luni, 24 septembrie 2012

Contemporani cu Leonard Cohen de Ana-Maria Păunescu, Jurnalul Naţional


Leonard Cohen, poetul, cântăreţul, s-a întors în România. Şi a transformat o banală seară de sâmbătă într-o seară de poveste, cu muzică nobilă şi versuri tandre. Pentru mai bine de trei ore, Piaţa Constituţiei din Bucureşti ne-a fost tuturor domiciliu, pentru mai bine de trei ore, vocea gravă a artistului canadian ne-a îngânat elegant sentimentele, dorurile, tristeţea.

Ce m-a impresionat? Totul. Nu e un clişeu, nu e un fel banal de a spune cât a fost de frumos şi de onorant să-l ascult pe Leonard Cohen cântând şi recitând, vorbind cu publicul şi aşezându-se în genunchi pe scenă. Spectacolul a început la ora 20, fără nici un fel de întârziere, chiar dacă pe unele bilete era anunţată ora 20.30. Tristă şi nemeritată greşeală! La ora când se auzeau deja acordurile superbei piese „Dance me to the end of love”, prima din concert, mulţi, nepermis de mulţi spectatori încă nu se aşezaseră la locurile lor, ci îşi căutau rândul, zona şi aşa mai departe, cu pahare de suc sau de bere în mâini, cu câte un hot-dog îndesat în şerveţele, uitând, parcă, pentru ce veniseră în Piaţa Constituţiei. Bănuiesc că nu pentru mâncare şi nici pentru băutură, ci pentru Leonard Cohen, care şi-a început extraordinarul recital fără să ţină cont de agitaţia din public, de cei care păşeau buimaci prin semi-întuneric. După ce alergătura după locuri s-a încheiat, noaptea care se aşternea discret peste privirile noastre a adâncit emoţia şi ne-a permis tuturor să intrăm în atmosferă, să ne dăm seama cât de norocoşi suntem pentru că ne cântă un mare, incredibil de mare artist.

Mă uitam în jur, mai ales în partea a doua a concertului (la un moment dat s-a anunţat o scurtă pauză), şi aveam senzaţia că am ajuns în altă lume, într-o lume în care Leonard Cohen, prin vocea sa eternă, prin versurile lui sensibile, are grijă de noi, de cei mai puţin înzestraţi sau doar mai puţin norocoşi, mă uitam în jur şi-mi venea să plâng de emoţie, pentru că mii de oameni aplaudau în picioare zece artişti excepţionali. Abia când am ajuns acasă am priceput de ce violonistul a fost în permanenţă aplaudat cu mult entuziasm, aproape după fiecare intervenţie. Nu numai pentru uriaşul său talent, ci şi pentru că e moldovean de peste Prut, deci e, cum se spune, de-al nostru.

Aş fi stat să-l ascult pe Leonard Cohen încă o oră, încă cinci ore, încă o viaţă. Mă usturau palmele de la atât de multe aplauze, nu-mi mai era nici frig, nici somn, nici frică de lumea tristă în care trăim. Pentru trei ore şi jumătate (atât a durat concertul susţinut, fără nici un fel de artificii tehnice, de un om care tocmai a împlinit frumoasa vârstă de 78 de ani), am uitat de politică, de tragediile sociale, de problemele personale şi de dorul de trecut. Pentru trei ore şi jumătate, am avut impresia, pentru prima oară după mult timp, că şi prezentul poate să ne aducă linişte, siguranţă şi lacrimi de bucurie, indiferent dacă între noi şi cei mai dragi stau continente, lumi sau doar câţiva paşi. Încă mă urmăreşte entuziasmul mulţimii. Încă-l aud pe Leonard Cohen recitând. Încă îl am în minte, cu pălăria pe cap şi cu ambele mâini pe microfon, cântând şi împărţind cu noi lumina pe care o poartă pe chip şi eternitatea pe care o duce în glas...


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu