luni, 23 iulie 2012

Prinţul martir Vladimir Ghika de Clara Mărgineanu, Jurnalul Naţional


În 1873, generalul prinţ Ioan Ghika era ministru plenipotenţiar al României la Constantinopole. Era căsătorit cu Alexandrina Moret de Blarenberg, descendentă a lui Henric al VI-lea, regele Franţei. Pe 25 decembrie, s-a născut fiul lor, Vladimir. Micul prinţ a fost nepotul lui Grigore Alexandru Ghika, ultimul principe al Moldovei. Înzestrările spirituale şi mentale ale lui Vladimir Ghika au fost ieşite din comun, domnia sa a fost ceea ce se poate numi un om fenomen, cu un destin fabulos.

A urmat, la Paris, Facultatea de Ştiinţe Politice, Facultatea de Teologie, la Roma, iar la Salonic, Facultatea de Filozofie şi Teologie. Vorbea 26 de limbi şi obţinuse 6 doctorate. Vorbim prin urmare, despre un om care avea o cultură enciclopedică, un erudit, o minte înzestrată cu capacităţi de cunoaştere extraordinare. Pe lângă toate acestea, Vladimir Ghika avea putere vizionară şi acces la revelaţie. Personalitatea sa uriaşă a reunit calităţi intelectuale de excepţie, o memorie fabuloasă şi, ceea ce i-a aşezat destinul pe orbită, o blândeţe şi o bunătate vindecătoare.


Marele vagabond apostolic, preot bi-ritual
A fost botezat ortodox, dar, la 29 de ani, s-a convertit la catolicism. Celor care îl priveau întrebător, cu privire la alegerea făcută, le răspundea: "Trec la catolicism pentru a deveni un ortodox mai bun". A început drumul său religios prin a se dedica trup şi suflet misiunilor de binefacere, a înfiinţat, la Bucureşti, Congregaţia "Fiicele Carităţii", a fondat spitalul "Sfântul Vicenţiu de Paul", a fost un pionier al apostolatului laic. A fost tămăduitor, prin puterile sale vizibile în bunătate, altruism, milă, compasiune, a vindecat, a alinat, a oferit îngrijiri medicale, a făcut convertiri. A călătorit în misiuni de binefacere, în toată lumea, din Congo, până la Tokyo şi Sidney, auzea chemarea, strigătul de ajutor şi se afla acolo unde era nevoie de alinare, sprijin, salvare, mângâiere.

Papa Pius al XI-lea l-a numit "marele vagabond apostolic". În 1913, s-a aflat în zona de conflict a războiului balcanic, pentru a îngriji răniţii. Nu a cunoscut frica, nici atunci când a îngrijit, la Zimnicea, bolnavii de holeră, nici în primul război mondial, când a stat la căpătâiul tuberculoşilor. Avea 50 de ani când, la Paris, a fost hirotonit preot. Acest om de excepţie a avut şi o investire de excepţie, primind demnitatea de a sluji, în ambele rituri, ortodox şi catolic. Preot bi-ritual, Monseniorul Ghika, prin fiinţa şi destinul său a armonizat întrucâtva cele două biserici, Occidentală şi Răsăriteană, delimitate, din punctul său de vedere, doar politic, nu şi profund religios. A slujit într-o periferie a Parisului, până când, din motive de sănătate, a fost retras şi numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris.


Puterile răului sunt limitate
În cel de-al doilea război mondial, s-a aflat în România, pentru a-şi întări, încuraja şi ajuta compatrioţii. Unul dintre biografii şi fii săi spirituali, Horia Cosmovici, povesteşte că Monseniorul îşi rezerva dimineţile pentru liturghie, audienţe şi catehizări. Cumnatei sale, Elizabeth Ghika, fiinţă plină de caritate şi modestie, dar necredincioasă, i-a spus să rostească zilnic "Tatăl nostru...", la forma condiţională, "Tatăl nostru dacă eşti în Ceruri...". Într-o secundă de graţie a revenit în rugăciune la forma iniţială, reuşind să se lase pătrunsă de credinţă.

"Monseniorul folosea ocazia spovezii nu numai pentru dezlegare, ci şi pentru lecţii de viaţă spirituală. Eu unul plecam întotdeauna din scaunul său de spovadă cu o soluţie pentru concilierea vieţii de pe pământ cu viaţa supranaturală, căci aceasta este în fond, problema vieţii spirituale." (Horia Cosmovici, "Monseniorul", Galeria Gutemberg) Vladimir Ghika a crezut cu tărie că puterile răului sunt limitate, că există crâmpeie sufleteşti care nu pot fi atacate şi detecta ispitele, prin tulburarea sufletului omenesc. "Nu orice ispită te face să cazi, dar orice ispită te tulbură. Or, tulburarea sufletească este mediul cel mai propice pentru căderea unui suflet. De aceea, recomanda: «Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită!»."


Un spin din Coroana lui Hristos
Când regele Mihai a fost detronat şi forţat de împrejurări să plece din ţară, prinţul Vladimir Ghika a refuzat să îl însoţească în suita regală. "Oasele mele vor fi îngropate aici, în România." În acelaşi an, 1948, Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii iar Biserica Catolică a fost persecutată prin virulente campanii de presă şi punerea sub urmărire a preoţilor şi laicilor implicaţi. În noiembrie 1952, Monseniorul a fost arestat de pe stradă şi închis la Jilava. A fost acuzat de spionaj în favoarea Vaticanului, condamnat la trei ani de închisoare, la anchete dure, torturi, bătăi, umilinţe şi supus spânzurătorii electrice. Atât cât a rezistat, în închisoare, a continuat să spovedească, să ridice moralul deţinuţilor, să vindece.

"Meditam la măreţia sa, la pilda sa şi mă întăream!", mărturiseşte Petre Pandrea despre felul în care a rezistat în închisoare. Monseniorul Ghika a dezvăluit că vindecările sale sunt posibile datorită unui spin din cununa Mântuitorului, pe care îl purta mereu asupra sa. În felul acesta, nega că puterile miraculoase i s-ar datora. Multe mărturii scrise confirmă că Monseniorul purta într-un buzunar la pieptul sutanei, în dreapta inimii, un fragment din Coroana de spini a lui Hristos. Se pare că toţi cei 240 de deţinuţi cu care se afla în încăperea de la Jilava îl priveau cu veneraţie, respect, smerenie. Monseniorul Ghika a avut puterea de a face şi din temniţă, biserică.


"A murit un sfânt!"
"Vă facem cunoscut că în ziua de 16 mai 1954 a decedat în acest penitenciar numitul Ghika Vladimir, care a avut domiciliul în Bucureşti, str. Generelissimul Stalin nr. 34, fiul lui Ioan şi Alexandrina, de profesie preot. Vă rugăm să înştiinţaţi familia defunctului...", scria în comunicatul penitenciarului Jilava. Poveştile martorilor spun că atunci când şi-a dat duhul, pe patul spitalului-închisoare, cei prezenţi au spus înfioraţi: "A murit un sfânt...".

În 1968, un nepot îndepărtat, Grigore Ghika, împreună cu doamna Marie Mavrocordat au cerut să li se restituie rămăşiţele pământeşti ale Monsenioruui, de la cimitirul Jilava. Mormântul său din cimitirul Bellu este străjuit de o cruce zveltă, înaltă, ce pare că stă să se smulgă întru înălţare spre cer...

Acest supraom a atins suprafirescul, răspândind binele, speranţa, iubirea, lumina. Avem modele. Avem spirite care menţin echilibrul acestui spaţiu şi al acestei lumi. Monseniorul Ghika nu a părăsit România când aceasta era în suferinţă. A iubit-o, a îngrijit-o, a ocrotit-o. A vrut să moară aici. "Se spune că dacă un spaţiu etnic odrăsleşte un om harismatic, oamenii acelui loc au multă trecere la mântuire. Nădăjduim că aşa ne va fi şi nouă." (Vasile Andru, ,,Mistici din Carpaţi", Ed. Eikon, 2009)

Monseniorul Vladimir Ghika a fost propus pentru beatificare. Decizia va aparţine Congregaţiei pentru cauza sfinţilor, de la Vatican. Într-un fragment din rugăciunea pentru obţinerea beatificării Monseniorului Vladimir Ghika se spune: "Doamne Isuse Cristoase, Priveşte cu bunăvoinţă la poporul român, din sânul căruia l-ai ales pe Vladimir Ghika, suflet nobil, atât din naştere cât şi prin vocaţie. El a dat mărturie despre Tine cu zel apostolic pe toate meridianele pământului şi şi-a pecetluit credinţa neclintită în Tine cu preţul martiriului său".


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu