luni, 16 iulie 2012

Festivalul Sergiu Celibidache, fără doar sau poate evenimentul cultural al anului


Anul acesta m-am întâlnit, spiritual, cu personalităţi esenţiale ale culturii române . Poate cele mai importante dintre ele sunt Mircea Eliade şi Sergiu Celibidache . 
Prin Romanul adolescentului miop m-am apropiat de un Eliade idilic, romantic, proaspăt, puternic şi slab, cerebral şi sentimental . Acel aluat care, modelat de lectură şi de evenimentele primilor ani ai tinereţii, se va transforma în genialul om de cultură al lumii.
Pe maestrul Celibidache l-am cunoscut acum ceva vreme, cu ajutorul înregistrărilor a două lucrări de excepţie ale secolului trecut : Rapsodia Română a lui Enescu şi Bolero-ul lui Ravel .

- scuzaţi grotescul " a I a " de pe generic -

Prin mai am studiat câte ceva despre curentele artistice ale secolului al XX-lea . Preferatul meu a fost din totdeauna suprarealismul, mai ales pentru că regele său neîncoronat este Salvador Dali . Acestuia din urmă i-am aprofundat puţin viaţa şi opera . 
Sunt un adept al portretelor . Aşa că m-am gândit universul cărei personalităţi ar fi bun de transpus suprarealist . M-am gândit că nenea Iancu nu ar aprecia . Aşa că m-am gândit la cel al cărui centenar l-am sărbătorit pe 28 iunie : maestrul Sergiu Celibidache . Se întâmpla chiar la începutul Festivalului Internaţional Sergiu Celibidache .
Voind să îl înţeleg mai bine pe marele dirijor, am căutat materiale despre el, am citit mărturii despre personalitatea sa atât de puternică . Am descoperit chiar două noi personalităţi : doamna Ioana Celibidache, soţia, şi Serge Ioan Celibidache .


Doamna Celibidache, un remarcabil artist plastic pe care l-am pierdut, din păcate, la începutul anului, vorbea despre maestru cu un mare respect . Iată cheia unui cuplu minunat !
Serge Ioan Celibidache a închinat memoriei tatălui său nu numai trei documentare, ci şi un Festival Internaţional la Bucureşti, organizat de Fundaţia Sergiu Celibidache .


Tare mult aş fi vrut să stau în Bucuresţi . Fie numai şi pentru acestă ediţie istorică a Festivalului : prima !
Deşi Televiziunea Publică nu şi-a asumat rolul transmiterii integrale a Festivalului pe canalul principal, TVR Cultural a transmis, cel puţin în ultimele două sâmbete, concertele de la Ateneu .
Din documentarea pe care am făcut-o cititind articole din presă şi ce am putut viziona la televizor - foarte mărunt -, organizarea Festivalului a fost dacă nu ireproşabilă, cel puţin foarte bună .
Îmi pare rău că aproape toată desfăşurarea evenimentului a fost luată în spate de domnul Serge Ioan şi că statul român nu a reuşit să întindă Festivalul dincolo de zidurile Ateneului . În orice oraş în care se află o locaţie capabilă pentru a-l susţine : Cluj, Constanţa, Iaşi ...
Îmi pare rău, de asemenea, pentru că centenarul Celibidache, recunoscut pe plan internaţional - centenarul - de UNESCO, nu a fost atât de intens mediatizat în ţara maestrului . Nici centenarul lui Caragiale nu stă prea bine, dar Celibidache este aproape inexistent în media . Trist .
Am regretat amarnic, deci, că nu am fost martor al acestei prime ediţii a Festivalului Celibidache . Încă regret .


Am avut, iată, puţin noroc prin TVR Cultural . Am încercat să fiu absorbit de spectacol şi să nu fiu enervat de comentariile plictisitoare ale lui Cătălin Sava ...
Ultima seară a evenimentului a avut loc pe 7 iulie 2012 . În fruntea orchestrei s-a aflat dirijorul Mark Mast - directorul artistic al Festivalului -, un domn rotofei, cu ochii mici, scânteietori, dublaţi de o pereche de ochelari cu lentilele rotunde, creţ şi hazliu în aparenţă . Un neamţ care l-a întâlnit pe Celibidache, marele maestru confirmându-i talentul . Acesta a avut neasemuita onoare să dirijeze, în premieră mondială, compoziţia lui Sergiu Celibidache, Suita Românească Haz de Necaz . Dar despre această bijuterie voi vorbi mai încolo .


Prima parte a fost dominată de lucrarea lui Maurice Ravel, Ma mere l’ Oye ( formată din piesele pentru orchestră Pavane de la Belle au bois dormant, Petit Pucet, Laideronnette, Imperatrice des pagodes, Les Entretiens de la Belle et de la Bete, Le jardin feerique ) şi de Concertul pentru pian şi orchestră nr. 20 in Re major KV 466 ( Allegro, Romanze, Allegro assai ) al lui Wolfgang Amadeus Mozart .


La pian a interpretat domnul Dan Grigore . Pe Dan Grigore nu-l auzisem cântând niciodată . Îl ştiam doar ca pe un băsist înrăit . Iată că am asistat cu inima deschisă la puterea unui artist de a domina omul . Nu am înţeles de ce domnul Grigore a făcut tot felul de grimase, prin care eu, având o imaginaţie ciudată, m-am gândit că vrea să transmită un fel de superioritate şi de cunoaştere perfectă a ceea ce face . Dar, cum am mai spus, artistul a dominat omul . După multe ovaţii, pianistul se întoarce cu un bis, un Preludiu de Skriabin, pe care l-a dedicat memoriei soţilor Celibidache .


Premiera suitei Haz de necaz a constituit a ultimul moment al Festivalului Internaţional Sergiu Celibidache . Când Mark Mast şi-a ridicat braţul, eu am coborât pleoapele . Am vrut să mă întâlnesc, singur, mijlocit de chiar muzica sa, cu maestrul Celibidache . I-am făgăduit încă de la primele acorduri că-i sunt credincios lui ( nu mecanicului Karajan ) şi că voi avea mereu o sete necontenită de a afla mai multe despre el . Mai multe şi mai multe . Până când, chiar şi pentru o clipă, voi avea senzaţia că ştiu totul, clipa următoare spulberându-mi aceea idee . Aşadar, m-am plimbat prin grădina lui Celibidache . Am existat, undeva, în Universul Celibidache .


Suita maestrul este alcătuită din opt părţi cu un pronunţat spirit românesc . De altfel, şi numele sugerează profunda legătură dintre Sergiu Celibidache şi poporul român, căci, nu-i aşa, numai noi putem să facem haz de necaz ca nimeni alţii . Cele opt părţi sunt : I. Rânduială (Allegro), II. Brâuleţ. Tae surcele (Allegretto), III. Domnu' Sursu (Allegretto moderato), IV. Verde-i jalea codrului (Andante moderato), V. Blestem! (Allegro molto), VI. Doină (Lento), VII. Vechiu e pasul moşului (Andante moderato), VIII. Haidem! (Allegro) . Iată, aşadar, avem un brâu (  II. Brâuleţ. Tae surcele ), o Doină ( VI. ) şi un Blestem ( V. ) . Începem cu Rânduiala - cuvânt care vorbeşte despre tradiţia româneasă - şi sfârşim cu Haidem ! - interjecţie splendidă care cheamă la joc, la unire, la speranţă - .


Această suită nu este altceva decât un vis românesc, demn să stea alături de lucrările lui Enescu, influenţate şi ele profund de viaţa muzicală a poporului român .
Aflat - cum cred că voi fi mereu - sub vraja muzicii marelui Sergiu Celibidache, încerc din răsputeri să termin tabloul suprarealist închinat lui .
Este greu să închei . A fost greu chiar să întind pe cele câteva rânduri de mai sus puţin din ceea ce am simţit păşind în Universul Celibidache . Mai sus aţi audiat ceea ce în opinia reprezintă trei opere fundamentale ale lumii : Rapsodia Română I a lui George Enescu, ( Uvertura de la ) Egmont al lui Ludwig van Beethoven şi Bolero-ul lui Ravel . O spun cu mâna pe inimă că niciodată acestea nu au fost mai frumos interpretate .
Te ador Sergiu Celibidache . De ce ? . Pentru că m-ai învăţat să trăiesc muzica, să trăiesc sunetul !


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

P.S. - Pe Facebook i-am închinat lui Sergiu Celibidache un album foto.
- Pentru mai multe detalii, poze şi documente, accesaţi pagina de Facebook a  Festivalului Internaţional Sergiu Celibidache

.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu