era un copil cu o agresivitate ieşită din normal. Când se bătea cu alt puşti nu se oprea până nu-l umplea de sânge şi-l lăsa lat la pământ. În pământ s-a dus şi el. Dascălul care le ştie pe toate din sat nu ştie cine-a murit acum. Profesorul de inimi Eduard Apetrei, pe care l-am vizitat în urmă cu o săptămână, la Fundeni, pentru, cum zice domnia sa, un control de rutină, îmi spune că urgenţele lor au primit în acea noapte 14 cazuri de infarct. Ce vârste aveau, întreb eu să mă aflu în treabă. Cel mai tânăr are 20 de ani. Înţeleg, din acest are şi nu avea, că băiatul a scăpat cu zile. Clopotul se aude rar iar eu tăifăsuiesc cu dascălul la Sângeru. Prin geam se văd pietrele pe care le-am adunat ani şi ani pentru muzeul pe care l-am dăruit satului în care m-am născut şi care se vrea o dovadă că românii au şi o civilizaţie a pietrei, nu doar a lemnului.

Mi-am întâlnit doi elevi, zice dascălul. Unul e încă student. Celălalt s-a angajat la o firmă de calculatoare. E o bucurie, zic, să-ţi întâlneşti copii pe care i-ai modelat într-un fel. Prietenul meu clatină amărât din cap. Aşteaptă 29 iulie să-l voteze pe Băsescu. Am crezut, zice, că nu înţeleg bine. Sunteţi pedelişti? Nu, dar nu putem fi cu nenorociţii de Ponta şi Antonescu. Au furat ţara, au dat lovitură de stat, ne-au scos din Uniunea Europeană. Am încercat să redevin ce-am fost, dascăl, să le explic ce se petrece cu noi, cum ne prosteşte din nou Băsescu, cum a furat ţara şi a îndatorat-o. Cum el a batjocorit democraţia, cum din cauza lui am ajuns de râsul lumii, cum îi întorc dosul toţi pe unde se duce. Nimic. Am plecat cu senzaţia dureroasă că am întâlnit un perete, că m-am izbit cu capul de el. Da, foştii mei elevi erau un perete urât, amorf, igrasios, tâmp. Sunt şi pereţi tâmpi. Mi-au adus ca ultim argument că Ponta n-a pus ghilimele la 40 de pagini furate. Erau îngroziţi de un posibil plagiat. În două zile, Pinalti, le-am zis eu, a realizat un profit de 50 de milioane de euro din curentul produs de hidrocentrale. E unul din oamenii lui Băsescu. Ştiţi cât a furat şi a minţit Băsescu, cel care uzurpă cuvântul „cinstit” pe care-l utilizează acum abundent? Vorbeam degeaba, vorbeam unor morţi.

Prietenul meu a plecat. Se ţine ţanţoş dar acum părea îndoit nu de umeri, ci de ceva care surpa lăuntrul fiinţei lui. A coborât treptele şi l-am văzut depărtându-se, luând distanţă nu doar de mine, ci de el chiar, de noi toţi la un loc. Am vrut să-l strig şi să-l mai întreb o dată dacă a aflat cine a murit la noi în sat de nu se mai opreşte clopotul. Nu l-am mai strigat fiind convins că-mi va răspunde ceea ce mi-am răspuns şi eu – poporul român.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

vineri, 6 iulie 2012

Premiera mondială a compoziţiei "Haz de necaz”, de Sergiu Celibidache, la Bucureşti de Carmen Anghel, Jurnalul Naţional


"Haz de necaz”, compoziţia lui Sergiu Celibidache, va fi dezvăluită în premieră mondială publicului român, la 7 iulie în minunatul cadru al Ateneului Român, de la ora 20:00.

"Haz de necaz” este o premieră vânată de întreaga lume, dar pe care familia Maestrului a decis să o aducă în România.

Sergiu Celibidache a părăsit România pentru a deveni compozitor şi a ajuns, prin forţa destinului, unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii. La 100 de ani de la naştere, urmaşii îi împlinesc visul: premiera mondială a compoziţiei sale "Haz de necaz”, în ţara sa.

Premiera va fi sub bagheta lui Mark Mast, fost elev al lui Sergiu Celibidache, care a petrecut mai bine de cinci ani alături de Maestru, zi de zi.

"E o ocazie extraordinară pentru România şi pentru români de a fi martorii premierei mondiale a compoziţiei lui Sergiu Celibidache «Haz de necaz». Numai titlul ne spune cât de român era Sergiu Celibidache, mult mai mult decât alţii care trăiesc în ţară o viaţă. Este totodată o ocazie pentru noi toţi să fim mândri că am dăruit lumii un dirijor de talia lui şi că acum suntem atât de privilegiaţi să fim cei dintâi martori ai acestei minunate compoziţii”, declară Adela Vrînceanu, Director Comunicare Fundaţia Sergiu Celibidache.

Iată programul unei seri minunate, la Sala Mare a Ateneului. Maurice Ravel- "Ma mere l’ Oye” – cinci piese pentru orchestră (compuse pentru pian între 1908 – 1910 şi transcrise pentru orchestră în 1911)

Pavane de la Belle au bois dormant *Petit Pucet*Laideronnette, Imperatrice des pagodes*Les Entretiens de la Belle et de la Bete*Le jardin feerique; Wolfgang Amadeus Mozart- Concertul pentru pian şi orchestră nr. 20 in Re major KV 466, Allegro* Romanze*Allegro assai şi premiera mondială -Sergiu Celibidache -"Haz de necaz” – suită românească în 8 părţi. Orchestra Filarmonicii George Enescu va fi dirijată de Mark Mast, iar la pian va fi Dan Grigore.

Evenimentul face parte din Festivalul Celibidache 100, care marchează 100 de ani de la naşterea genialului muzician.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 5 iulie 2012

Evenimentul Zilei : 5 iulie : 132 de ani de la naşterea lui Constantin Tănase


A fost om mare. Şi la faptă, şi la stat.

S-a născut la Vaslui, în dulcea Moldovă. Pe Strada Husului. Familie civilizată de farmacist.

Primele întâlniri cu teatrul le-a avut de băieţandru, “pentru că de câte ori veneau trupele de teatru în Vaslui căutam prin toate mijloacele posibile să trag eu cortina”. Tot în copilărie, “în beciul lui Ion Tănase”, se jucau piese sub conducerea tânărului Constantin Tănase.

Ce se juca?

1. Legenda Meşterului Manole

2. Căpitanul Valter Mărăcineanu

3. Constantin Brâncoveanu

Pe urmă, a mers la gimnaziu tot în Vaslui şi a debutat ca actor. Păi, cu aşa un fizic.

În 1896, caută să intre la Liceul Militar din Iaşi, dar este respins.

Se duce la liceu la Brăila. Bun liceu şi un bun învăţător, scriitorul talentat Ion Adam.

Devinde şi el profesor (după liceu imediat) într-un cătun, tot în judeţul Vaslui. Are 19 ani şi, fără ştirea părinţilor, se-nscrie voluntar într-un regiment de cale ferată. Face o impresie minunată şi e înaintat foarte repede la gradul de sergent – Regimentul 11 Căi ferate. Face spectacole pentru Crucea Roşie şi cântă la Biserica Popa Tatu în cor. Peste tot, lumea e îndrăgostită de energia şi optimismul său. Vede Curcanii de Grigore Ventură şi e marcat.

În 1901 joacă cu un alt actor popular, specializat în monoloage, într-o comedie. Ofiţerul şi ordonanţa. Pleacă apoi din serviciul militar şi se înscrie la Conservator, în 1902, unde va fi admis la secţiunea Comedie, după ce a năucit cu recitarea unei fabule cu care a avut un succes grandios: “Naiul, cobza şi vioara”.

În Conservator va juca în “O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale pe Jupân Dumitrache, chiar pe scena Teatrului Naţional. O duce greu cu banii şi, paralel cu orele la Conservator, este corist la Biserica Popa Tatu, figurant la Teatrul Naţional şi se reangajează la cazarma regimentului de unde a plecat cu serviciul militar satisfăcut. Se împrieteneşte cu actorul Cazimir Belcot, şi teatrul îi intră în sânge, foarte marcat şi influenţat de acest actor. Îl găsim în distribuţiile Teatrului Naţional, între anii 1903 şi 1905 – până când absolvă Conservatorul.

Primele roluri: “Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” şi “D’ale Carnavalului” de I.L. Caragiale, “Sânziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri şi “Ruy Blas” de Victor Hugo. A urmat şi cursurile de canto ale Conservatorului şi şi-a dat examenul cu Don Basilio din “Bărbierul din Sevilla” de Rossini.

Se însoară cu Josephina Reitman, actriţă, şi colindă ţara cu trupa Poenaru. Joacă teatru peste tot. Îl înlocuieşte pe V. Maximilian în “Văduva veselă”. Marele Petre Liciu organizează o nouă trupă de teatru, în care intră şi Constantin Tănase, şi începe şi ea să colinde ţara, dar când ajunge la Piteşti află că în “Moldova e jale. A izbucnit răscoala. Era anul 1907”.

Se întoarce şi joacă într-o trupă la Grădina Ambasador.

În 1912 devine asociat contractual la Asociaţia lirică-Operetă. Şi pentru prima dată sunt introduse tente actuale în operete clasice. Tente scrise de Cazimir Belcot. Textele au caracter de actualitate şi sunt foarte gustate de public. Cu Opereta va pleca în turneu în Orientul Apropiat.

Iar în 1914 face o călătorie de studii în Austria, Germania şi Franţa.

Începe imediat munca de teatru de revistă şi ajunge unul dintre cei mai populari actori.

Începe primul război mondial, şi Constantin Tănase pleacă pe front.

Rămâne prietenul şi colaboratorul său Cazimir Belcot. Constantin Tănase stă şi joacă la Iaşi. Trece timpul. La 40 de ani revine în Bucureşti. Ia parte la o licitaţie cu un prieten actor, câştigă licitaţia şi închiriază localul de pe Strada Academiei, unde va construi celebrul teatru “Cărărbuş”. A construit clădirea cu un arhitect Algi Van Saanen, în configuraţia unui cărăbuş.

Vară toridă. Anul 1912. Tănase face inaugurarea Teatrului “Cărărbuş”, cu balet de 25 de persoane, cu orchestră nouă formată din absolvenţi de Conservator din anul acela.

Primele reviste: Ai greşit adresa, Până când, Brambura.

Se căsătoreşte cu Virginia Tănase. Urmează revistele: Colac peste pupăză şi Una şi bună.

Revistele satirizează realitatea imediată cu sarcasm şi vervă polemică, moravuri, imoralitate, corupţie..

Spectacolele erau de mare calitate. Aşa e viaţa, o celebră revistă, avea melodii de Elly Roman, renunţându-se la excesul de muzică străină.

Următoarea temă a viitoarelor reviste a fost “lupta pentru putere a partidelor de guvernământ”, monstruoasa coaliţie, lupte pentru un os mai mare.

Revista cunoaşte un succes fără precedent, iar Constantin Tănase rămâne inegalabil în acest sector. Extraordinar manager, organizator, director. O aduce în ţară pentru un spectacol grandios pe Josephine Bober.

Urmează revistele Ai, dai, n-ai! şi Alo! Radio Cărăbuş. Cum în această perioadă pleacă la Berlin şi face un film, “Visul lui Tănase”, care are mare succes, în 1934, în revista Cărăbuş Express lansează o bombă: Maria Tănase.

Este sărbătorit la 55 de ani cu surle şi fanfare. N. Titulescu este printre invitaţi şi alte mari personalităţi ale timpului.

Pe 23 decembrie 1937, în sala Eforiei, are loc premiera comediei “Poftă bună la Cărăbuş”, când izbucneşte un puternic incendiu care distruge sala. Nu se sperie şi începe reconstrucţia “de a doua zi”, cum se spune.

Pe 14 ianuarie 1938, sala e în picioare, şi toţi martorii focului sunt invitaţi la “Poftă bună la Tănase”. E invitat cu spectacolul la Istanbul, pe malul Bosforului.

În iunie scoate un spectacol cu accente satirice împotriva lui Mussollini şi Hitler – “De lemn Tănase”.

În 1939 face un lung turneu în orient: Istanbul, Alexandria, Cairo, Beirut, Tel Aviv. Are un succes nebun. Se ridică cuplul Stroe şi Vasilache, care face furori.

În 1940 contactează o boală foarte gravă şi nu mai poate pleca. Se luptă cu boala şi se reîntoarce cu mare curaj pe scenă. Avea doar 60 de ani. Revenirea sa coincide cu regimul dictatorial-legionar Antonescu, care interzice cupletele satirice vehemente, sarcastice, despre politica vremii. Constantin Tănase nu se opreşte şi critică, admonestează guvernul, politica internă şi externă, corupţia, lipsa de patriotism.

Războiul obligă închiderea porţilor Teatrului “Cărăbuş”. După 23 august 1944, clădirea “Cărăbuş” a fost bombardată. Joacă la circ şi chiar numeşte piesa “Circ la Tănase”.

În 1945, boala sa devine extrem de gravă, şi-n 29 august moare. Acum odihneşte la Cimitirul Bellu. A fost un om mare. Cu simţul responsabilităţii. Mare cetăţean. Vedetă uriaşă. Curajos, inteligent, puternic. Din păcate, asemenea oameni se nasc greu. Să nu-l uităm!

Ai, n-ai, dai!


Grea e viaţa, măi, bădie,
Pretutindeni sărăcie,
Birurile se ţin scai
Ai... N-ai... Dai!
Bietul român ca un câine
Fuge, fuge dup-o pâine.
Vai de mama lui de trai.
Ai... N-ai... Dai!

Noi pârliţii ducem grosul
Tot pe noi cade ponosul
Şi platim ca nişte frai
Ai... N-ai... Dai!
Tot noi ducem statu-n şale
Fiindcă ăia cu parale
Cum se-ntâmplă vezi matale
Ai... N-ai... Dai!!!


Doamne sfinte cel de sus (fragment)

Toate, toate le-am redus.
Am redus băuturica
Am redus şi mâncărica
Am redus, redus din gros
De-a ajuns pielea pe os.
Mă usuc şi mă usuc
Nu mai ştiu ce să reduc
Am redus de tot tutunul
Am redus pân’ şi săpunul

Când văd oala cu smântână
Mestec câte-o săptămână
N-am băut cafea cu lapte
De la 1907
Când văd puiul la frigare
Nici nu ştiu că-i de mâncare
Mestec ca un apucat
Ce tot mesteci, măi, bărbate?
Mestec, fă, şi înghit adânc,
Să nu uit ca să mănânc.

( Rodica Mandache : Boema - Tănase / mai 2012 )


Semnează al dumneavoastră, Mareşal