joi, 6 septembrie 2012

Nimeni să nu doarmă ! Toată lumea să spere !

Scrisă după zile care ar fi putut să lipsească, decât să treacă aşa, se dedică nu numai marelui tenor prezent în sufletul meu, ci şi dorinţei, speranţei nebuneşti că, după atâta suferinţă, spiritul izbândeşte printr-un răsărit cald



Mi-e frică. Mi-e frică de limpezirea apelor. Mi-e frică de realitatea cruntă, de care nu voi mai putea să fug. 
Am luptat mult pentru crearea lumii mele, a acestui edificiu pe care îl vreau etern. 
Nu am avut niciodată frica morţii - în sensul ei fizic -, ci frica de moartea acestui loc, a lumii - şi spunea Antoine de Saint-Exupery că ăsta e marele păcat, dispariţia nu a omului, ci a universului său unic -.
Dar, nu pot evita intersecţia lumii mele cu cea largă, cu realitatea valabilă pentru fiecare dintre noi.
În definitiv, nu sunt cu totul un sihastru. Îmi plac plimbările - deşi, atunci când sunt făcute singur, capăt un fel de privire vie, mă simt, oarecum, atotputernic -, lectura, filmele, teatrul, scrisul, îmi plac prunele, piersicile,/ merele văratice, libertatea,/ femeia, graniţele istorice/ şi strugurii tamâioşi. Sunt radical, ca Adrian Păunescu . Dar sunt şi îngrozit. De ceea ce va urma. De distrugerea umanităţii lumii şi umanităţii mele. 
Sper să nu am parte de acest trist drum paralel.
Nu ştiu cât voi mai rezista. Lumea se rupe în jurul meu.
Cei ce vin din urmă aduc doar prostie. Deci, răutate. Îngreunează lumea cu marele lor nimic.
Este o uriaşă decădere. Ne îndreptăm spre o gură de pahar, spre un capăt de lume.
Trăiesc momente de cumpănă. Seara cad în genunchi, cu ochii în pământ, imporându-l pe Bunul Părinte să îmi ierte toate cele rele şi să nu mă pedepseasă atât de cumplit.
Pentru că în acest început de septembrie, parcă toate visele nopţilor de vară s-au destrămat. Parcă toată bucuria buzelor şi inimii mele s-a ofilit. 
Nu am mai trăit momente atât de crude. Pentru că nu am mai avut parte de aceste culmi de bucurie. 
Aştept neputincios o finalitate. Mă cunosc destul de bine ca să ştiu că sfâşierea inimii mele înseamnă dezlănţuirea unei uri maladive. 
Trec de la iubire la ură ca într-un blestem. Iubirea mă prosteşte. Dar ura mă dogoreşte ca un izvor de foc.
 Sunt dependent de speranţă. Sunt acel căpitan care moare odată cu nava lui, pentru a reveni mai puternic, aidoma Olandezului Zburător, bântuind veşnic în căutarea fericirii. Şi cum fericirea nu există pe lumea asta ...
Aştept. Îmi mai ocup timpul ... Am jucat câteva nopţi tabinet cu Ladima. Dar oare Ladima ... Ladima sunt eu ? Îi mulţumesc lui Camil Petrescu. Îi sunt îndatorat că m-a scris cu mult înainte de a mă naşte.
Dar Ladima şi Fred Vasilescu sunt morţi. Doamna T. e plecată. Mi-a promis domnul Eliade că mă primeşte vreo trei zile. Să călătorim puţin prin anii '40, '50 ...
Ce bilet aş putea să îi las în uşă ? Întoarce-te, te aştept!
Îi spuneam unei femei [ Nu aş putea să o caracterizez. Nu am cunoscut-o personal. Restul e ficţiune.] - de care sunt încă fascinat - că speranţa nu valorează ceva fără credinţă. Da! Credinţa în Dumnezeu ! În tot ceea ce înseamnă El.
E târziu. Închid uşa, sting lumina, trag oblonul şi încui. În faţa magazinului de vise zăbovesc, făcându-i cu ochiul lunei să se umfle într-un sân frumos de femeie. Alb.
Sunt beat, ca în fiecare noapte, de absint şi speranţă. Doar asta mi-a mai rămas : o speranţă amară.
În cap se zbate o voce cutremurătoare. Îmi spală tot sufletul şi strigă apoi : Ridi, Pagliacco ! La donna è mobile ! / Râzi, paiaţă ! Femeia e capricioasă !
Fug pe străzi, râzând ca un demon descătuşat. Vocea se agaţă de mine.
Singur, absorbit de propriul meu univers, sărutând fiecare îmbrăţişare a vântului.
A dispărut şi cea mai mică aminitire a amarului.
Deschid uşa teatrului şi mă aşez pe un scaun. Vocea e din ce în ce mai puternică. Luminile se aprind.
Pe pânza albă se conturează o umbră uriaşă.
O bucată mare de dumnezeire stă în faţa mea. Vocea i se opreşte un moment.
Şi continuă mai puternic. Faţa îi dansează. Părul îi luceşte. Pântecul i se umflă şi saltă ca o minge. Mâna dreaptă agită o batistă mare. Albă.
Şi, deodată, sala e plină cu voi. Ochii lui ard. Nessun dorma ! Nimeni să nu doarmă !



Semnează al dumneavoastră, Ştefan Paraschiv

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu