duminică, 9 septembrie 2012

Restul e speranță !

Prezentul manifest este mai mare decât celelalte, pentru că s-a întemeiat pe niște notițe. Este, probabil, ultimul. Sau poate vor mai urma ? Le-a înglobat, prin spirit, pe primele două.
Îmi pare rău că l-am neglijat pe domnul Eliade, cu care mă voi revedea mâine. Petrec ultima seară cu Hitchcock.
Se dedică aceasta tuturor cititorilor. Mă dedic tuturor celor care m-au influențat.
Mă dedic muzei, cu care am semnat o declarație de război ( după A.P. ) 


Mă simt nevoit de împrejurări - deşi sunt stânjenit de Kenzaburō Ōe, pe care nu l-am citit - să rezum ultima săptămână - dar şi ultima lună -, să o denumesc, oarecum general, o experienţă personală. Nu mai vreau să judec în privinţa importanţei ei, dar voi spune doar că această experienţă, acest ultim segment, care aşteaptă cât de curând o finalitate, a fost, deopotrivă, amar şi productiv.
Strălucit spunea Adrian Păunescu ... că numai suferinţa este creatoare. Sunt din ce în ce mai convins că, trăind chiar într-o continuă suferinţă, ceea ce a cugetat Bardul este valabil şi pentru mine. Evident, nu am nicio pretenţie de a fi creat ceva - ceva important - până acum. Dar, cum am mai scris, sunt pe undeva sigur că am în viaţa asta mult timp să creez. [ Deşi lăudate, uneori chiar de oameni învăţaţi, scrierile mele nu sunt atât de semnificative, chiar şi pentru mine, încât să mă justifice. Eu nu sunt Ştefan Paraschiv, scriitor ! Eu sunt Ştefan Paraschiv !  Eu nu sunt un scriitor de internet, dar nici unul cu cartea pe masă, deoarece până acum nu am publicat nimic pe hârtie. Dacă sunt un scriitor, sunt cu siguranță unul care a citit - şi înţeles ! - mai mult decât a scris. Fără a căuta premii, fără a căuta glorie - e, bineînţeles, şi prea devreme - eu trăiesc şi scriu ceea ce simt. Un exemplu grăitor este şi această serie de note. Că am proiecte, da. Dar - şi acum trebuie să mă laud - sunt un profesionist. Îmi trebuie documentare. Serioasă. Nu scriu după ureche. În cel mai bun caz, după inimă, deşi proza mea este, de asemenea, una cerebrală. ]
Acum încerc - şi aş putea încerca mai puternic - să fac faţă impresionantei personalităţi a lui Eliade. Să îi împărtăşesc iubirea, patima pentru lectură. De altfel, mâine va fi ultima zi a şederii mele cu el, în Memorii.
Cât n-aş fi dat pentru a face parte din Generaţia condusă de Mircea Eliade. Cât n-aş fi dat să fiu partenerul Mariettei Sadova şi Soranei Ţopa. Cât n-aş fi dat să lucrez cu Haig Acterian la capodopera sa, Shakespeare. Cât n-aş fi dat să îi fiu elev lui Nae Ionescu. Cât n-aş fi dat să îi cunosc pe Comărnescu, Polihroniade, Noica. Şi mai ales Cioran. Cât n-aş fi dat să fiu părtaşul unei contruiri colective, decât unei supravietuiri individuale.
[ Şi totuşi, azi am fost cutremurat de mânie citind simplitatea şi trăinicia iubirii lui Eliade cu Christinel. ] 
Miraculos efect au zorile de zi, care mi-au reaminit de aura mea de luptător. Pentru că, înainte de a fi un idealist, un visător, un drogat de speranţă şi suferinţă, eu rămân un luptător. Mi-am închistat sufletul, l-am strâns într-un corset, aşteptând finalitatea. Îl tot liniştesc, îi tot spun să fie cuminte, că nu mai e mult. 
Şi ce leac aş putea găsi pentru fiecare situaţie ? Nu există pentru oameni ca mine drumul de mijloc. Că e una, că e alta, luptăm pănă la capăt. Fără indiferenţă, fără incertitudine, fără opriri !
Am câştigat vara asta o mare deschidere, am revenit, am redescoperit umanitatea. M-am predat necondiţionat fiinţei iubite. Şi, acum, merg înainte cu două ipoteze. 
Schimbarea la suflet, pierderea umanităţii câştigate, hrănirea din propria ură, din propriul venin, va deveni un mod de viaţă - nu ştiu pentru ce perioadă - foarte avantajos. Şi, pentru mine, deloc greu.
Apoi, ca mai mereu, greu e să ierţi. Dar ar fi un greu suportabil. Nu vreau să ajung în acel moment în care nu voi mai vrea să îmi pese de această finalitate. Ştiu doar că drumul va continua. Eu nu mă întorc. Nu uit şi nu iert. Venia nova peccata ciet / Iertarea cheamă noi păcate. Deşi, din când în când, iertarea cheamă şi împăcarea sufletească. Şi, iată, în cealaltă ipoteză, sunt pregătit să ofer iertare.
Probabil că întreaga mea filosofie literară se bazează pe tipăritul de viu. Aproape identică, de ce nu, cu a lui Adrian Păunescu. Aproape vecină cu al lui Camil Petrescu.
Rolul meu stagnează - până la sfârşitul săptămânii viitoare -. Degeaba mai trăiesc cu Ce mai faci ? Ce mai spui ? / Unde eşti ? Mai exişti ? / Ochii mei sunt nebuni, / După ochii tăi trişti. Dar, deşi doare, eroina e tot ea. 
Morfină ieftină, sunt dependent de muncă.
Am rămas fascinat de lumea lui Eugen Barbu. De acest om care făcea atât de uşoară trecerea de la operă la capodoperă.
Ascunzându-mă, vineri, între coperţile Cărţii Cărţilor de Poezie - ca şi cum m-aş fi ascuns în sufletul meu, în lumea mea -, am fost martorul celor trei poeme-pomană, celor trei bocete pentru Eugen Barbu scrise de Adrian Păunescu. Am luat imediat carnetul gălbejit şi am scris fără suflu o poezie cu un singur punct. Nu o voi dezvălui. [  Voi trăi o viaţă marcată de dorinţa de a mă fi născut mult mai devreme. Dacă nu în epoca potrivită perucii şi monoclului meu, măcar în anii '20 - '30, anii României Mari. ] Am luat parte şi la recursul depus de Bard pentru Nicolae Ceauşescu. Rar mi-a fost să dat să citesc un document istoric mai lucid ca acesta.
Principele s-a întors în groapă în 1993. La 15 ani îi urma colosalul actor Ilarion Ciobanu. Şi cine le face parastasul ? Dar asta este marea umbră în postumitatea geniilor : nu primesc niciodată atât cât au dat.
În aceeaşi seară m-am trezit vorbind unei aule pline de oameni, veniţi să asculte o prelegere despre Patul lui Procust. Nu cred să mă fi marcat un roman atât de tare - exceptând Groapa - ca acesta.
Pe cât de mult iubesc lumea de basm a lui Fănuş cel mare, pe atât de tare iubesc lumea aşa cum este ea. La Camil Petrescu şi la Eugen Barbu.
Mi s-a spus perpetuu linişte şi singurătate, pentru a se justifica această ultimă săptămână. Şi nu numai. Implicit, de asta am avut parte şi eu.
Vineri aş fi putut jura că furtuna se scursese, că ţărmul era aproape. Mi s-a explicat după, ca unui şcolar retardat, că era doar un miraj. Că furtuna nu se scursese şi că ţărmul nu era aproape. Că nici nu se vedea. Şi am fost din nou aruncat în vârtej. Nu mi-e rău de deznădejde, ci mi-e bine de speranță. Și așteptarea nu va mai trăi mult.
Omuleţul ăsta gigantic în spirit şi talent, Aznavour, m-a însoţit ca un spirit bun şi a încercat să mă salveze de transa - mortală ? - a lui Le vent, le cri. Doamne, cum mai pot uita acea barcă alungată de valuri, cu niciun supravietuitor în ea ? Cum o întâlnire pecetluiește destine ...
Ce joc frenetic de ciuleandră trăiesc ! [ Şi, de Înălţarea Sfintei Cruci, se fac patru ani de la înălţarea lui Ştefan Iordache .. ] Sunt convins că am păstrat o legătură de nedistrus cu plaiurile Argeşului, cu jocurile şi spiritele sale. De unde şi vocaţia mea de meşter Manole care nu poate contrui trainic fără o Ana.
Asta nu mă opreşte să mă zdruncin, să mă frământ, să fiu un mai bun slujitor al artei.
Cum am paralizat când un om stătea în faţa unui câine, o ultimă întâlnire dintre doi prieteni ... Ce tablou despre un element primordial al vieţii : prietenia. Și Sergiu Nicolaescu nu a uitat asta ...
Dar, sunt credincios lui Nichita Stănescu. Da ! Un prieten e mai prețios ca un înger. Și-atunci, de ce să alungi un înger pentru un om care nu îl poate, cel puțin, egala ?
Mi s-a reproșat impulsivitatea, modul alert în care trăiesc. Dar mai ales cel în care iubesc. Că nu am lăsat timpul să treacă. Însă, o fi fost Horațiu beat când a scrijelit pe pereții dormitorului amantei sale Carpe Diem ? Hitler a făcut o greșeală că nu s-a grăbit să invadeze Anglia. Dar ăla era războiul morții colective - sintagmă, spirit care l-a tot bântuit pe Eliade încă din toamna lui 1940, dintr-un adăpost antiaerian londonez.
Cum aș putea eu să încerc măcar să îl contrazic pe Adrian Păunescu ? A spus-o doar clar când și-a dat declarațiaEu când am fãcut o declaraţie de dragoste, / Parc-am fãcut declaraţie de rãzboi.
Asta este dragostea. Există asalturi, asedii, victime colaterale, iscoade, soli, treceri de o brutală viteză de la iubire la ură și-ndărăt. Iată de ce îmi accept soarta ultimelor zile, dar nu pot înțelege când inamicul ți se urcă pe nas și îți spune pauză de odihnă ! Culmea, cât nu ești atent, îți intră în ureche și îți frământă pe urmă și creierii, și nervii. Sau poate e o strategie ? Sper să fie. Și ce exemple să îi mai dau, când pe Podul Waterloo, Vivien Leigh și Robert Taylor s-a îndrăgostit într-o noapte ? 

Dragoste la prima vedere, cine ar fi crezut ? Cum cine, dacă în primul moment n-am crezut nici eu ? Și, iată-mă adus pe culmile frământărilor, între demon și înger, între rugăciune și blestem, între acțiune și așteptare, între a aștepta sărutul sau a îndura liniștea, pentru a arunca scuipatul.
Apropo, că fusese ziua femeii misterioase de rândul trecut. Îi place Paler. Și cu ocazia asta mi-a intrat de-a pururi în suflet vorba lui minunată : Am învățat să iubesc ca să fiu iubit. Dacă finalitatea nu este cea sperată, înseamnă, judecând după el, că nu am învățat încă să iubesc și nu merit să fiu iubit. Sper, sper, sper ! Am dat vise. Am dat iubire. Nu multora, dar multă.
Am trecut cum am trecut o săptămână de grea luptă și cu mine însumi. M-am explorat mai mult. M-am rugat. Am dormit mai straniu. Nu mai puteam respira, mă simțeam bătrân, mi-am lăsat părut într-o exaltare pe care nu mi-am permis-o niciodată - nici măcar pe-aproape de Cioran.
Sentința se dă de vineri încolo. Surpiză ! Curtea este magazinul de vise. Eu sunt judecătorul care are milă de inculpat - tot eu -, care iubește procurorul, dar al cărui comportament față de acuzat îl cutremură. Orice ar fi, răni rămân. Nu aș mai suporta să se vorbească de iubire atât de fals. Ce ar mai fi de spus ? Se aude o voce prin odaie :
De-ar fi să vii, / Aș crede că visez, / Mi-aș aminti / Ce dor mi-a fost de tine / Și ți-aș ierta, oricât de greu ar părea. / Dar de nu mă vei iubi, / Mai bine nu veni ...
Și-am scris pe prima pagină a jurnalul, ca un subtitlu : Suferință. Singurătate. Speranță !

Și totuși, timpul curge. Ori primele două se vor îngroșa, ori vor dispărea.

Hamlet a murit șoptind Restul e tăcere ! Eu continuu lupta strigând Restul e speranță !



Semnează al dumneavoastră, Ștefan Paraschiv

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu