duminică, 30 septembrie 2012

Copiii lui Sergiu Nicolaescu. Partea I : Regizorul


Prezenta serie de articole îşi propune să clarifice aspectele omului de film Sergiu Nicolaescu. Pe baza chiar unei cărţi semnate de cineast, Viaţă, destin şi film. Aşadar, listele întocmite de maestru însuşi sunt singurele documente valabile - prezente acum şi pe internet -. Prin comparaţie, se poate observa amatorismul prezent pe paginile de internet dedicate filmului şi actorilor ( imdb.com prezintă un dezinteres total pentru cinematografia românească, în timp ce cinemagia.ro şi cinemarx.ro sunt realizate de nişte diletanţi, tineri care habar nu au cât de mare a fost acest domeniu în România, dezinformând sau prezentând lucruri incomplete ).
În acest prim articol vom reproduce paginile ce conţin activitatea regizorală a maestrului Sergiu Nicolaescu  ( completările mele se vor regăsi fie în paranteze pătrate, fie ca note, marcate cu * ) :

Scenă din Dacii *
FILMOGRAFIE

LUNG-METRAJE DE CINEMA : 56 **


1.    1967 ***     Dacii ( Les Guerriers )
Studioul Cinematogradic Bucureşti
Franco - London Film Franţa, coproducţie

2 - 3.    1968     Lupta pentru Roma ( Kampf um Rom ), 2 serii
CCC Film Berlin Germania, co-regie cu Robert Siodmak

4.     1968     Ultimul Mohican ( [ adaptare după James ] Fenimore Cooper )
Franco - London Film Franţa, co-regie cu Pierre Gaspard-Huit

5.     1968     Lacul Ontario ( [ adaptare după James ] Fenimore Cooper )
Franco - London Film Franţa,. co-regie cu Jean Dreville

6.     1968     Ciorap de Piele ( Vânătorul de cerbi ) ( [ adaptare după James ] Fenimore Cooper )
Franco - London Film Franţa, co-regie cu Pierre Gaspard-Huit

7.     1968     Preria ( [ adaptare după James ] Fenimore Cooper )
Franco - London Film Franţa,. co-regie cu Jean Dreville
8 - 9.     1971    Mihai Viteazul ( Călugăreni )
                    Mihai Viteazul ( Unirea )
Studioul Cinematografic Bucureşti
Columbia, SUA, World Distribution


10.     1972     Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte - [ Moartea lui ] Ipu

Studioul Cinematografic Bucureşti

11.     1972     Cu mâinile curate
Studioul Cinematografic Bucureşti

12.     1972     Lupul mărilor ( [ adaptare după ] Jack London ) ( versiune cinema )
TeleMünchen ( RFG ) - ZDF, co-regie cu Wolfgang Staudte

13.     1973     Răzbunarea ( [ adaptare după ] Jack London ) ( versiune cinema )
TeleMünchen ( RFG ) - ZDF, co-regie cu Wolfgang Staudte


14.    1973    Ultimul Cartuş 
Studioul Cinematografic Bucureşti

15.    1974    Un comisar acuză
Studioul Cinematografic Bucureşti

16.     1974     Nemuritorii
Studioul Cinematografic Bucureşti

17.    1975    Insula comorilor ( [ adaptare după ] Jules Verne ) ( versiune cinema )
 TeleMünchen ( RFG ) - ZDF, co-regie cu Gilles Grangier

18.     1975     Piraţii ( [ adaptare după ] Jules Verne ) ( versiune cinema )

TeleMünchen ( RFG ) - ZDF, co-regie cu Gilles Grangier

19.    1975    Zile fierbinţi
Studioul Cinematografic Bucureşti

20.     1976     Osânda
Studioul Cinematografic Bucureşti

21.    1977    Accident
Studioul Cinematografic Bucureşti

22 - 23.    1978    Pentru Patrie, 2 serii
Studioul Cinematografic Bucureşti


24.    1978    Revanşa
Studioul Cinematografic Bucureşti

25.    1979    Nea Mărin miliardar
Studioul Cinematografic Bucureşti

26.    1979    Mihail, câine de circ ( [ adaptare după ] Jack London )

Studioul Cinematografic Bucureşti
TeleMünchen ( RFG ) - ZDF, coproducţie

27.    1980    Ultima noapte de dragoste

Studioul Cinematografic Bucureşti
 Cine TV Berlin Germania, coproducţie [ greşeală de tehnoredactare ]

28.    1981    Capcana Mercenarilor
Studioul Cinematografic Bucureşti
 Cine TV Berlin Germania, coproducţie

29.    1981    Duelul

Studioul Cinematografic Bucureşti

30.     1982    Întâlnirea
Studioul Cinematografic Bucureşti

31.    1983    Viraj Periculos
Studioul Cinematografic Bucureşti

32.    1984    Ringul
Studioul Cinematografic Bucureşti
 Cine TV Berlin Germania, coproducţie

33.     1985    Ciuleandra

Studioul Cinematografic Bucureşti
 Cine TV Berlin Germania, coproducţie

34.    1985    Ziua Z

Studioul Cinematografic Bucureşti

35 - 36.    1986    Căutătorii de aur ( [ adaptare după ] Jack London ), 2 serii, ( versiune cinema )
TeleMünchen ( RFG ) - Canada


37 - 38.     1986     Noi, cei din linia întâi, 2 serii
Studioul Cinematografic Bucureşti


39 - 40.     1987     François Villon [ , poetul vagabond ], 2 serii, ( versiune cinema )
TF 1 Franţa / Cine TV Berlin Germania / RAI UNO Italia


41 - 42.     1989     Mircea, 2 serii

Studioul Cinematografic Bucureşti


43.    1990    Coroana de foc
Studioul Cinematografic Bucureşti

44 - 45.     1990     Glorie şi onoare ( Wilhelm Cuceritorul ), 2 serii ( versiune cinema ) ****
Europa Film Paris Franţa, co-regie cu Gilles Grangier


46 - 47.    1994    Începutul Adevărului
       Oglinda
Studioul de creaţie nr. 2 " Star Film "


48.    1996    Punctul zero
Studioul de creaţie nr. 2 " Star Film "
Kiper Lascu, SUA, coproducţie

49 - 50.    1999    Triunghiul Morţii, 2 serii

Studioul de creaţie nr. 2 " Star Film "


51.    2004   Orient Express
Ro De Film

52.    2005   " 15 "
Cine TV Film Production

53.    2008    Supravieţuitorul
Media Pro

54.   2009   Carol I - Un destin [ pentru România ]
Media Pro

55.    2010   Poker
Media Pro

56.    2012   Ultimul corupt din România
Media Pro

57.   2013 ( ? )   Candele de zăpadă
Media Pro ( ? ) *****

* - Fotografiile nu sunt reproduse din volum. Posterele filmelor nu sunt afişate pentru a nu afecta lectura listei. Acestea vor fi publicate în ediţia a doua a Topului unui mare creator.
** - Viaţă, destin şi film a fost publicată în iulie 2011. Între timp, Sergiu Nicolaescu a regizat şi lansat Ultimul corupt din România, cel de-al 56-lea film. Maestrul se pregăteşte pentru Candele de Zăpadă.

*** - sunt notate datele premierelor în România
**** - filmat la începutul anilor '80
***** - Sergiu Nicolaescu şi Corneliu Vadim Tudor au anunţat începerea filmărilor în toamna acestui an.

În Moartea lui Ipu

FILME EUROPENE DE LUNG METRAJ PENTRU TV

8 filme pe peliculă de 35 mm / 27 serii a 90 min. + 2 filme a 60 min.

1.     1968     La Légende de Bas de Cuir ( [ adaptare după James ] Fenimore Cooper ), 4 serii

Franţa - Germania / Franco - London Film

2 episoade co-regie cu Pierre Gaspard-Huit
1 episod cu Jean Dreville ; ep. 4 Sergiu Nicolaescu

2.     1971     Sea Wolf      ( [ adaptare după ] Jack London ), 4 serii
TeleMünchen ( RFG ) - ZDF, co-regie cu Wolfgang Staudte

3.     1973     Deux ans de vacances ( [ adaptare după ] Jules Verne ), 4 serii
Franţa - Germania, co-regie cu Gilles Grangier

4.     1974    Omul de aur,  TeleMünchen Germania, regie, 1 serie 

5.     1975    Lockruf des Goldes ( [ adaptare după ] Jack London )

ZDF Germania, co-regie cu Wolfgang Staudte, 4 serii

6.    1976    Războiul de Independenţă, regie, 2 serii
TVR 1 România

7.    1980    Guillaume le Conquérant, 4 serii
TF1, Franţa
3 episoade co-regie cu Gilles Grangier
Episodul 4 Sergiu Nicolaescu

8.    1987     François Villon [ , poetul vagabond ], 4 serii
  TF 1 Franţa / RAI UNO Italia Cine TV Berlin Germania, regie şi producător executiv

2 filme de divertisment cu Amza Pellea ( Nea Mărin ) realizate pentru TVR ( 1971 )


În timpul faimoaselor scufundări care au dus la primul său scurt-metraj

FILME DE SCURT-METRAJ ( regizor şi operator ) : 9 filme

1.    1962    Scoicile nu au vorbit niciodată     Sahia Film
2.    1962    Legume de seră    Sahia Film
3.    1962    Primăvară obişnuită    Sahia Film
4.    1964   Memoria Trandafirului [ Ce que vivent les roses ]   Sahia Film
5.    1965     Lecţie în infinit    Sahia Film
6.    1981    Floare de mac ( Die Mohnblume )    Cine TV Berlin
7.    1984    Saşii din Transilvania    Cine TV Berlin
8.    2004    One Day ( Afganistan )    Cine TV Film Bucureşti
9.    2006    Lipseşte Amza    Cine TV Film Bucureşti


Din seria Sergiu Nicolaescu vor apărea ( pe 30 ale fiecărei luni )  :


Copiii lui Sergiu Nicolaescu. Partea a II-a : Actorul
Copiii lui Sergiu Nicolaescu. Partea a III-a : Scenaristul
Copiii lui Sergiu Nicolaescu. Partea a IV-a : Producătorul
Copiii lui Sergiu Nicolaescu. Partea a V-a : Scriitorul
Sergiu Nicolaescu : Festivaluri, nominalizări şi premii
Ediţia a II-a - revizuită şi adăugită - a articolelor de succes Topul unui mare creator




Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Tudor Gheorghe: "Eu nu spun adevărul cu răutate” de Dana Andronie, Jurnalul Naţional


În spectacolul "Nu se poate cu de toate”, veţi descoperi o pagină de istorie interesantă despre Caragiale

"Nu se poate cu de toate”... se poate! Şi pe 21 octombrie, la Sala Palatului, şi pe 19 noiembrie. Aşa a vrut publicul: să-l aibă pe Tudor Gheorghe de două ori, cu acelaşi spectacol, pe singura scenă mare bucureşteană. Obsedat fiind că trebuie să lase ceva serios în urmă în plan cultural, spiritual, educaţional, tot ceea ce a construit se va vedea că e construit foarte bine, foarte deştept. Parcursul vieţii sale culturale n-a fost făcut pe zigzaguri, pe "modă”. N-a ţinut cont de curente, de modă, nu s-a luat după nimeni, ci doar după el însuşi. De aceea este un personaj singular în peisajul culturii române, reuşind să aibă un public "ales”, după chipul şi semănarea sa.


Jurnalul Naţional: Cum se face că publicul vă tot vrea?

Tudor Gheorghe: Sincer să fiu, nici eu nu-mi dau seama cum se face. Cu cât mă îndepărtez mai mult de latura histrionică a show-bizului, cum zic ăştia, şi mă duc în profunzimea lucrurilor culturale, o anumită categorie a publicului tot vine cu interes. Regizorii au tot încercat să-l facă contemporan şi modern pe Caragiale şi astfel dispare esenţa dramaturgului. Frumuseţea la Caragiale constă în faptul că el a scris într-un anumit timp, iar cuvintele sunt foarte actuale şi astăzi... Spectacolul meu este de o simplitate adevărată, unde eu vin şi spun nişte texte de Caragiale.
Să ne bucurăm că avem coloană vertebrală, e la fel de rară ca aceea a infinitului şi la fel de greu de păstrat ca şi ceea ce ne-a lăsat Brâncuşi. Să ne bucurăm când dăm de un artist care ne spune, pe scenă, ceea ce crede, indiferent cât de dur este mesajul său...
Da, eu nu spun adevărul cu răutate. O spun cu o anume părăre de rău. Iar eu mă duc în fiecare an la Techirghiol şi am grijă de coloană, mă nămolesc ca să pot să fiu... eu (râde). Ce-mi place la acest spectacol este alternanţa extraordinară între umorul foarte fin al lui Caragiale şi actualitatea lui. Este incredibil. Probabil că asta o să-i amuze pe spectatorii mei.

Să înţeleg că iar aveţi şlagăre?
(râde) Din nou o să fiu "invidiat” de făcătorii de şlagăre. Liniile melodice şi felul în care sună orchestra - bineînţeles că l-am avut consultat pe domnul Marius Hristescu - te pot face să cânţi şi chiar să dansezi...

Şi iar nu vom da de "şlagărele” lui Tudor Gheorghe pe undele înguste ale radiourilor!
Eu sunt fericit că nu sunt amestecat cu ceea ce se difuzează la tv şi radio. Am rămas aşa cum am fost o viaţă întreagă, foarte singular în peisajul ăsta al culturii române.

"Eu m-am născut să fiu eu”, nu spuneaţi chiar dumneavoastră?
Da, aşa cum spunea şi fratele nostru, Romulus Vulpescu: "îmi sunt contemporan şi îmi e de ajuns”.

"Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme, vine o vamă,/ Vine o voce, vine, cheamă,/ Cheamă ziua, cheamă ora,/ Cheamă clipa tuturora”...

"Cheamă, pleacă, vine, este!” Dumnezeu să-l odihnească pe Romulus Vulpescu. Voi face şi un spectacol cu poezia lui...

Oamenii de cultură mai vin la spectacolele lui Tudor Gheorghe?

Am constatat, în ultima vreme, că nu mai vin. Nu-i mai interesează, au lumea lor. Spectacolele mele sunt omise de cronicarii de teatru, ca şi cum n-aş exista. Redactorii muzicali din posturile astea de radio habar n-au de mine...

Nu cumva sunteţi dumneavoastră de vină? Nu sunteţi de încadrat nicăieri!
Totuşi nu crezi că ar trebui să-i intereseze şi pe ei? Măcar aşa, de curiozitate. Fiind şi Anul Caragiale, ar trebui ca spectacolul meu "Nu se poate cu de toate” să le stârnească curiozitatea. Se fac atâtea festivaluri în stradă, evenimente, cu şi despre Caragiale. Şi se comentează la radio, iar eu fac un spectacol absolut inedit şi o să vină doar publicul meu. Sunt curios dacă va mai veni careva de la Ministerul Culturii...

Redescoperiţi şi restituiţi, cu graţie, lucruri esenţiale culturii naţionale. E de ajuns?
Da, îmi e de ajuns. În "Nu se poate cu de toate”, veţi descoperi o pagină de istorie interesantă despre Caragiale. După spectacolul de la Ploieşti, voi pleca la Bruxelles.

Aoleu!
(râde) Nu te speria, nu m-a trimis nimeni pe plan cultural. Mă duc eu, fiindcă am fost invitat de o persoană drăguţă, care din când în când mai ţine lucruri frumoase pentru românii de acolo. Pe 5 octombrie, voi face un spectacol din mai multe adunate, care va avea şi ziceri în limba franceză. L-am intitulat "Chemarea păsării de acasă”, deci va avea şi poezia lui Mircea Micu, dar şi a lui Grigore Vieru, şi folclor, şi puţin din Caragiale... Iar pe 10 octombrie, la Teatrul din Craiova, voi avea un spectacol, tot în cadrul Anului lui Caragiale.

Acum 20 de ani, realizaţi pentru prima oară "Pe-un franc poet”.

Da (râde). Şi am fost interzis a doua zi. Sunt curios acum să vedem ce se va mai întâmpla. Tot cei care ar trebui să ia atitudine după ce mă vor auzi în spectacol vor spune, probabil: "Lasă, e şi el un lăutar. Să latre, nu ne interesează pe noi. Să vedem noi cum devalizăm ţara asta. Lasă-l, el e cu cultura, cu Caragiale”. Ce cultură ne trebuie nouă în capitalismul ăsta?! Aşa a spus un parlamentar... Vezi, totuşi, americanii şi-au dat seama cât e de importantă şi au început să cumpere cultură din toată lumea. O naţie fără cultură nu-i nimic!

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 24 septembrie 2012

Contemporani cu Leonard Cohen de Ana-Maria Păunescu, Jurnalul Naţional


Leonard Cohen, poetul, cântăreţul, s-a întors în România. Şi a transformat o banală seară de sâmbătă într-o seară de poveste, cu muzică nobilă şi versuri tandre. Pentru mai bine de trei ore, Piaţa Constituţiei din Bucureşti ne-a fost tuturor domiciliu, pentru mai bine de trei ore, vocea gravă a artistului canadian ne-a îngânat elegant sentimentele, dorurile, tristeţea.

Ce m-a impresionat? Totul. Nu e un clişeu, nu e un fel banal de a spune cât a fost de frumos şi de onorant să-l ascult pe Leonard Cohen cântând şi recitând, vorbind cu publicul şi aşezându-se în genunchi pe scenă. Spectacolul a început la ora 20, fără nici un fel de întârziere, chiar dacă pe unele bilete era anunţată ora 20.30. Tristă şi nemeritată greşeală! La ora când se auzeau deja acordurile superbei piese „Dance me to the end of love”, prima din concert, mulţi, nepermis de mulţi spectatori încă nu se aşezaseră la locurile lor, ci îşi căutau rândul, zona şi aşa mai departe, cu pahare de suc sau de bere în mâini, cu câte un hot-dog îndesat în şerveţele, uitând, parcă, pentru ce veniseră în Piaţa Constituţiei. Bănuiesc că nu pentru mâncare şi nici pentru băutură, ci pentru Leonard Cohen, care şi-a început extraordinarul recital fără să ţină cont de agitaţia din public, de cei care păşeau buimaci prin semi-întuneric. După ce alergătura după locuri s-a încheiat, noaptea care se aşternea discret peste privirile noastre a adâncit emoţia şi ne-a permis tuturor să intrăm în atmosferă, să ne dăm seama cât de norocoşi suntem pentru că ne cântă un mare, incredibil de mare artist.

Mă uitam în jur, mai ales în partea a doua a concertului (la un moment dat s-a anunţat o scurtă pauză), şi aveam senzaţia că am ajuns în altă lume, într-o lume în care Leonard Cohen, prin vocea sa eternă, prin versurile lui sensibile, are grijă de noi, de cei mai puţin înzestraţi sau doar mai puţin norocoşi, mă uitam în jur şi-mi venea să plâng de emoţie, pentru că mii de oameni aplaudau în picioare zece artişti excepţionali. Abia când am ajuns acasă am priceput de ce violonistul a fost în permanenţă aplaudat cu mult entuziasm, aproape după fiecare intervenţie. Nu numai pentru uriaşul său talent, ci şi pentru că e moldovean de peste Prut, deci e, cum se spune, de-al nostru.

Aş fi stat să-l ascult pe Leonard Cohen încă o oră, încă cinci ore, încă o viaţă. Mă usturau palmele de la atât de multe aplauze, nu-mi mai era nici frig, nici somn, nici frică de lumea tristă în care trăim. Pentru trei ore şi jumătate (atât a durat concertul susţinut, fără nici un fel de artificii tehnice, de un om care tocmai a împlinit frumoasa vârstă de 78 de ani), am uitat de politică, de tragediile sociale, de problemele personale şi de dorul de trecut. Pentru trei ore şi jumătate, am avut impresia, pentru prima oară după mult timp, că şi prezentul poate să ne aducă linişte, siguranţă şi lacrimi de bucurie, indiferent dacă între noi şi cei mai dragi stau continente, lumi sau doar câţiva paşi. Încă mă urmăreşte entuziasmul mulţimii. Încă-l aud pe Leonard Cohen recitând. Încă îl am în minte, cu pălăria pe cap şi cu ambele mâini pe microfon, cântând şi împărţind cu noi lumina pe care o poartă pe chip şi eternitatea pe care o duce în glas...


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 19 septembrie 2012

Marele cărturar Romulus Vulpescu pleacă după fiica sa

Tragic ... La distanţă de o lună mor şi fiica, şi tatăl ... A plecat jumătatea doamnei Ileana ...



Îmi sunt contemporan - şi mi-e de ajuns ... - Romulus Vulpescu, 1968


Omul de cultură Romulus Vulpescu a încetat din viaţă, avea 79 de ani.

Dumnezeu să-l odihnească!


M-am împăcat mai demult cu gîndul inexorabilei plecări obşteşti, deşi un alt gînd, poate-acelaşi, nu-mi dă pace, stîrnindu-mi neliniştea: viitorul limbii române. Mă tulbură destinul ei legat de veşnicia acestui neam binecuvîntat de Pronie. Strădaniile mele, scrisul îndeosebi, au avut (mărturisit sau nu) doar un ţel: glorificarea limbii naţionale, bun patrimonial ce mi-a îmbogăţit existenţa - într-un fel trag nădejde pilduitor şi pentru alţi împătimiţi de aceeaşi dragoste. Căci am învăţat să-mi exprim gîndul şi gîndurile graţie unor dascăli iluştri de la care am deprins-o: atît barzii populari anonimi cît şi scriitori clasici şi contemporani, cu toţii rude ale mele din marea familie de creatori ai cuvîntului românesc scris şi rostit. Dînşii mi-au sădit în suflet sentimentul patriei şi sensul eternităţii ei. - Romulus Vulpescu - Jurnalul Naţional, 4 aprilie 2009

Opere (originale): Poezii, 1965; Proză - Exerciţii de stil (proză şi teatru), 1967; Romulus Vulpescu şi alte poezii, 1970; Procesul Caragiale-Caion (teatru-document), 1973; Arte & Meserie, 1979; Armura noastră - cartea (30 de poezii scrise şi rostite de autor), disc "Electrecord", 1986; Versuri (1948-1993), 1995; Hîncu - ba ! (două volume de polemici, de opinii şi de controverse: Zodia Cacealmalei şi Praznicul puşlamalelor), 2002; Vraiştea, versuri, 2004; Vechituri & novitale, versuri, 2007; Proze perimate, 2007.

Romulus Vulpescu s-a născut la Oradea, în 1933, şi a urmat cursurile Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1955).

A lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1955-1960), apoi la Editura pentru Literatură Universală (1961-1964), şi la revista „Luceafărul" (1964-1965).

A fost secretar literar şi director adjunct la Teatrul „Barbu Delavrancea" (1967-1969), muzeolog la Muzeul Literaturii Române şi în redacţia „Manuscriptum" (1970-1973), secretar la Uniunea Scriitorilor (1973-1989), director al Teatrului Mic (1990-1991).

Între 1990-1992 a fost senator şi membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului din 1994 şi până în 1998, când s-a pensionat.

( sursa : Jurnalul Naţional )

Ştefan Augustin Doinaş şi Al. Balaci îi înmânează cărturarului un premiu literar ( anii '70 )

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Un an fără ... Johnny Răducanu - Revisa Esquire ( Dia Radu, septembrie 2007 )

Johnny Răducanu
Pianist, compozitor, 76, Bucureşti


Cred în Duke Ellington, în John Coltrane şi în Louis Armstrong. În jazz, Armstrong e Beethoven.

Când mă uit în jur şi văd câţi ignoranţi se cred specialişti, îmi dau seama că numai un pârţ de-al meu face cât tot ce ştiu ei. Ce talentat sunt!

Odată, la Paris, un indian cu turban mi-a ghicit în palmă că o să fiu cineva important.

Aş fi avut veleităţi de gangster. Nu de găinar, ci de gangster justiţiar. Azi nici mitocanii nu mai sunt ca altădată. Pe vremuri mai citeau câte-o carte.

Pe mine m-au violat fetele, aşa mult le-am iubit. Pentru ele mi-am dat şi cămaşa de pe mine. Am fost îngăduitor chiar şi cu cele care mi-au făcut rău.

Îmi plac femeile inteligente şi emancipate. N-am găsit până acum femeia vieţii mele. Totdeauna a fost o auroră falsă şi am închis ochii.

Într-o relaţie de cuplu totul e să ştii să umpli găurile din caşcaval. Niciodată nu-i poţi oferi celuilalt totul. Eu o împing să meargă şi la altul.

Nici o fată inteligentă, deşteaptă şi emancipată nu e uşă de biserică.

În Suedia
m-am culcat pe rând cu bunica, cu mama şi cu fata de 14 ani care dormea cu poza mea sub pernă. Strigau suedezele după mine „You’re a fucking man!”. Nu mai era nimeni de culoarea mea pe-acolo.

În casa mea n-a intrat nici o proastă. Dacă a intrat proastă, a ieşit deşteaptă.

La mine uverturile sunt frumoase, nu fututul... Într-o zi mă pusesem în pat şi voiam să mă odihnesc; ei i s-a făcut chef de dragoste şi în timp ce făceam amor a luat România Literară şi a început să citească. Am văzut ce face şi-i ştiam şi ritmul de citit. Şi îi zic: „Ai ajuns la pasajul ăla unde George Călinescu spune că există câteva ipostaze în care poţi să negi adevărul? La care eşti, la prima sau la a doua?” Atunci gagica a explodat, a aruncat ziarul şi a sărit pe mine ca o hienă.

Un copil?! Nu cred că mi-aş fi dorit. N-am vrut să intru în programul naţional de multiplicare a rasei.

Când am înţeles de unde porneşte toată esenţa muzicii lui Beethoven, am avut o erecţie.

La 20 de ani iubirea ţi-o decid alţii. La 30 e o confuzie, din care uneori se mai nasc şi copii. La 50 de ani începe să se apropie de adevăr. La 76 de ani... nu mai e nici o iubire. Am iubit până la vârsta asta şi a ieşit un căcat. Acum am doar relaţii.

Politica nu mi-a plăcut niciodată. Ce dracu’ să-mi placă la ea?!

Iliescu mi-a dat o decoraţie şi m-a făcut cavaler. L-am întrebat la ureche în timpul ceremoniei la ce e bun ordinul ăla. „Păi, când o să mori, o să se tragă trei salve de tun.” „Mă cac pe ele de salve!”, i-am răspuns.

Dacă e ceva ce regret în viaţa asta e că n-am putut să arunc în aer comunismul. Şi ce e şi mai jalnic e că nici acum nu pot.

Sunt împotriva
războaielor, dar sunt totuşi de acord cu americanii.

Modestia e lucru mare. Eu m-am îngâmfat la bătrâneţe. La 40 de ani se spunea că sunt cel mai bun contrabasist din Europa şi mi se urcase la cap. Orgoliul nu merge mână în mână cu arta. Inspiraţia nu vine decât pe suflet curat, ca într‑un lan de grâu unde vântul aruncă doi-trei maci.

Cea mai bună lecţie pe care am învăţat-o este simţul măsurii. Excesele sunt pentru acasă, între patru pereţi.

Nu mă duc la biserică, dar cred că există Dânsul. Dânsul chiar mi-a dat voie să-i înjur pe popi, fiindcă am spus că sunt din armata Lui, unde a fost şi Beethoven general, şi am primit derogare să cânt şi cu muzica mea să împac oamenii.

Niciodată nu m-a inspirat nimic altceva să cânt decât femeile. Când cânt, fiecare notă e erotică, e o iubire care se descarcă într-un final, ca în amor.

Să nu credeţi că înaintea morţii m-au apucat găinăriile. Sunt în perfecte facultăţi mintale. Ţineţi minte că toţi artiştii care au ceva de spus au încontinuu – indiferent că şi-o exprimă sau nu – obsesia fututului. Vorbitul meu e o formă de libertate. De fapt, vorbele mele sunt doar nişte margini care echilibrează un conţinut extrem de subţire.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

duminică, 16 septembrie 2012

90 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia de Carmen Anghel, Jurnalul Naţional


Coroana de oţel a regilor României (MNIR), a fost realizată la Arsenalul Armatei din oţel, pânză catifea. Oţelul a provenit de la unul dintre tunurile capturate de armata română în confruntarea cu trupele turceşti la Plevna înanul 1877. Regele Carol I este cel care a purat-o prima dată / Foto: Karina Knapek

Muzeul Naţional de Istorie a României (MNIR) a organizat o superbă şi emoţionanată expoziţie dedicată acestui eveniment.
Sunt expuse coroanele purtate de regele Ferdinand şi regina Maria, sceptrul regelui Ferdinand, fastuoasele mantii de încoronare, alături de numeroase documente, publicaţii, imagini, medalii sau obiecte de mobilier. Toate sunt mărturii ale uneia dintre cele mai importante zile din istoria poporului român.

Hotărârea cu care Regele Ferdinand şi Regina Maria au luptat pentru refacerea României Mari şi dragostea de ţară pe care au dovedit-o mai ales în timpul Primului Război Mondial (totul bazat pe jertfa poporului român, aşa cum recunoaşte chiar Ferdinand în Proclamaţia de la Alba Iulia), au făcut ca Încoronarea de la 15 octombrie 1922, să fie privită ca un fapt firesc.

În "Însemnări zilnice” , regina Maria ne-a lăsat cuvinte nepreţuite despre acest eveniment.
La 7 octombrie, aflată la Sinaia, regina se va supune unor şedinţe foto chinuitoare, îmbrăcându-se pentru a lăsa mărturie posterităţii, cu straiele pe care le va purta la marele eveniment.
"(...) A fost o corvoadă exasperantă, dar singura consolare a fost că toaleta mea este remarcabilă. Port splendid imensa coroană de aur, încrustată cu pietre preţioase, şi mantia copleşitoare. Arăt ca acele statui ale Fecioarei care , în ţările catolice, sunt în mod special înveşmântate şi împodobite cu bijuterii în zilele de sărbători şi purate pe străzi în procesiuni. Lucrat pe un fond cu fir de mătase roşie are umbre splendide, ca un apus de soare. Coroana, care are forma coroanelor de pe vechile fresce româneşti, mă avantajează extraordinar. (…) Sunt, desigur, a mon avantage în această ţinută dificilă şi, cum am reputaţia de a nu mă da băută, din punctul meu de vedere, ca femeie, este important, pentru că în această zi mare, ca regină a poporului meu, vreau ca inimile lor să bată pentru mine cu mândrie. Nu vreau să-i dezamăgesc, am această ambiţie. Aşa că am lăsat o femeie să mă fotografieze, pentru că poate vedea detaliile pe care un bărbat nu le remarcă.(...)” . Pe 10 octombrie regele Ferdinand avea să fie supus aceluiaşi "tratament”.

Regele şi Regina, încoronaţi, sub baldachin, în ziarul Universul, din 22 octombrie 1922 

ZIUA ÎNCORONĂRII NOASTRE

"Duminică, 15 octombrie 1922/ Alba Iulia. Ziua încoronării noastre.
Ploaie! Aceasta a fost prima impresie – dar nu o ploaie tare, doar o stropitură pe fereastra mea, mici linii lungi şi distanţate ceea ce din feririce înseamnă că erau doar picături şi la linia orizontului se ridica un soare palid. (…).” Regina s-a pregătit pentru ceremonie chiar în trenul regal. Apoi... "(...) Am coborât în toaleta mea roşu-auriu, pe umeri cu o mantie de catifea purpurie, căptuşită cu albastru şi argintiu, şi pe cap cu un voal auriu strâns bineînţeles cu "marele” meu "Cordon” şi "Steaua”. Arăta destul de bine, dar fireşte că este simplă faţă de celelalte prinţese şi regine care aveau deja diademele pe cap. Toţi arătau perfect şi erau cu toţii draguţi, ceea ce se întâmplă rar. Cele două fiice ale mele regine, fiecare în genul ei, era o plăcere să le vezi. (...) Am fost foarte mândră de femeile din familia mea. (...)”

"Alba Iulia este frumoasă. Un orăşel-cetate vechi, şi acolo, în mijlocul zidurilor crenelate, fostul guvern (Averescu) a construit mica catedrală unde urma să aibă loc încoronarea. Ea este în centrul unui scuar, înconjurată de o cladire, ca o mănăstire. A fost foarte mult criticată şi are, fireşte, greşeli, dar, în general, arată extrem de frumoasă şi plăcută şi a fost minunat împodobită şi îngrijită.
Regina Maria - potret realizat de Costin Petrescu 

Regele Ferdinand - potret realizat de Costin Petrescu 
Am sosit la biserică unde toţi oaspeţii îşi ocupaseră deja locurile. Nando şi cu mine stăteam pe scaunele-tronuri, unul în faţa celuilalt. Slujba a fost frumoasă, sobră, nu prealungă, corul excelent. Interiorul bisericii, deşi nu este mare, este impozant şi frescele sunt bune.

După ce s-a terminat slujba, Nando şi cu mine, urmaţi de cei care ne duceau coroanele şi mantiile, am ieşit afară, în marele scuar din partea cealaltă a bisericii, unde se ridicase o estradă cu un baldachin deasupra. Toţi oaspeţii au luat loc în jurul estradei unde doar Nando şi cu mine stăteam singuri. Bătrânul Ferekide, ca preşedinte al Senatului, şi Orleanu, preşedintele Camerei, au înaintat cu coaroanele noastre, generalul Lupescu cu mantia majestăţii Sale, şi generalul Popovici cu a mea. (…) Ferekide a înaintat spre Majestatea Sa, cu coaroana de oţel, după ce generalii ne puseseră pelerinele sau, mai degrabă, mantiile noastre regale, a mea toată în roşu şi aur, pe care am descris-o deja, şi a lui Nando în roşu-purpuriu, ambele brodate cu diferite însemne ale României Unite, Nando, care a pus greaua coroană pe capul meu, în timp ce toate clopotele au sunat şi acele salve de salut regal au fost trase. Nando m-a ridicat şi m-a sărutat în vreme ce toţi cei prezenţi au aclamat din toate puterile şi toate muzicile militare au cntat imnul naţional. Cred că trebuie să fi fost o frumoasă imagine, şi sper că Majestatea Sa şi cu mine ne-am jucat bine rolul şi am arătat cum am putut mai bine în veşmintele noastre copleşitoare. (...)”

Se spune că această ceremonie a fost imaginată de regina însăşi, care a prleuat câte puţin din tradiţia britanică (de exemplu baldachinul) şi ce s-a putut din cea românească. Ceremonia de la Alba Iulia "a fost evenimentul monden al anului” după cum spune dl. dr. Ernest Oberlander-Târnoveanu, directorul general al MNIR, a fost filmată şi fotografiată, iar presa de pretutindeni, din Europa şi America a relatat despre această minunată zi.

Mantia reginei din mătase brocart, fir de aur, hermincă şi pietre semipreţioase- proiectată de arhitectul Costin Petrescu / Foto: Karina Knapek
Mantia regelui din catifea, fir de aur, hermină, mătase, argint aurit- proiectată de arhitectul Costin Petrescu / Foto: Karina Knapek
"Am mers foarte încet sub baldachinul care a fost purtat de ofiţerii din regimentele noastre, îndreptându-ne spre palatul care este construit în chip de mânăstire, în jurul scuarului bisericii, urmaţi de familie şi de oaspeţii noştri. Am urcat încet scara şi apoi ne-am înclinat în faţa oamenilor de jos, care ne-au aclamat cu ovaţii extraordinare. Apoi, începând cu familia, au trecut cu toţii să ne felicite şio să ne sărute mâinile.

Totul a decurs cât se poate de bine, având în vedere că în ţara noastră toate marile ceremonii sunt greu de organizat, din mai multe motive, principalul fiind că nu există tradiţie, totul trebuie inventat de cei care ştiu prea puţin. Întreaga ceremonie însă a fost pitorească, sobră şi, în acelaşi timp, nepretenţioasă.”

A urmat marele banchet, apoi parada militară. Oraşul-cetate "era în srăbătoare şi plin de flamuri”.
Perechea regală şi oaspeţii săi au mers apoi la Bucureşti, unde au fost organizate alte petreceri, ca să se bucure şi poporul. Regele Ferdinand şi Regina Maria nu au lipsit de la ele, chiar dacă vremea a fost potrivnică şi a plouat tot timpul.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Ştefan Iordache, unul dintre cei mari din Theatrum Mundi de Rodica Mandache, Jurnalul Naţional


"Nici o corabie nu s-a întors vreodată de la Capricorn sau din Mările Sudului?” scria cândva Geo Bogza, şi eu citesc versul şi mă gândesc la Ştefan Iordache. Câţi ani au trecut de când s-a mutat de la noi ? Parcă a trecut o veşnicie!
Mă gândesc mereu la el cu nestinsă emoţie. A fost unul dintre cei mari din Theatrum Mundi. S-a născut să fie pe scenă Hamlet şi Raskolnikov şi dacă nu se grăbea să plece, ar fi jucat şi Prospero sau Regele Lear.

Am trăit toţi într-o vreme neagră şi urâtă, pe care am uitat-o, s-a topit. El era unul dintre cei care luminau ca un luceafăr, poate de aceea ne lipseşte atât de mult! Erau vremuri tulburi şi ticăloase, dar el a scăpat neticăloşit.

Avea o credinţă fierbinte-n teatru, era fanatic, era posedat.


Un adolescent în extaz. Aşa a fost până a plecat. Avea o ştiinţă cu care se născuse în ce priveşte intensitatea sentimentelor, a emoţiilor, a trăirilor!

Spre sfârşit avea pe faţă şi în albeaţa părului, pecetea nopţilor târzii. Gândurile lui erau în taină cele care teatralizau viaţa al cărei observator atent era.

Acest unic Ştefan Iordache, care cu rolurile lui îţi deschidea inima, care cu glasul lui te făcea să traieşti emoţii mari şi să devii aventurier pe Mările Sudului.

Pentru el teatrul nu a fost doar o profesie, ci însăşi viaţa, tot sensul ei.


La sfârşit era cu părul alb, dar pentru mine tot tânăr era, numai tânăr şi chiar foarte tânăr!

Adolescentul. Cel năbădăios. Ben, din Tigrul de Schisgal. Era în compania unei actriţe uriaşe, la spectacolele căreia mă duceam de multe ori, Ileana Predescu. Regizor era Dinu Cernescu, regizorul miracol pentru Ştefan Iordache. Cu el a făcut cele mai importante roluri ale vieţii lui: Hamlet - Shakespeare şi Viziuni flamande - Ghelderode.
Dinu Cernescu l-a portretizat foarte scurt şi simplu : "Are o agilitate de felină. Ştefan s-a mişcat întotdeauna expresiv, a avut un fel de voluptate a corpului, fără să dea, aparent, nici cea mai mică însemnătate acestui lucru. Ţine de interiorul lui pe care nu-l ştie nimeni. Nici chiar el. Şi nici nu trebuie ştiut. E ca şi cum ne-am uita într-o cutie fermecată. Când o deschizi, iese ceva spectaculos şi ca să păstrezi taina, trebuie să o închizi imediat la loc ."
Piesa lui Murray Schisgal era la modă în 1965. Erau tinerii furioşi!


Era un spectacol eveniment. Am ieşit năucită. Cei doi actori erau uluitori. Liviu Ciulei a scris despre spectacol: "Interesantă formula de spectacol! Bravo pentru debutul bucureştean al tânărului Ştefan Iordache!"

Avea un temperament deosebit, un continuu fortissimo vocal, era o adevarată performanţă vocală, de mişcare. Se vorbea despre Ştefan Iordache peste tot.

Nu erau numai vorbe de laudă, dar nu asta era important.

În peisajul artistic al Bucureştiului, apariţia fenomenală a lui Ştefan a fost un mare moment, unul de mare referinţă pentru teatrul omenesc.

În acest rol era o orchestră. Era un uragan.

De dragul lui, când printre studenţi găsesc un interpret bun pentru piesa lui Schisgal, pun la clasă "Tigrul" şă-mi aducă aminte de Ştefan.

E un "dor", nu numai dor, ci un gol, ceva care lipseşte definitiv.

Şi închei această aducere aminte cu vorbele lui Colea Răutu, cel mai grozav barbat, un "maschio": "Dacă aş fi fost femeie, l-aş fi luat bărbat."

PS: Ştefan Iordache a plecat la 14 septembrie 2008


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

vineri, 14 septembrie 2012

Ştefan Iordache, Regele Scamator

Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită


Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decât să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa. - Ştefan Iordache


Bre muică, tu scamatoriu o să te faci!
Mamă-mare, de acolo, pe unde oi fi, să ştii că zicerea matale, care acum parcă îmi sună un pic şi a blestem, s-a împlinit. - Ştefan Iordache



La calibrul unui astfel de artist, ar trebui să scriu Genial şi să închid articolul.
Ştefan Iordache reprezintă actorul desăvârşit, actorul boem, plin de talent, desăvârşit în arta sa.
A iubit publicul şi a fost iubit de public. Totuşi, a fost dezamagit de dezmăţul ultimilor ani, de circul mediatic . A fost măcinat de o boală cumplită. Nu a lăsat să se vadă asta - " defect " al marilor oameni aflaţi în suferinţă. Ştefan Iordache a fost un luptător şi a luptat pâna în ultimul moment.

Când a sosit acest ultim moment, era departe de casă, tocmai la Viena. S-a alăturat altor mari actori, pierduţi printre stele, ca Ilarion Ciobanu sau Ovidiu Iuliu Moldovan, în acel an nefast, 2008.
A devenit deja un clişeu a spune că a plecat prea devreme, dar aşa este. Toţi pleacă prea devreme.
Şi, natural, toţi suntem datori cu-o moarte. Dar când nimeni nu vine să umple - să încerce măcar - aceste goluri ...


Ştefan Iordache a fost şi rămâne maestrul rolurilor psihologice. Al rolurilor grele, apăsătoare. Dar el a jucat în cele mai variate tipuri de filme, de la istorice la dramatice .

 A pornit de jos . A copilărit în cartier - unul muncitoresc - : în Rahova. Nu a uitat însă niciodată timpul petrecut la Calafat, cu buncii.


Dintr-o brigadă de actori amatori, a ajuns poate cel mai apreciat student al promoţiei sale, debutând, împreună cu Gheorghe Dinica, în Străinul . Avea să urmeze o carieră teatrală şi cinematografică incredibilă. Cum spunea Otto Weininger :   Întregul geniu este cucerirea haosului şi a misterului.
Ştefan Iordache le-a cucerit. Dar, ca un rege scamator, s-a jucat, folosindu-le, cu emoţiile, cu gândurile noastre. Cu sufletele noastre. Şi dintr-un pocnet de deget transforma haosul şi misterul într-o splendidă simfonie de simţiri.

Iată că maestrul Beligan îl consideră cel mai bun actor român ...


Cum spunea bădia Ernest Maftei : talentul înseamnă să primeşti şi să oferi iubire, ceea ce Ştefan Iordache a făcut din plin .
Modest, elegant, distins, semeţ ( fără să vrea neapărat asta ) . Ce om extraordinar era Ştefan Iordache, ce forţă !
Alături de Gheorghe Cozorici şi Adrian Pintea, marele Hamlet al teatrului românesc .
 Atâtea roluri în film şi teatru, atâtea amintiri, atâtea speranţe, atâtea visuri, atât suflet ... toate adunate cu greu în cartea Ludmilei Patlanjoglu, cu un titlu neasemuit de frumos, Regele Scamator ...
Consider că i se potriveşte mult mai mult Regele Scamator, decât Cel mai iubit dintre actori. Este mai original, mai duios ....


Cele mai cunoscute personaje



Doctorul Aioanei din Ciuleandra lui Sergiu Nicolaescu este fără îndoială cel mai reprezentativ personaj al lui Ştefan Iordache. Filmul psihologic, adaptare cât se poate de fidelă a romanului lui Liviu Rebreanu ( voi face curând o recenzie ), al lui Sergiu Nicolaescu aduce în lumină partea întunecată a fiinţei umane, frica şi întunericul ce sălăşluiesc în fiecare om.
 În romanul lui Liviu Rebreanu, pe doctor îl chema Ursu, dar probabil că Aioanei are o sonoritate mult mai ţărănească, mai puternică. De fapt, se poate spune că este chiar o aluzie, pentru că Aioanei este un nume întâlnit în zona Moldovei. Personajului interpretat de maestrul Iordache i se răpeşte iubita, jumătatea. Oare nu şi jumătate de Moldovă a fost răpită ? Interesant scenariu.
Ştefan Iordache face un personaj extraordinar, care devine unealta soartei împotriva celui care i-a răpit fericirea şi, până la urma, viaţa .
Poate şi faptul că este singurul personaj principal interpretat într-un film de Sergiu Nicolaescu, interpretarea lui Ştefan Iordache atinge culmea geniului din întreaga sa carieră cinematografică.


Este păcat că doi artişti de primă mână ca Sergiu Nicolaescu şi Ştefan Iordache s-au întâlnit atât de rar.
Mare pacat .
A jucat un colonel horthy-ist în Noi, cei din linia întâi. Mai înainte, pe asul serviciilor secrete, Eugen Cristescu, în Ziua Z. Secvenţele acestea au fost folosite la începutul anilor '90, tot de Sergiu Nicolaescu, pentru a crea Începutul Adevărului - Oglinda.
Ce ar fi fost o Ultimă noapte de dragoste cu Ştefan Iordache ?
M-am gandit ce Gheorghe ar fi făcut într-o posibilă Groapă, a lui Eugen Barbu, semnată de regizor ...
Sau ce Toma Zodian din Asfinţit de Europă, Răsărit de Asie, ultimul roman publicat de tizul său, Fănuş cel Mare ...
Oleg Yankovskyi a fost perfect în Ladima, în ecranizarea de peste Prut a Patului lui Procust de Camil Petrescu. Dar la Buftea, filmul nu ar fi fost posibil dacă în rol nu era ori Ştefan, ori Ovidiu Iuliu Moldovan.
 Ce comori descoperim în imaginaţie, nu ?


Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pamanteni : cel mai cunoscut rol al marelui actor . Abordarea lui Ştefan Iordache este cu totul unică. Victor Petrini este un om pierdut, o comoară de idei si de idealuri pierdută. Decăderea şi distrugerea lumii vechi, distrugerea filosofiei acestei lumi de către bolşevici se confundă cu distrugerea lui Petrini. Universul lui se năruie, valorile se destramă şi lumea pe care o cunoştea dispare. Ieşit din puşcărie, devenită un lagăr al distrugerii naturii umane, Victor Petrini descoperă că şi în libertate există gratii .
 Filmul lui Serban Marinescu este inspirat din romanul lui Preda, deci nu este o adaptare a romanului. Sigur lui Marin Preda nu i-ar fi plăcut filmul, cum nu i-ar fi plăcut nici Moromeţii lui Gulea ( deficitară regia şi păcat de un personaj genial care ar fi putut fi făcut de Dinică ), dar pentru distribuţia stralucită, nu cred că ar fi avut ceva împotrivă şi s-ar fi minunat cât de Petrini a fost Ştefan Iordache.


Cu Serban Marinescu, maestrul a lucrat şi în Cei care plătesc cu viaţa ( dupa Jocul Ielelor de Camil Petrescu ), unde face poate cel mai stralucit Şerban Saru-Sineşti, şi Ticaloşii, într-un rol extraordinar, Didi Sfiosu .

Cu Maia Morgenstern 

Prinţul Lai Cantacuzin din Noiembrie, ultimul bal este, probabil, cel mai reprezentativ rol din filmografia cu Dan Piţa ( la mare concurenţă cu Hotel de lux, răsplătit cu Leul veneţian de argint ). Un rol greu, psihologic, într-o ecranizare a nuvelei lui Mihail Sadoveanu Locul unde nu s-a întâmplat nimic, personajul lui Ştefan Iordache se va aseamăna cu Prinţul lui Sergiu Nicolaescu din Orient Express.

Cu Şoimiţa Lupu
Ştefan Iordache şi Dan Pita au mai lucrat în :


Bietul Ioanide ; Pruncul, Petrolul şi Ardelenii ; Concurs ; Hotel de Lux ; Eu sunt Adam şi Omul Zilei.

Cu Ion Pacea, în Bietul Ioanide
Ştefan Iordache a jucat în filme de marcă ale cinematografiei româneşti, printre care :

Străinul
( debut în film ), Gaudeamus igitur, Un film cu o fată fermecatoare ( Margaresta Pâslaru ), Adio, draga Nela! ( debut regizoral pentru regretatul Cornel Todea ) , Doctorul Poenaru, Ediţie specială ( poate cel mai bun film al lui Mircea Daneliuc ), Înghiţitorul de săbii, De ce trag clopotele, Mitică ? ( rolul din titlu ) şi Glissando .


În De ce trag clopotele, Mitică ?

 Niciodată nu a dat arta românească un trio muzical ca Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică şi Nelu Ploieşteanu.


Maestrul însuşi posedă o voce minunată, cu care a înregistrat multe melodii de suflet. Cea mai cunoscută rămâne Magazinul meu de vise. Un cântec ce mă cutremură de fiecare dată ...


Marele actor a fost prieten şi cu alţi mari artişti. Cu Sebastian Papaiani, de exemplu, pe care l-a convins chiar să vină să locuiască la Gruiu.

 

Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică au făcut Şarpele roşu. Cei doi mari prieteni au debutat împreună, în Străinul. Ultimele lor întâlniri au fost în Cel mai iubit dintre pământeni şi Ticăloşii.


În Ticăloşii
Ştefan Iordache este considerat de mulţi cel mai mare actor român. Bunăoară, cum am amintit, de maestrul Radu Beligan. Deşi nu l-aş pune pe primul loc, el rămâne unul dintre preferaţii mei, unul dintre acei mari actori. Fără odihnă, fără rău. Un actor şi un om plin de geniu, de bunătate şi de dumnezeire.


În primăvara lui 2010 avea să moară ( fizic, pentru că sufletul ei a plecat odată cu Ştefan ) doamna Mihaela Tonitza Iordache, soţia marelui actor.


Înălţarea lui Ştefan Iordache a venit de Înălţarea Sfintei Cruci. După o mare şi tăcută suferinţă, maestru a intrat în icoană la 14 septembrie 2008.
Da ! Ştefan Iordache a fost dumnezeit. A avut har şi a devenit unul dintre cei mai mari artişti.
Simpla lui prezenţă pe ecran încremeneşte şi intimidează.
Sergiu Nicolaescu l-a caracterizat drept un actor serios, cu multă intuiţie, cu foarte ( apăsat ) mult talent. Un actor desăvârşit ! Şi apoi, grav : Bucuraţi-vă ... sau întristaţi-vă ... ( emoţionat ) Au început să moară " dinozaurii " ! 




Ştefan Iordache, vorbe de geniu

Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.

Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician.



Dacă aş lua viaţa de la început, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii.


Actorii sunt ca nişte copii. Se bucură când primesc premii, se bosumflă când sunt criticaţi, indiferent ce carieră ai în urma ta.

Cine naiba o fi inventat cârciuma? Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi nu au unde să bea un pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit pentru asta.

Văd doar oameni deştepţi, dar necinstiţi. La noi, gura bate scaunul, ca să nu zic altfel.

Sigur, în societatea modernă, trebuie să ştii teatru ca să vinzi un produs. Pe vremuri, avocatura era în această postură.

După părerea mea, vedetă este personajul care are cu ce să se legitimeze profesional, care are popularitate şi care caută să stimuleze mereu această imagine. Prezentatoarea de la meteo e? Dar fata cu sânii goi, pozată în porumb, e?






Semnează al dumneavoastră, Ştefan Paraschiv

Struguri de Gruiu de Fănuş Neagu

 

Fănuş Neagu: Fănică Iordache era, pe scenă, un hohot al florilor, un faun şi un crâng înverzind pentru bucuria spiriduşilor.

– Salut, Fănică!

– Salut, Fănică!

Astea erau vorbele cu care ne întâmpinam ori de câte ori ne vedeam şi, imediat, ziua, oricât de mohorâtă, se lumina şi-şi împodobea buzele cu un surâs ce ţine de nobleţea răsăritului de lună pe ape. Pentru că amândoi veneam de la Dunăre – cele mai frumoase amintiri din copilăria lui Ştefan Iordache se împleteau cu vuietul fluviului lângă oraşul Calafat; ale mele veneau din ploaia de aur care scaldă străzile Brăilei şi câmpia. Iubeam deopotrivă de mult oraşul Bucureşti, dar de multe ori mârâiam împotriva lui, fiindcă ne deposedase de Dunărea noastră.

Fănică Iordache era un om vesel, cu nuanţe aparte de tristeţe, culese toate dintr-o depărtare ce vine mereu să se aşeze la fereastra amintirii. A visa cu ochii deschişi e cea mai teribilă meserie din lume, fiindcă atinge perfecţiunea plutirii.

Peste toate, aud glasul unei viori împletindu-se cu al lui Ştefan: La Chilia-n port. Cântând, Fănică avea un stil unic de a fi trestie gânditoare şi de a fi Till Eulenspiegel (Buhoglindă). Aşa suntem toţi cei care măsurăm Dunărea cu pana vâslei şi dealul cu o coardă de viţă-de-vie.

Îmi plăcea de multe ori să văd lumina cu ochii cu care o vedea el. Odată, într-una din acele înserări grele de vechime când, obsedat de Esenin, hălăduiam prin oraş murmurând: Departe-i, hăt departe-i, Bagdadul legendar/ Unde-a cântat odată şi a râs Şeherezada, paşii m-au purtat parcă făr’de voie la Teatrul Nottara, unde se juca musicalul "Bună seara, domnule Wilde". Cred c-a fost cea mai frumoasă seară de primăvară pe care am trăit-o în Bucureşti. Scandalos de tânăr, Fănică Iordache era, pe scenă, un hohot al florilor, un faun şi un crâng înverzind pentru bucuria spiriduşilor. Cânta, dansa şi era zeul tuturor fetelor din sală şi al tuturor fetelor care încolţeau pentru dragoste. Era învingătorul şi calul lui alb. Probabil că era şi frâul de aur pe care-l atingeau cu mână blândă stăpânii Olimpului. În seara aceea, m-a întrebat:

– Fănică, de unde ţi-a venit ţie în cap fraza asta: "Am băut un vin atât de bun, încât îmi venea să-i spun dumneavoastră"?

Eram atunci la vârsta când îţi place de o mie de ori mai mult să trăieşti decât să te priveşti trăind.

Fermecătoarea-i inteligenţă artistică l-a situat dintru începuturi în rândul celor mai de seamă actori. Ascensiunea lui, parafrazând titlul unei piese de Brecht, n-a putut fi oprită de nimeni şi nimic. Nu mă feresc de cuvintele mari: avea geniu şi, în aceeaşi măsură, cultul prieteniei. Într-o noapte de iarnă, a sunat telefonul. Ridicând receptorul, i-am auzit glasul, rostind un text de-al meu:

– Ninge cu patima iernilor de demult. Ca o poruncă de a ne simţi fericiţi. Pe drumuri şi mai ales în hanuri. Ninge cum nu mai credeam că cerul ştie să ningă şi în suflet mi s-au deschis trei răsărituri de ianuarie în care caii noştri s-au bătut cu lupii pe Dunărea îngheţată. Ninge dintr-o lume în alta... Ninge sau cad din cer pereţi de mănăstire?

Şi, ca încheiere:

– Eu şi Colea Răutu îţi datorăm două sticle de vin bun.
Era un om care se ţinea de cuvânt, vă rog să mă credeţi.

Salut, Fănică!

Îmi amintesc că în alt an, când te-a chemat Tudor Vornicu la tv ca să reciţi o poezie închinată conducătorilor României, ai răspuns:

– Eu o să vă citesc o cronică sportivă de Fănuş.

Şi ai citit-o. Începea astfel: Afară e o toamnă de zugrăvit biserici...

Te-am sunat ca să te răsplătesc şi eu cu o sticlă de vin. Mi-ai răspuns: Nu se poate azi. Mai-nainte de oricine în viaţa mea e Michaela.

Michaela Tonitza. Profesor şi director de teatru. Ultimul vlăstar din familia care ni l-a dăruit pe genialul Nicolae Tonitza. Când eram internaţi amândoi la Spitalul Elias şi bufneam în râs privindu-ne cu câtă voluptate bem suc de portocale – vă daţi seama ce frumos gândeam noi doi despre medici în acele clipe! –, mi-am adus aminte o întâmplare povestită de marele pictor Lucian Grigorescu, cel care şezuse 18 ani în Franţa ca să se pătrundă de lumina Sudului:

"Eram, mă băieţi, la hotel Stănescu din Bucureşti, unde poposisem cu soţia pentru o lună. Duminică, i-am invitat la masă pe Tonitza şi nevastă-sa. Am mâncat, am sporovăit, am băut un pahar de vin şi pe la ora patru după-amiază Tonitza numai ce mă întreabă:

– Luciane, tu mai ai ţigări?

– Nu, răspund eu, prinzând din zbor ideea sfintei libertăţi.

Am coborât amândoi să luăm ţigări. Şi duşi am fost spre Valea Călugărească, Focşani şi Odobeşti, în raiul unde ne-a uitat bunul Dumnezeu timp de două săptămâni. La capătul lor, într-o dimineaţă, în Piaţa de flori din Bucureşti, unde se servea cea mai bună ciorbă de burtă (la depărtare de două mese de noi, George Enescu şi Grigoraş Dinicu mâncau cap de viţel rasol), Nicolae Tonitza înălţă fruntea către un bărbat de la masa noastră, unul strâns în frac negru, şi-l întrebă cu multă ţâfnă:

– Tu cine eşti? Ce vrei? Cine te-a poftit?

– Domnule Tonitza, răspunse bărbatul solemn, eu sunt prefectul de Buzău. Aţi stat la mine acasă la Buzău o săptămână.

– Colosal!, a strigat Fănică. Vezi ce mici suntem faţă de bătrânii boieri?

În lumea de azi, cea cu ochii bulbucaţi de lăcomie şi în goană bezmetică după aur, Fănică îşi găsea locul cu greu. Privirea lui obosită parcă spunea: Lăsaţi bradul să aibă Crivăţ, iar Crivăţul să se bucure şi el de alb, şi de frig, şi de visul nebun al fulgerelor căzând. Vă declar cu toată gura că şi el, şi eu gândeam că de la un timp ninge numai cu mână ruptă.
La începutul acestei toamne, marele actor se înfrăţise cu suferinţa. Sunt ferm convins că n-o accepta. Sufletul lui însă, întărit cu povara destinelor lui Hamlet, Titus Andronicus, Richard al III-lea, ştia să îndure în tăcere. Suferinţa te umileşte, iar el era de o mândrie cioplită în lemn dur.

Teatrul a fost crucea răstignirii lui, dar şi pragul peste care se trece în nemurire. Inegalabilul Radu Beligan mi-a mărturisit de curând: "Iordache a fost un actor magnific. Cel mai mare din ultimele generaţii. În rolul lui Richard al III-lea, căruia amândoi, pe rând, i-am dat viaţă pe scenă, a fost mai bun decât mine; mi-a plăcut mult mai mult de el decât de mine".

Salut, Fănică!

Înainte de a pleca la Viena, acolo unde l-a inundat noaptea cea nesfârşită, l-a chemat pe Marian, finul său de la Gruiu, şi i-a spus:

– Dacă nu mă-ntorc până culegeţi via, nu uita să-i aduci lui Fănică struguri din butucii ăia care dau un vin galben spre verde. Şi, către mine: Un fel de crâmpoşie, mă.

– Iar tu, Fănică, i-am zis eu, ai grijă, când cobori la Viena, o iei la picior direct spre Grinzing (cartier străvechi, plin de cârciumi de epocă), alegi o masă sub boltă de viţă şi deschizi cu albele. Apoi, după cuvenitul şniţel vienez, ceri două carafe de roze imperial...

Viaţa s-a purtat imperfect cu el. Nu i-a mai îngăduit să-şi culeagă via cu mâinile lui. Într-o după-amiază, când el trecuse de-acum dincolo de poarta piersicilor cu floare neagră, m-am pomenit, la uşa rezervei de spital, cu Marian de la Gruiu plângând. Venise cu strugurii.
Fănică, tu, care ai iubit tot ce merita să fie iubit, am împărţit acei struguri dăruiţi de tine cu prietenii.

La Chilia-n port...

Dunărea...

Floarea viei...

Şi, mai presus de orice, Michaela...

– Salut, Fănică! Till Buhoglindă e tot la Mătania cu clondire?

Tu eşti mereu în gândul nostru, cu tristeţea suind în trestii, la Calafat şi la Chilia, cu asfinţitul strugurilor de la Gruiu.


(  Jurnalul Naţional, 10 noiembrie 2008 )


Semnează al dumneavoastră, Mareşal