vineri, 7 septembrie 2012

Scriitorul credinţei şi strădaniei pentru limbă şi neam


E bine ca, din cînd în cînd, să ne aducem aminte, cu pioşenie, respectîndu-le şi pomenindu-le memoria, de cei care au fost, cîndva, şi ei, pe acest pămînt, cu bune şi rele, întru viaţă pămînteană şi trecerea la cele veşnice. Nicicînd să nu ne aruncăm asupra postumităţii lor cu invidie şi încrîncenată răzbunare. Pentru că, să nu uităm, înainte de toate, au fost, şi ei, oameni, cu slăbiciunile lor, cu defectele şi realizărilor lor. Acum, răsfoind calendarul, observăm că 7 septembrie 1993 este ziua în care marele scriitor român Eugen Barbu avea să plece dintre noi, nu pentru că era obosit de viaţă, că nu ar fi avut ce pune pe masă, ori că mulţi dintre cei care odinioară îi fuseseră prieteni refuzau a-i mai fi în preajmă, ci, pur şi simplu, pentru că aşa a decis soarta: să-l îndemne către ceruri, unde să cunoască un nou destin, al odihnei şi liniştii de care, în ultimii ani ai vieţii sale, după catastrofala lovitură de stat, din 1989, avea mare nevoie.

Pentru că acest titan al prozei noastre şi demn fiu al ţării a suferit întru scrierea cărţilor sale, s-a frămîntat şi s-a zbătut pentru drumul ales, făurind, cu ales meşteşug literar, nemuritoare pagini, care au devenit o veritabilă hrană spirituală pentru noi, cititorii lui. Amintim, aici, romanul „Groapa”, despre care se ştie că autorul a scris mai multe variante, întrucît, aşa cum nota redactoarea sa de carte, Maria Graciov, pe care o cităm din memorie, „Oricît de mult îl prelucra, niciodată nu-i dădea de capăt, pentru că maestrul suferea de perfecţiunea cuvîntului şi a frazei”. Cu toate acestea, Eugen Barbu avea să fie exclus din breasla scriitorilor tocmai de cel căruia marele om de litere îi acordase, în volumul „O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini pînă în prezent” (Editura Eminescu, 1975), un spaţiu amplu de analiză a creaţiei sale: poetul Mircea Dinescu. Iată un extras din această lucrare (pag. 436), în care Eugen Barbu scrie negru pe alb: „Într-o zi, dă năvală peste mine un fel de copil mare şi blond, încărcat de plete, cu ceva diavolesc în privire, cu un surîs de buzat, care, nici una, nici două, îmi recită ceea ce a numit, el, pe loc, «un poem revoluţionar». Frumos lucru, dar de unde să-l iau? Pînă să-mi întindă placheta de versuri, mi-am amintit: Mircea Dinescu, trecut de-acum prin armată, unde arăta mai «nemţeşte», gata să îmi aducă versuri, dacă sînt amator. Fac o socoteală simplă, parcă a mai publicat un volum, şi nu l-am citit, ori, dacă l-am citit şi n-am scris, înseamnă că nu mi-a plăcut. O să stabilesc, oricum, faptul, întrucît ceea ce am pe masă, volumul «Elegii de cînd eram tînăr», mi se pare cu totul remarcabil”.

Autorul continuă, pe acelaşi fir al analizei, cu aceeaşi încărcătură emoţională şi cu fler literar: „...de la Labiş şi Ioan Alexandru nu am citit ceva mai prompt, mai încărcat de o puritate de cristal”. Şi, în limbajul său specific, pe un ton direct, necruţător, pe măsura scriitorilor aflaţi în verva creaţiei, Eugen Barbu scrie: „Ticălosul de poet m-a silit să înghit paginile şi să le înnegresc cu ghilimele”. El îşi încheie comentariul laudativ la adresa versurilor lui Mircea Dinescu (pag. 438) astfel: „Dacă autorul acestor poeme se va lua în serios şi nu va urma exemplele rele ale altora, tot tineri şi talentaţi, care au trecut la fabricarea în serie a versurilor (remarcă valabilă şi pentru poeţii zilelor noastre – n.n.), dacă se va hotărî pentru bibliotecă, nu pentru pivniţe clocite de alcool, vom avea în acest nume, Mircea Dinescu, un mare poet, un mare şi decisiv poet...”.

Excelentă prezentare, care, la vremea respectivă, îţi putea deschide porţile spre o carieră literară de succes. Iar faptul că aprecierile veneau din partea unei somităţi în materie, precum Eugen Barbu, îţi garanta nu doar accesul la edituri care să-ţi publice creaţia, ci şi la o serie de funcţii pe linie culturală, politică ş.a.m.d. Mircea Dinescu, însă, l-a răsplătit pe maestru înlăturîndu-l din Uniunea Scriitorilor. Pentru că, după cum se vede şi în acest caz, răul vine, aproape întotdeauna, dinspre aproapele tău, nu din altă parte. Timpul va dovedi cine a avut dreptate, iar incontestabila operă a lui Eugen Barbu, spre supărarea unora, este aşezată acolo unde îi este locul meritat: în galeria marilor noştri scriitori, spre bucuria generaţiilor viitoare.

Acum, după ani buni de la dispariţia sa fizică, putem vorbi despre Eugen Barbu ca despre un inovator în literatură, el putînd fi numit părintele romanului evocator al vieţii de la mahala, dintr-o lume a trecutului patriarhal, ca nerv şi existenţă umană. Asemenea preocupări nu prea se mai văd la prozatorii noştri de azi. Ei se remarcă doar prin tonul îngîmfat, prin cîrpirea, în grabă, de fraze şi propoziţii încîlcite, prin descrierea unor scene mizerabile de viaţă, în care abundă comentarii despre părţile intime bărbăteşti şi muiereşti, doar de dragul de a umple, în mare grabă, ecranul calculatorului cu astfel de ,,creaţii”. Bietul calculator! Dacă ar putea, ar voma, de cîtă mizerie este forţat să înregistreze. Şcoala de literatură de tradiţie pur românească a dispărut odată cu invazia sticlelor de Coca-Cola, pe care unii dintre autori şi le vîră, poetic vorbind, în rect şi-n alte părţi ale corpului, pentru a da curs fanteziilor lor sexuale. Iată diferenţa dintre un mare scriitor precum Eugen Barbu şi însăilătorii de cuvinte, ale căror ,,opere” sînt, culmea, considerate de unii ,,critici” şi cititori mai puţin pretenţioşi de-a dreptul geniale, autorii lor beneficiind de aprecieri şi generoase beneficii băneşti.

Eugen Barbu, prin stilul său tonic, a dat viaţă scrierilor sale cu experienţe din propria lui viaţă, care nu a fost una a răsfăţului, cum poate cred unii. El a trăit, efectiv, suferinţa omului participant direct la evenimentele timpului: războiul, foametea, seceta, mişcările sociale. În „Jurnalul” său, apărut, în 1966, la Editura pentru Literatură, găsim consemnate următoarele: „Englezii bombardează Parisul. În Franţa s-a declarat, pentru asta, «doliu naţional»” (pag.16); sau „Tata, tot mai slăbit, e abrutizat de munca sălbatică pe care o exercită; un tovarăş de lucru îi spune în prezenţa mea: «Hei, Barbule, tu te chinui ca să faci două case, dar or să vie bolşevicii şi o să ţi le ia şi o să-mi dea şi mie una». «De, că bolşevicii n-au să se sprijine pe toţi beţivii!», îi răspunde el, cu ură, dar şi cu o oarecare spaimă”. Şi cartea este plină de astfel de scrieri de moment, ele fiind, însă, definitorii pentru opera acestui scriitor, despre care nu se poate vorbi decît la superlativ. Memoria lui se cuvine a fi omagiată, în ciuda defăimătorilor, a intriganţilor şi calomniatorilor săi, care nu au putut să-i fie nicicînd egali. Spunem că opera care s-a născut la masa de scris a lui Eugen Barbu a fost una a conştiinţei, a credinţei şi a strădaniei pentru limbă şi neam.

Să-i fie odihna veşnică şi plină de mireasma florilor, întru slava românismului şi a jertfei sale pe altarul luptei pentru cultura noastră naţională şi pentru dăinuirea Poporului Român. Cărţile acestui scriitor sînt inepuizabile izvoare de frumuseţe, din orice unghi le priveşti. De aceea, el a fost iubit şi preţuit de români, veghetori, pînă nu demult, ai brazdelor de pămînt. Acum, aceste brazde sînt înrobite de ,,democraţia” minciunii şi a duşmăniei, de parveniţii capitalismului, un capitalism care s-a dovedit păgubos, mai ales, pentru cultură... În rest, Dumnezeu facă ce-o vrea, după voia Sa, că românului i-a ajuns cuţitul la os!

Ion Machidon,

Preşedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

P.S. 1. Citesc din „Pe ring cu Eugen Barbu - Dispută cu şase runde, un apolog şi o Veşnică pomenire”, 1990, de Jacob Popper: „Trag nădejde că după scurgerea celor şase runde, în care am împărţit, conformîndu-mă ritmului ei propriu, această quasi-pugilistică confruntare (sic!), şi după alte două luări de poziţie hors concours ale subsemnatului, cititorul se va fi dumirit cine am fost eu pînă la acea dată şi cine a fost, în realitate, atunci şi, după cum aud, încearcă să redevină astăzi (este vorba de perioada de început a anilor ’90, imediat după revoluţia din decembrie – n.n.) dl. Eugen Barbu”. Ceea ce am dedus din aceste ,,şase runde de quasi-pugilistică” este că Eugen Barbu n-a fost un fugar şi nici trădător de ţară; el nu şi-a părăsit poporul, aşa cum au făcut-o mulţi alţii, precum chiar numitul Jacob Popper, cel care, în 1994, avea să şi plece la cele veşnice. Cine ştie, poate că, de-acolo, din munţii lui de nori, o să ceară iertare românilor pentru intrigile ţesute şi răspîndite de el în toată lumea, pe lungimile de undă ale postului de radio Europa Liberă. Fiindcă, în cele din urmă, el a reuşit să-şi atingă ţinta: ţara noastră a fost transformată într-o ruină, iar Poporul Român a fost umilit şi îngenunchiat în faţa sărăciei, pentru multă vreme de acum înainte; şi toate acestea, personajul amintit le-a făcut pentru huzurul personal. Intervenţiile vehemente ale lui E.B., în paginile revistei „Luceafărul” (1968), care îi erau adresate amintitului personaj, aveau drept scop apărarea culturii neamului şi a demnităţii fiecărui român, de la ţăran la intelectual, de la bătrîn la tînăr.

P.S. 2. Individul la care facem referire, prin cartea sa, nu a adus, la vremea publicării ei, nimic nou sub soare, ci doar noi motive de gîlceavă.

P.S. 3. Ca buni creştini ce sîntem, îi dorim celui ce s-a numit Jacob Popper să aibă linişte şi pace întru somnu-i Veşnic.

( sursa : Tricolorul )


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu