vineri, 31 august 2012

Constanţa Buzea s-a desprins de creştetul gheţarului ...

Dumnezeu s-o ierte ! 


Poeta Constanţa Buzea a încetat din viaţă în această dimineaţă. "Prin dispariţia Constanţei Buzea literatura română suferă o grea şi dureroasă pierdere. Cei care doresc să-i aducă un ultim omagiu o pot face în zilele de 1 şi 2 septembrie la sediul Uniunii Scriitorilor", anunţă Uniunea Scriitorilor din România şi Asociaţia Scriitorilor Bucureşti.

Potrivit scriitorului Horia Gârbea, preşedintele ASB, sicriul cu corpul neînsufleţit al poetei va fi depus sâmbătă la sediul USR din Capitală urmând ca duminică sau luni la prânz acesta să fie înmormântată, probabil la Cimitirul Bellu.

Constanţa Buzea a urmat cursurile Facultăţii de Filologie, Universitatea din Bucureşti, obţinând licenţa în 1970. Între 1974 şi 1989 a fost redactor la revista Amfiteatru, iar din 1990 a lucreat ca redactor la România literară, unde a semnat rubrica de corespondenţă „Post-restant“.

Opera poetică a Constanţei Buzea numără peste 20 de volume, la care se adaugă câteva antologii. Poetei i s-au decernat premii literare importante, cum ar fi Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei. Constanţa Buzea este şi autoare de cărţi pentru copii, apreciate şi răsplătite cu premii literare.

Constanţa Buzea, socotită de istoricii literari unul dintre cei mai mari poeţi români contemporani, s-a născut în 29 martie 1941, la Bucureşti. În 1961 s-a căsătorit cu poetul Adrian Păunescu cu care are doi copii, Ioana şi Andrei.

“N-aş fi putut spera, copac al vieţii,/ să-mi duci verdele crud din primăvară/ pulberi şi flori ce tandre adiară/ spre alt final decât cel al blândeţii// blând tu în tot şi-n fiecare frunză/ duios ca pasărea ce vrea să moară/ de ea văzut în ultima ei oară/ miraculoasă masă-ntinsă-strânsă/ graal luminos la cina cea de ceară// vizibil în priveliştea ascunsă/ din care păsări nasc şi pururi zboară// oricând acum mereu odinioară/ ia-mi din destin această mască plânsă/ să fiu rănită şi să nu mă doară”

- Cină bogată în viscol

( sursa : Jurnalul Naţional - cu titulul A murit Constanţa Buzea )


Semnează al dumneavoastră, Mareşal


În amintirea lui Nicolae Dobrin de Dumitru Avram, Tricolorul


Zilele trecute, marea glorie a fotbalului românesc, Nicolae Dobrin, ar fi împlinit 65 de ani. A fost un geniu al balonului rotund, de o modestie ieşită din comun. Pe seama lui s-au creat fel de fel de legende, multe izvorîte din simpatia pe care i-au arătat-o dintotdeauna românii. Şi-a început cariera în primul eşalon al fotbalului românesc cînd nici nu împlinise 15 ani. A fost ales în mai multe rînduri jucătorul anului, atunci cînd evolua la echipa lui de suflet, FC Argeş. Oameni ca Nicolae Dobrin se nasc foarte rar, iar ceea ce se întîmplă astăzi în fotbalul românesc nu face decît să ni-l aducă în amintire mereu, cu recunoştinţa care ar trebui arătată marilor valori ale acestui neam.

Am vorbit cu el la telefon cînd a împlinit 60 de ani, cu puţin înainte de a pleca de pe această lume. Era fericit că ziarul „Tricolorul“ publica un interviu cu el. A ţinut să-şi exprime admiraţia lui pentru liderul PRM, pe care a mărturisit că l-a respectat enorm, deşi nu a făcut vreodată politică. A fost foarte impresionat de faptul că Tribunul i-a trimis pe patul de spital cărţile sale cu autograf. De asemenea, era foarte legat de Adrian Păunescu, care l-a iubit pe Dobrin cum numai el ştia s-o facă.

Privind fotbalul de astăzi, n-ai cum să nu te gîndeşti la ceea ce făceau pe teren Nicolae Dobrin sau Florea Dumitrache. Porniseră în lume din familii sărace şi ei înşişi n-au fost vreodată bogaţi. Mopsul ajunsese chiar să fie ajutat de foştii săi colegi pentru a supravieţui. Neşansa lor a fost că n-au putut juca la mari echipe ale lumii, pentru că altul ar fi fost destinul lor. Ei nu s-au gîndit niciodată la bani şi probabil că tocmai de aceea au făcut adevărate minuni în trecerea lor strălucitoare prin lumea fotbalului. Mulţi îl compară pe Nicolae Dobrin cu Gheorghe Hagi, iar cei din generaţia care îi aparţine celui dintîi continuă să-l socotească cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor. A fost un rebel simpatic, atît în viaţa personală, cît şi pe teren. Nu a avut adversari care să-i poarte pică, pentru că de la Dobrin toţi aveau de învăţat cîte ceva. Erau momente cînd chiar şi coechipierii săi priveau înlemniţi cum Prinţul din Trivale jongla cu mingea fără să faulteze pe cineva. A fost un geniu, iar marile glorii ale acestui popor merită întreaga noastră recunoştinţă. Din păcate, nu se întîmplă aşa, şi nu numai în sport, dar şi în ştiinţă, în literatură sau în alte domenii de activitate. Nicolae Dobrin a avut şansa de a o avea alături pe femeia vieţii lui, Gica Dobrin, care nu trăieşte decît pentru a duce mai departe amintirea marelui fotbalist. „26 august, spune aceasta, rămîne o zi specială, atît pentru mine, cît şi pentru toţi ceilalţi. Am fost cu toţii la cimitir şi i-am spus lui Gicu să aibă linişte, pentru că noi sîntem bine... Lui Gicu îi plăcea să aibă lume multă lîngă el, să fie înconjurat de prieteni“. Una dintre nepoţelele marelui fotbalist se numeşte Maria şi s-a născut tot pe 26 august. A împlinit 4 ani. Sufletul lui Nicolae Dobrin a rămas prin Maria în mijlocul celor dragi. Nicolae Dobrin a încetat din viaţă la 27 octombrie 2007. Nu i s-au făcut funeralii naţionale, deşi ar fi meritat-o cu prisosinţă. A omagia memoria lui Gicu Dobrin reprezintă o adevărată datorie faţă de marile glorii ale acestui popor. Cu atît mai mult, cu cît oameni şi sportivi precum acesta reprezintă adevărate modele de urmat pentru tinerii care vor să se afirme astăzi nu numai în fotbal sau în sport, în general, ci şi în oricare alt domeniu de activitate...


[ Notă de Ş.P. : Destinul m-a urcat odată în braţele lui Gicu Dobrin. Copilul de câţiva anişori de atunci îşi aduce aminte de nişte ochi mari şi vii. Mă mândresc cu Piteştiul meu, mă mândresc cu Gicu Dobrin ! Mi-e dor de copilărie !

Semnează al dumneavoastră, Ştefan Paraschiv ]

marți, 28 august 2012

Lumea sărbătoreşte naşterea celui mai mare scriitor german: Johann Wolfgang Goethe ( 28 august 1749 - 22 martie 1832 ) - Tricolorul



Johann Wolfgang Goethe, înnobilat în anul 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt - d. 22 martie 1832, Weimar), a fost un poet german, ilustru gînditor şi om de ştiinţă, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale. S-a născut la Frankfurt pe Main ca fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcţionar de stat, şi al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808). Din 1756 pînă 1758, a frecventat o şcoală publică. Un rol esenţial în educaţie religioasă luterană include lectura din Biblie şi slujbele, duminicale, la biserică. Primind o educaţie aleasă, a studiat desenul, muzica (pianul şi violoncelul), scrima, călăria, literatura germană şi universală, limbile străine vechi şi moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza şi engleza). De timpuriu a început Goethe să iubească literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă de circa 2.000 de volume a tatălui său. Fascinat era şi de teatru, în casa părintească anual prezentîndu-se un spectacol de teatru de păpuşi. Sinteza îndelungatei experienţe de viaţă şi evoluţie artistică îşi găseşte expresia în drama Faust, operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungaţi de strădanie, pînă să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puţin înainte de a se stinge din viaţă. Adevărat poem universal, Faust este o creaţie care însumează căutări şi concluzi cruciale în istoria omenirii. Goethe a transformat imaginea personajului legendar Doctor Faust într-o întruchipare a setei nepotolite a omului de a ajunge la cunoaşterea adevărului prin acţiune (de unde s-a creat conceptul de ideal faustic al culturii şi civilizaţiei apusene), expusă în trecerea de la frămîntarea contemplativă din Faust I, la acţionismul voluntar din Faust II.


La 22 martie 1832, Goethe a murit de pneumonie. Ultimele sale cuvinte, care se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sînt relatate de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului, însă, nu era în camera lui Goethe. Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormîntul Prinţilor în Weimar.

Un discipol îndepărtat, în timp şi spaţiu, al titanului german a străbătut mii de kilometri pentru a depune un buchet de flori pe sicriul său, aflat în Capela din Weimar: Corneliu Vadim Tudor. Fotografia a fost realizată, în iunie 2002, de Ilie Ilaşcu.
Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 22 august 2012

Eşecul unei naţiuni de Victor Ciutacu, Jurnalul Naţional


Traian Băsescu se va întoarce la Cotroceni. Nu-i absolut nici o surpriză. Dincolo de stupoarea oamenilor normali la cap, votul ruşinos al Curţii Constituţionale era de aşteptat. Doar naivii incurabili puteau să-şi închipuie că va urla conştiinţa brusc în purtătorii de robe purpurii. Sau că ar putea vreodată, în ţara asta, să prevaleze argumentele raţionale. Trăim într-o minciună perenă. Dăm puterea deciziei supreme-n stat unor decrepiţi rataţi profesional, şantajabili, handicapaţi şi/sau bolnavi psihic. Plătim o armată de funcţionari, dar n-avem două instituţii care să ne socotească la fel. Abaterea de-un milion de oameni e considerată acceptabilă. Zici că-i marja de eroare. Suntem vreo 15 milioane de majori trăitori aici, atâţia am mai rămas, dar ne numărăm peste 18 pentru stabilirea cvorumului. Ne-nghesuim cu morţii pe liste, dar nu-i mişcăm de acolo, să nu care cumva să stricăm aritmetica (euro)parlamentară. Ne umflăm patriotic muşchii, dar funcţionăm smeriţi pe bază de firman decizional de la |nalta Poartă. Suntem, cu acte şi fapte, o colonie. Unde stăpânii externi joacă tontoriul, serviciile secrete execută ordinele şi poporul (poreclit) suveran înghite tot.

Politic vorbind, decizia de azi consfinţeşte un grandios eşec politic al conglomeratului numit USL. A preluat majoritatea parlamentară şi guvernarea, a câştigat localele triumfal, a pornit ca din puşcă acţiunea politică a suspendării/demiterii, a continuat până la un punct în ritm de ceas elveţian, a avut totul în mână şi s-a speriat de oportunitate. La primele strănuturi externe, şi-a dat chiloţii jos şi s-a aşezat cu demnitate-n poziţia de sex oral. Liderii săi au girat, pe semnăturile lor, impunerea externă a cvorumului pentru o largă consultare populară unde nu era nevoie de el. Tot ei au promis străinătăţii că nu schimbă de pe funcţii camarila represivă a lui Băsescu. Şi, culmea, în ţara unde respectarea promisiunii trece drept facultativă, chiar s-au ţinut de cuvânt. Au consfinţit, de fapt, cu acte, cedarea de suveranitate. Pentru că despre asta este vorba. Partenerii politico-militari ai României l-au vrut cu orice preţ, din raţiuni care ne scapă (sau nu), pe Băsescu înapoi la Palatul Cotroceni. Au dictat şi voia lor s-a făcut.

Extrapolând, eşecul n-are doar părinţi politici. E al unei întregi naţiuni. Care, de secole, stă şi înghite. I se schimbă doar stăpânii, din când în când, în funcţie de mersul evenimentelor istorice. Acceptarea resemnată e un soi de tradiţie populară. Suntem, în esenţă, un tot; din păcate, neunitar, dar majoritar laş. Mândria naţională e o expresie din cărţile de istorie. Curajul e doar un cuvânt din DEX. Am fost opt milioane juma' la referendum. Am votat, într-o majoritate devastatoare pentru orice ţară cu apă curentă la robinet, demiterea preşedintelui. Iar acum tot noi suntem acuzaţi că am fi fost părtaşi la o tentativă de lovitură de stat. Ne-nghesuim ca vitele-n staul, aşteptând să ne ducă la tăiere. Aşteptăm şi acceptăm. N-avem iniţiativă. Şi, în definitiv, poate chiar ne merităm soarta...


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

marți, 21 august 2012

Tragedia dispariţiei poporului meu de Lucian Avramescu, Jurnalul Naţional


Paul Anghel, prozator şi reporter, scria cândva despre specia rară, pe cale de dispariţie, a pelicanilor. Privindu-i cum se desprind greoi de grindurile lor şi vâslesc, şiruri, şiruri spre dunga orizontului, trăieşti impresia că nu se vor mai întoarce niciodată, lăsând apele pustii şi pământul orfan. Ceva de genul acesta scria Anghel şi eu mă cutremur acum, mai mult decât de blestemul de a-l avea aici pe Băsescu, de blestemul bejeniei românilor care se desprind de pământurile lor, de cimitirele unde îşi au îngropaţi părinţii, de prieteni şi rude, plecând spre neunde. ştiam că suntem mai puţini, ştiam că s-au golit satele de oamenii tineri, puternici şi activi, ştiam că mor anual mai mulţi români şi se nasc tot mai puţini (doar în coşmarurile celui înconjurat de femei sterpe suntem "o ţară de mămicuţe şi bebeluşi”), ştiam atâtea sau le bănuiam, acum am certitudini. E marţi, ora prânzului, nu ştiu ce va decide Curtea Constituţională, în care n-am încredere, aşa cum mi-am ruinat încrederea în CSM, devenită cea mai de ruşine instituţie a dreptului, n-am încredere în instituţiile "reformate” şi călărite de Băsescu, dar ceea ce mă îngrozeşte acum e bejenia românilor - pe care, mi-o dovedesc prima oară cifrele -, risipirea în patru zări a neamului meu. Unii au ajuns, după cazne şi umilinţe, să-şi dovedească inteligenţa, profesionalismul, calităţile, în ţările în care au ajuns. Alţii, mulţi, cei mai mulţi prestează munci sub calificarea lor, se acomodează greu statutului de venetic, dar strâng din dinţi şi rămân acolo fiindcă în ţara în care s-au născut nu mai e de trăit. Înţeleg, din declaraţiile obraznice ale lui Băsescu şi ale acoliţilor lui, că toţi aceşti pierduţi prin lume, unii dintre ei trăitori de zece sau douăzeci de ani în străinătate, sunt votanţii lui. Dumnezeule, fete care spală la fund bătrâni în Italia, îmbătrânind şi ele încet, încet, care nu pot pleca la o secţie de votare, la 150 kilometri, fiindcă n-au voie să-şi părăsească asistaţii, iar dacă ar putea pleca există riscul să le fie luat locul de muncă de o sudaneză sau o bulgăroaică, aceste truditoare pe bani puţini l-ar fi votat pe Băsescu, sunt, zice el, votantele lui! Ruşine! Mai mare măgărie decât aceea de a te împăuna cu pretinsele voturi ale celor care te urăsc de moarte nu poate exista.

Da, ne-am rărit, bate vântul printre români şi pare un vânt de moarte şi sărăcie. Un sfert nu mai suntem. Cât mai trebuie pentru a dispărea, asemenea pelicanilor, şi ceilalţi? Specia românilor, pe cale de dispariţie, iată ştirea pe care n-o aşteptam, dar o bănuiam. Bejenia umilinţei. Bejenia sărăciei. Bejenia înfrânţilor în ţara lor. Urmează dispariţia unui sfert din România, preţ negociat de Traian Băsescu pentru menţinerea lui la putere. Aşa rezultă din date şi declaraţii ironic străvezii pe care chiar el le-a rostit.

Mă pregăteam să închei aceste rânduri când televizorul, care murmura discret, mă anunţă că pretinsa Curte Constituţională, micul cor de robi şi de laşăi ai lui Băsescu, a invalidat referendumul. Românii mai primesc un dos de labă care, jur, n-a fost "nici cu pumnul în faţă, nici în plex”, ci cu bocancul în demnitatea naţională. Curtea, dimpreună cu Băsescu, se cacă, ţinându-se de mână, pe poporul român.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

joi, 16 august 2012

A încetat din viaţă unicul copil al familiei de scriitori Ileana şi Romulus Vulpescu


Duminică, 12 august a.c., a încetat din viaţă, la numai 41 de ani, Ioana Vulpescu-Manole, unicul copil al familiei de scriitori Ileana şi Romulus Vulpescu. Răvăşită de durere, mama fetei n-a avut decît puterea să ne mulţumească pentru condoleanţele transmise. Ioana Vulpescu-Manole a fost consilier parlamentar. Începînd cu anul 1992, ea şi distinsul ei părinte au lucrat la cabinetul preşedintelui PRM, secretar al Senatului. Academicianul Răzvan Theodorescu a primit, de asemenea, împietrit de durere, această veste tristă, mai ales că o cunoştea pe Ioana încă de cînd era mică. Toţi cei care au cunoscut-o îi păstrează cea mai frumoasă amintire. Ziarul „Tricolorul“ [ şi Blogul Mareşalului Crai sunt/ ] este alături de Ileana şi Romulus Vulpescu în aceste momente deosebit de grele. Dumnezeu s-o odihnească în pace pe draga şi unica lor fiică.

( sursa : Tricolorul )


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 15 august 2012

Actriţa Monalisa Basarab : Misiunea mea pe pământ este de a ajuta oamenii să descopere distanţa dintre zâmbet și lacrimă. ( Interviu în exclusivitate )


Cei ce cred în puterea iubirii nu mor, de fapt, niciodată. - Teodor Mazilu 

Prolog

Este incredibil cum epoca noastră reuşeşte şi lucruri remarcabile. Unul dintre ele este, fară doar şi poate, corespondarea prin intermediul computerului, al internetului.
Leg, de ceva timp, o frumoasă prietenie virtuală cu doamna Monalisa Basarab, actriţă a Teatrului de Revistă Constantin Tănase. Domnia sa a acceptat să ne vorbească despre minunata lume a actoriei, despre dăruire, putere, profesionalism şi dragoste.



Actul I

Ceea ce mă caracterizează este Simplitatea – ca mod de viaţă, Iubirea – ca trăire.

1.       Ştefan Paraschiv :  Dragă doamnă, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat, iată, să aducem în faţa cititorilor cariera dumneavoastră.
Sunteţi slujitoarea unei arte atât de iubite de oameni . De fapt, s-ar putea nici să nu existe o îndeletnicire mai iubită decât actoria .
Pentru cei care nu vă cunosc, cum v-aţi prezenta ?
Monalisa Basarab : Misiunea mea pe pământ este de a ajuta oamenii să descopere distanţa dintre zâmbet și lacrimă.
Sufletul meu însetat de divinitate m-a condus către artă, în această lume a miracolelor sufletești.
În fiecare seară încerc să împărtășesc dorinţa de viaţă și frumos, de puritate și adevăr, de inocenţă și naturaleţe, de blândeţe și înțelegere, de lumină și strălucire.
Viaţa m-a învăţat să fiu corectă, disciplinată, sensibilă, perseverentă, tenace, reflexivă și uneori expansivă, exuberantă, deschisă, comunicativă, să mă bizui decât pe propriile mele forţe, iar faptul că sunt o luptătoare mă ajută enorm. Da, într-adevăr, acesta este fondul sufletului meu !
Ceea ce mă caracterizează este Simplitatea – ca mod de viaţă, Iubirea – ca trăire.

2.      Ş.P. : Nu doar o descriere interesantă, ci şi una frumoasă, chiar impresionantă.
Am fost mereu marcat de ceea ce a spus Blaga, că ochii ascund misterul lumii. Pot spune că asta mă captivă cel mai mult la un om. Aş dori să vă întreb de la cine aţi moştenit superbii dumneavoastră ochi albastri ?
M.B. : Gena recisivă.

3.      Ş.P. : Un muntean care şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii de până acum la Marea Neagră vă întreabă : cum a fost copilăria petrecută pe malurile Dunării, la Tulcea ?
M.B. : Ca orice copil fericit și cu toată atenţia îndreptată asupra lui, crescută în spiritul valorilor corecte: respect, autoritate morală, onoare, loialitate, bună credinţă şi muncă.
Cred că tot ce am realizat până în momentul de faţă a avut o influenţă benefică asupra prezentului meu, începând de la educaţie, şcoală, prieteni, activităţi extraprofesionale şi până la hobby-uri.
Toate au avut rolul lor decisiv şi poate un scop precis pentru ceea ce mi se întâmplă astăzi.


Rossine în Commedia dell' Arte

Actul al II-lea

Marii actori, marii regizori exercită întotdeauna o atracţie nu numai asupra scenei, a peliculei, ci și asupra partenerilor de joc.

4.      Ş.P. : Pot spune că mereu existenţa mea s-a legat de artă. Nu ştiu de unde a pornit totul pentru mine şi sunt departe de a fi un artist.
Dar pentru actriţa Monalisa Basarab de unde a izvorât dorinţa de a juca, de a face teatru ?
M.B. : Zona artistică m-a fascinat întotdeauna. A fost visul meu.
De fapt, prima mea dragoste a fost filmul. Captivată de filmele anilor  ̕30-̕40, urmăream ore în șir peliculele de celuloid, iar apoi în liniștea camerei, repetam și retrăiam întreaga poveste a actriţei principale, și-mi imaginam cum aș fi dat eu viaţă acelui personaj. Simţeam o putere irezistibilă de atracție, către lumea mirifică a actoriei.



Teatrul l-am descoperit în perioada liceului, cănd m-am înscris la Casa de Cultură din localitate, în trupa de teatru Altar. Am fost distribuită în rolul principal, Nona, din Tulburarea Apelor de Lucian Blaga, o adevărată șansă pentru mine. Faptul că am obţinut premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Festivalul Yorick de la Piatra-Neamţ, în 1990, chiar de ziua mea de naștere, a fost o provocare pentru a merge mai departe.
Tot cu rolul Nonei am dat lovitura, în următorul an, la Institutul de Teatru, când am intrat din prima încercare, fiind o concurenţă acerbă la acea vreme.


Nona în Tulburarea apelor de Lucian Blaga
5.      Ş.P. : Într-adevăr, teatrul românesc a trăit şi vremuri mai bune. Vremuri ale puterii, ale talentului, ale muncii. Un aspect m-a interesat legat de începutul carierei dumneavoastră: aţi activat la unul dintre cele mai prestigioase teatre: Teatrul Nottara. Ce înseamnă pentru dvs. Frumos e în septembrie la Veneţia a lui Teodor Mazilu ? Colaborarea cu artişti de prim rang precum Ion Dichiseanu, Camelia Zorlescu, Valentin Uritescu, Constantin Cotimanis ?


Cu marele actor Ion Dichiseanu în Frumos e în septembrie la Veneţia de Teodor Mazilu

M.B. : După absolvirea facultăţii, debutul meu ca actriţă, l-am avut pe scena Teatrului Regina Maria, fostul Teatru de Stat Oradea, cu rolul Ana din Take, Ianke și Cadâr de Victor Ion Popa, în regia marelui actor Mihai Fotino, o persoană extrem de deschisă.
Era un rolișor frumos și, deși nu foarte ofertant, trebuie să recunosc că nu a fost o partitură rea pentru debut.
Din acea perioadă îmi amintesc, cu o reală plăcere, de două roluri care au rămas într-un compartiment al sufletului meu: Fiica colonelului din Afară în faţa ușii de Wolfgang Borchert, regia Sergiu Savin și de un travesti, Charinus, din Pseudolus de Plaut, regia Tudor Chirilă.
Fiind conștientă, de faptul, că visul meu nu poate prinde contur decât aici, în inima artei, și în urma câștigării unei audiţii la Teatrul Nottara, am început să joc în București, în Căsătoria de Gogol și în Frumos e în septembrie la Veneţia de Teodor Mazilu. Cea de-a doua piesă, o nouă montare - încadrată de ironia amară a lui Teodor Mazilu - a fost un binevenit omagiu, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea dramaturgului.
Spectacolul, în regia lui Nicolae Scarlat, a fost scondat de o efervescenţă de personalităţi ale scenei românești care, prin atitudinea lor, mă impulsionau.
Frumos e în septembrie la Veneţia a însemnat o nouă provocare în drumul spre maturitatea mea  artistică.


Fiica colonelului în Afară în faţa uşii

6.      Ş.P. : Este o nostalgie aparte în vorbele dumneavoastră . Povestiţi despre piese şi roluri aidoma unei fetiţe care savurează din nou bomboanele copilăriei.
Ne-aţi povestit despre drumul dumneavoastră artistic şi am ajuns pe firul timpului în anii 2000. Cum aţi ajuns să petreceţi un deceniu pe scena Teatrului Constantin Tănase ? De unde a început totul ?
M.B. : Mai exact în 2002, în urma unui concurs, am avut norocul să fiu primită într-o familie fericită de actori și am început să joc pe scena Teatrului de Revistă. Era o altă formulă a ludicului pe care doream s-o verific în practică.
Timpul a trecut însă cu o repeziciune de nedescris, nici n-am realizat când au trecut 10 ani.

7.       Ş.P. : Timpul trece peste noi cu nerăbdarea hoţului grăbit, ce strânge prada fără să se uite spunea marele Shakespeare. Şi totuşi, aici aţi întâlnit şi aţi lucrat cu personalităţi ale teatrului de revistă ( : doamnele Stela Popescu şi Cristina Stamate, Vasile Muraru şi Nae Lăzărescu, Alexandru Arşinel şi Biţu Fălticineanu ) . Cum sunt aceştia ( au fost în cazul unora ) ca parteneri şi ca oameni ?
M.B. : Legendele Teatrului de Revistă își modelează poziţia în raport cu fiecare nou coleg, iar aceasta a fost întotdeauna  apanajul marilor valori. În compania lor ai mereu zâmbetul pe buze, și simţi că te încarci cu energie vitală.



8.      Ş.P. : În documentarea pe care am pregătit-o înaintea propunerii întrebărilor am observat că aţi făcut parte din multe proiecte internaţionale – poate datorită frumuseţii dumneavoastră nordice şi bunei cunoaşteri a limbii engleze -. Pornind de aici, aşadar, ce alte proiecte v-au marcat în afara Teatrului de Revistă?
M.B. : Dar cum prima dragoste nu se uită niciodată, să revenim la film.
Am trăit multe momente emoţionante pe platourile de filmare. Am avut șansa de a interpreta personaje de facturi diferite, care au avut o semnificaţie aparte, astfel îmbogăţindu-mi paleta coloristică interpretativă.
În Nostradamus, regia Klein Günther (1999), film care înfăţișează viaţa și activitatea lui Nostradamus, am interpretat-o pe soţia acestuia, care ulterior a murit de ciumă;



- La folle blonde ( nebuna blondă ) în Les Percutés, regia Gérard Cuq (2002),   peliculă a cărei acţiune s-a petrecut într-un spital de psihiatrie;



- Princesse de Galathionne ( Prinţesa de Galathionne ) în Le Père Goriot cu Charles Aznavour, regia Jean-Daniel Verhaeghe (2004), o ecranizare după celebrul roman cu acelaşi titlu al scriitorului Honoré de Balzac;


Princesse de Galathionne ( Prinţesa de Galathionne ) în Le Père Goriot
- Olga (o fată cu adevărat pariziană, misterioasă, stewardesă de profesie, care cu prezența ei irezistibilă, este visul oricărui bărbat, însă în dragoste are parte doar de eşec) în Élodie Bradford-Pilote cu Anthony Delon, regia Lionel Bailliu (2004);
- Séverine Faussait în Corps et âmes cu Jean-Marie Lamour şi Jean Yves Berteloot, regia Laurent Carcélès (2003), un film de o profunzime marcantă, se îmbină în mod rafinat cu celebrele tipare ale filmelor polițiste;


Séverine Faussait în Corps et âmes
- A peasant woman ( o ţărancă ) în Die Deutschen-Wallenstein und der Krieg ( Germanii – Wallenstein şi Războiul ) cu Stefan Jürgens, regia Christian Twente (2008), înfăţișează războiul de 30 de ani, purtat sub pretext religios.

9.      Ş.P. : Dacă în subiectul anterior ne-am referit la filme, acum aş dori să îmi povestiţi despre colaborarea cu regizorii Franco Zeffirelli, Jean-Daniel Verhaeghe, Cătălin Mitulescu şi întâlnirea cu Charles Aznavour, Jeremy Irons, Anthony Delon. Sunt convins că aveţi cuvinte sau amintiri foarte frumoase despre câţiva dintre ei.
M.B. : Am avut șansa de a cunoaște mulţi oameni frumoşi, iar întâlnirea cu aceste mari personalităţi, capabile să-ţi redea bucuria cea mai măruntă, mi-au dat echilibru, curaj, respect faţă de propria persoană, fapt care este esenţial pentru fiecare dintre noi. Cu siguranţă, au acea împlinire și liniște sufletească ce pare a le inunda sufletul. Probabil și ei au învăţat să primească multă iubire şi să ofere mai multă dragoste decât e omeneşte posibil.


Jeremy Irons
Pe Jeremy Irons l-am întâlnit pe platourile de filmare pentru pelicula Callas Forever, un imens actor, un om popular, jovial, prietenos este o persoană deosebit de agreabilă.
Înainte de filmare n-am îndrăznit să-l inoportunez, fiind marcată de personalitatea lui. El a fost cel care a făcut primul pas și a venit la mine. Își  dorea să afle cât mai multe amănunte legate de activitatea mea profesonală.
Personalităţile mari sunt oameni simpli și modești.
Pe Anthony Delon am avut bucuria de a-l avea ca partener în Élodie Bradford-Pilote, emană căldură, sensibilitate și un șarm irezistibil.
Colaborarea mea cu Cătălin Mitulescu a fost în Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, film care a participat la Festivalul de la Cannes și a obținut premiul la secțiunea Un Certain Regard - Prix d'interprétation féminine  pentru Dorotheea Petre. Este un excelent profesionist, un real talent al cinematografiei românești și sunt onorată că am avut norocul să-l întâlnesc.
Marii actori, marii regizori exercită întotdeauna o atracţie nu numai asupra scenei, a peliculei, ci și asupra partenerilor de joc.



10.  Ş.P. : Aţi creionat foarte expresiv portretele a trei personalitaţi cinematografice. Interesant faptul că v-aţi aplecat asupra unui mare actor englez, distins cu Premiul Oscar, unui actor francez nu atât de cunoscut precum tatăl său şi unui regizor român pe care, personal, nu îl văd cu ochi buni după Eu când vreau să fluier, fluier ( unde a scris doar scenariul ) şi Loverboy. Şi pentru că prima dumneavoastră dragoste a fost filmul, chiar mă gândesc să pornim într-un periplu cinematografic. Dar, deocamdată, sunt curios dacă v-aţi simţit influenţată – personal sau profesional - de vreun actor sau regizor ? Sau chiar de o personalitate dintr-un alt domeniu ?
M.B. : Mai degrabă decât influenţată a fost un schimb benefic de energii. Dar acest lucru nu înseamnă că n-am avut și eu modele, demne de urmat, care m-au inspirat de-a lungul carierei.

Actul al III-lea

Cel ce dă totul va căpăta totul. Este o portiţă spre secretul porţii divine.

11.  Ş.P. : Am citit că lectură vă guvernează timpul liber. Identific această nobilă pasiune cu personalitatea monumentală a lui Mircea Eliade, pe care pot spune că o împărtăşesc şi eu. Coinicidenţă sau nu, în momentul de faţă am primul volum al Memorii-lor sale pe birou, învecinat cu Fântâna somnambulă de Adrian Păunescu şi cu cele Şase personaje năstruşnice ale lui Pirandello.
Aveţi autori preferaţi ? Ce citiţi acum ?



M.B. : Întotdeauna am încercat să-mi clădesc o lume a mea, “numai a mea”, în care să mă regăsesc. M-am refugiat, de nenumărate ori, în multe pasiuni: lectură, vizionӑri de teatru şi film, creaţie și design vestimentar.
Iubesc lectura și, mai ales, poezia pentru că este înălţarea spre divinitate.
Deși iubesc peste măsură câţiva poeţi, Lucian Blaga rămăne Poetul sufletului meu, pentru că simt atâta bucurie, entuziasm, ce-mi invadează fiinţa, când mă cufund în lectura versurilor sale.
Sunt multe cărţi minunate care îmi amintesc de anii copilariei mele, însoţite de bucurii intelectuale. Pe atunci eram total absorbită de lectură și visam cu ochii deschiși.
M-a captivat, de pildă, Un om sfârșit de Giovanni Papini, care rămâne cartea mea preferată - este autobiografia unui om al extremelor, un om al totului, un spirit totalizator prin definiţie -.
Am citit, cu multă savoare, Fiul risipitor de Radu Tudoran, un roman de dragoste care a răvăşit sensibilitatea şi conştiinţa multor cititori, o poveste de dragoste posibilă în orice timp, oriunde în lume, care are la bază parabola biblică a fiului risipitor.
În momentul de faţă, citesc Prezenţa de spirit de Jaap Van De Weg, o carte interesantă, care te introduce în lumea Alfabetului Echilibrului Interior; am primit-o cadou, anul acesta, de ziua mea.

12.  Ş.P. : Iată cum se întretaie drumurile. Mircea Eliade, pe care îl pomeneam mai devreme, s-a declarat marcat – sau, mai bine spus, prin eul epic –, în Romanul adolescentului miop de cartea italianului Papini. Ca o paranteză – o curiozitate interesantă -, aş vrea să spun şi că marele regizor Sergiu Nicolaescu a fost captivat de romanul lui Tudoran, pe care a încercat să îl ecranizeze. Şi-a curmat sieşi încercările pentru că nu a găsit acea eroină fantastică pe care autorul Unui Port la Răsărit a creat-o în Fiul Risipitor. Cine ştie, poate aţi fi putut fi chiar dumneavoastră aceea.
Mergând mai departe, Teatrul Constantin Tănase ne-a obişnuit cu spectacole speciale. Ce face Teatrul acum, vara, şi ce noutăţi ne pregăteşte ?



M.B. : În noua premieră, îndrăgiţii actori Nae Lăzărescu şi Vasile Muraru sunt capetele de afiş ale Revistei Estivale Comedie pe Titanic, pe texte de Nae Lăzărescu, Mihai Maximilian, Aurel Storin și Sorin Petrescu. Regia spectacolului este semnată de tânărul regizor Cezar Ghica.
Repertoriul Teatrului de Revistă cuprinde multe spectacole interesante, cu cele mai reușite momente artistice:  Aplauze... Aplauze... pe texte de Mihai Maximilian - spectacol dedicat aniversării a peste 30 de ani de carieră a celebrului cuplu de actori Stela Popescu - Alexandru Arșinel, Arca lui Nae și Vasile, Idolii Femeilor, București în re-Hazliu, O premieră furtunoasă și multe altele.
Având în vedere că intrăm în concediu, așadar, îi invit pe toţi cei care vor să facă o incursiune în lumea umorului și a spectacolului autentic, la teatru, din toamnă, când noua stagiune își deschide porţile.



13.  Ş.P. : Acum, în an de centenar Caragiale, problemele ţării noastre par mai acute ca oricând.
Cum vede actriţa din dumneavoastră, cu spirit critic şi artistic, tot ceea ce ni s-a întâmplat şi ni se întâmplă ?
M.B. : Geniul vizionar al lui Caragiale, trăiește prin personajele politice de astăzi, fiind mai actual ca oricând. Totuși fără aceste personaje, literatura contemporană ar fi mult mai văduvită.
Trăind într-o lume atât de ambiguă, pestriţă, plină de incertitudini, daţi-mi voie să subscriu gândirii lui Mazilu: Prostia – prin însăși natura ei – are o mare putere de adaptare. Uneori, se adaptează atât de bine, întrucât se confundă cu inteligenţa.

14.  Ş.P. : Pe ultima sută de metri, spuneţi-mi, vă rog, ce înseamnă pentru dumneavoastră această lume binecuvântată a actoriei ? Pentru dumneavoastră, artistul şi omul care îşi prezintă viaţa ca pe o misiune de a-i ajuta pe oameni să descopere distanţa dintre zâmbet și lacrimă.
M.B. : Enclava în care ne refugiem din cenușiul cotidian trebuie să rămână arta în toate formele sale de expresie.
Multitudinea de personaje ce coexistă în fiecare artist, trebuie redată în scenă cu Harul propriu, iar raporarea la public să fie expresia maximă de îngăduinţă reciprocă.
Artistul contopește în fiinţa sa doar suflet și de aceea nu i se poate da vârstă.

15.  Ş.P. : Ajuns la final, dragă doamnă, nu îmi mai rămâne decât să vă mulţumesc bătând din palme pentru o convorbire de suflet şi să vă întreb ce alte lucruri minunate aţi dori să vă inunde viaţa ?
M.B. : Am mare încredere în planul divin și-l las pe Dumnezeu să-mi orânduiască și să-mi călăuzească viaţa.

Încă de pe atunci am fost unul dintre aceia pentru care puţin sau jumătate nu contează: ori totul, ori nimic. Iar eu am vrut întotdeauna totul - nimic să nu scape sau să ramână pe dinafară! - Giovanni Papini


Semnează al dumneavoastră, Ştefan Paraschiv

P.S. : Mulţumesc doamnei Monalisa Basarab pentru că mi-a pus la dispoziţie arhiva ei foto

luni, 6 august 2012

Sergiu Nicolaescu despre " Ultimul corupt ", acum jumătate de an



Cel mai recent film al maestrului Sergiu Nicolaescu, ”Ultimul corupt din România”, vine din 17 februarie pe marile ecrane din toată ţara. Cu acest prilej, Sergiu Nicolaescu a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări.

- Domnule Nicolaescu, "Poker" a avut premiera în 2010. Când v-aţi gândit la continuarea poveştii?

Cam după premiera lui "Poker", aveam deja scenariul. M-am apucat, aveam deja o echipă foare bună, fapt ce mi-a permis să termin filmările în 23 de zile. N-a fost un film greu, cum au fost alte filme pe care le-am făcut eu. E un film care pică bine, în sensul că are un moment foarte potrivit. E o ironie la adresa societăţii de astăzi, deşi e o comedie.

- E şi o oglindă a realităţii româneşti de astăzi? V-aţi gândit la anume personalităţi politice româneşti?
E o comedie actuală a zilei de azi. O critică a societăţii, nu a anumitor persoane. Pentru că atunci nu-i feream, aş fi spus numele sau numele apropiat. Nu sunt omul care să mă ascund după degete. Chiar dacă sunt asemănări, sunt întâmplătoare.

- V-aţi gândit la Iulia Timoşenko când i-aţi aranjat coafura lui Jojo?
Nu, a fost o întâmplare. Nu am gândit-o în mod special.

- Sunteţi perceput, în general, ca un om dur, cum vă împăcaţi cu comedia?
În afară de faptul că nu râd deloc în timp ce filmez, în rest e ca orice alt film pe care-l fac. În sensul că eu sunt dur şi aspru cu echipa de filmare. Dar vremurile de azi îmi cer. Atunci când cineva mă ia de prost, mă enervez. Eu sunt un profesionist, sunt un om care am 80 şi ceva de ani, deci în condiţiile respective ştiu profesie, ştiu să fiu serios, nu-mi plac oamenii care mă mint, care se ascund după degete. Ori astăzi, toţi sau aproape toţi oamenii sunt la fel: nu au răspundere, nu au nici măcar demnitatea de a nu se fofila şi minţi. Ăsta-i adevărul

- Şi credeţi că e nevoie de ironie în aceste vremuri?
Pe lângă filmele serioase pe care le-am făcut... nici nu puteam altfel. E un film pentru România zilelor noastre. Eu am făcut filme istorice foarte importante, filme de acţiune şi acelea foarte importante pe plan istoric. De ziua de astăzi nu pot decât să râd.

- Cum au decurs filmările, aţi avut incidente pe platouri?
Foate normal. Actori sunt excepţionali. Ştiau textul la perfecţie. Deci a mers foarte repede. Eu sunt un regizor care nu trage multe duble şi nu a fost o excepţie nici acum. Am mers exact pe acest principiu: nu trag duble pentru că îmi aleg bine actorii, ştiu exact ceea ce îmi trebuie şi trebuie să obţin maximul. De altfe, prima dublă este şi cea mai sinceră.

- Există diferenţe între modul în care se făceau filmele înainte de 1989 şi acum?
E greu să-ţi răspund la întrebarea asta. Dar ce filme se mai fac astăzi?

- Minimaliste...
Păi, dumneata ai spus. Vedeţi, cinematografia românească s-a impus într-un anumit moment, în '67-'68. A devenit o cinematografie europeană. Prin anii '69, veneau americanii şi filmau la noi filme adevărate, nu ca astăzi... E adevărat că s-au filmat şi câteva filme bune, americane, în perioada recentă, dar, pe vremea aceea, veneau filme foarte serioase cu Orson Welles, Laurence Harvey, deci eram una dintre primele cinematografii pe filme istorice.

- Aţi fost vreodată cenzurat, înainte de aparatul politic, acum de limitările financiare?
Acum, nu poţi să faci pentru că nu ai bani! Pe vremea comunismului, exista o cenzură foarte serioasă. Aproape toţi regizorii am avut filme oprite, filme interzise sau la care ni s-au făcut modificări. Nu, nu scăpăm de cenzură niciodată. E adevărat că la filme istorice îmi mai puteam permite nişte lucruri, mai puteam face nişte apropouri... Dar nu eram liberi! Primul film liber, primul film românesc liber a fost "Începutul adevărului: Oglinda". Restul filmelor, chiar dacă au părut extrem de curajoase, au fost cenzurate crunt, la vremea respectivă, chiar interzise. Cum a fost "Osânda", în care Amza Pellea urca cu o cruce pe o golgotă. Biserică multă. Cântece. Vedeţi dumneavoastră, eu am cântat "Deşteaptă-te, române" pentru prima dată, drept pentru care am reuşit să impun "Deşteaptă-te, române" ca imn al României. Au fost momente... Nu am avut o viaţă uşoară, deloc. Dar nu mă plâng. Cât timp muncesc, e bine. Când n-oi mai putea munci...

- Şi acum?
Acum, din cauza părţii financiare, e o cenzură mai grea decât pe vremea comunismului. Trebuie să...

- Să vă autocenzuraţi?

Nu mă autocenzurez! Nu. Din capu' locului plec pe un film minimal. Vezi dumneata, producători nu mai există. În afară de 2-3 profesionişti, restul nu sunt producători. Nu există producători ca-n occident care-şi riscă banii proprii, chiar dacă fac o datorie la o bancă, tot banii lui sunt. E, la noi facem o datorie la CNC, dar sigur n-o mai dăm inapoi. Şi după 10 ani, filmul intră în proprietatea CNC-ului... care ce face? Îl aruncă la coş.

- Aveţi anunţate încă două filme pentru anul 2012, "Candele de zăpadă" şi "Trenul morţii".
"Trenul morţii"... am renunţat la el. La "Candele de zăpadă" lucrez în momentul de faţă la scenariu ca să pot să-l fac fiindcă povestea se petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ori să mai scoţi tancuri, să mai faci bătălii astăzi... Îmi vine să râd numai când mă gândesc la ce-aş putea cere! Vedeţi dumneavoastră, cariera mea s-a sfârşit în momentul în care nu mai pot face filmele pe care le făceam. Acuma, fac ce fac şi alţii, cu bani puţini.

Pe Amza Pelea eu l-am făcut mare actor

- Păi eu voiam să vă întreb când faceţi filmul cu care o să intrăm în istoria Oscarurilor...
Nu mai fac. Dacă n-a luat "Mihai Viteazul", "Osânda", "Moartea lui Ipu", nu mai am cum să mai fac. Eu vreau să spun: americanii mă invidiau pe mine şi chiar mă studiau la universităţile din Statele Unite, la secţiunea film istoric. De ce? Pentru că în filmele mele am imagini de trupe care se întâlnesc şi se luptă şi sunt mii de oameni fizic implicaţi. Aşa ceva la ei nu există. Exploziile mele din filme sunt explozii pe care le făceam cu 20-30 de kilograme de trotil, iar americanii fac explozii numai cu foc. La mine sărea pământul prin aer, făceam groapă de 4 metri diametru şi 2 metri adâncime. Vă daţi seama! Cu mii de oameni care aleargă printre explozii. Au fost riscuri foarte mari pe care le-am făcut cu mult curaj, cu foarte mult curaj şi Dumnezeu m-a ajutat: nu am avut niciodată niciun accident.

- Şi acum, se mai poate aşa ceva?
Acum, nu mai pot să fac asta, deşi acum aş şti cel mai bine să fac din toată cariera mea. Normal, cu vârsta devii mai pretenţios. Toată viaţa am fost un perfecţionist, am căutat să ajung la perfecţiune. Sigur că nu ajungi niciodată, dar am luptat pentru asta şi acest lucru se vede în filmele mele. Dumneavoastră credeţi că succesul pe care l-am avut eu la public se datorează unor concesii populiste sau vulgare? Doamne fereşte! În primul rând la mine au plăcut filmele istorice şi în al doilea rând filmele de acţiune. Recordul sigur că îl are o comedie: "Nea Mărin miliardar". Şi asta i-o datorez în primul rând lui Amza Pellea, pe care eu l-am făcut un mare actor. A fost şi rămâne un om fantastic: putea să treacă de la comedie la dramă cu cea mai mare uşurinţă. E o excepţie în rândul marile actori.

- Domnule Nicolaescu, în condiţiile în care mulţi dintre români sunt în pieţe, în toată ţara, cum le-aţi recomanda acestora să vină să vadă "Ultimul corupt al României"?
Oamenii au nevoie de hrană, căldură, sănătate. Dar mai au nevoie şi să iubească şi mai au nevoie şi să râdă. Întotdeauna am făcut filme pentru oameni, pentru spectatori, şi acuma vreau să-i fac să râdă!


Semnează al dumneavoastră, Mareşal