luni, 3 septembrie 2012

Speranţă

Rânduri scrise din perna plină cu ace - inima -, când suflând în ceaiul de mentă, mi-am simţit gura uscată şi sufletul clocotind; rânduri scrie pe genunchi, din " Patul lui Procust " dat de domnul C.P., admirabil filosof şi creator al " dosarelor de existenţe " 


Ce înşiruire de ceasuri ... ca o maladie cu halucinaţii, în care sunt un visător care speră că va veni toamna peste vara asta neclăită, peste oamenii care transpiră prostie şi răutate. Ei năduşesc deziluzii. Nu au idealuri. Au doar un corp mizerabil. Nu mai există suflete, spirite nu sunt.
Să vină, Doamne ,iarna ! Să ne îngroape în alb, să îmi luceasă ochii pe zăpadă ! La focul ceaiului mi se topeşte chipul de lut. Iubirea mă prosteşte.
Să vină, Doamne, iarna ! Şi peste Balcani, şi peste Marea Neagră, şi peste deşertul ăsta murdar al Dobrogei ! 
Mi-e frig de frigul lui Cioran, de acea culme a disperării, ca de un inevitabil climax, ca de o zvâcnire pe care o credeam imposibilă. Nu mai rezist. Adrian Păunescu e mort şi Poetul mă ademeneşte cu filele subţiri ca nişte petale. Adrian Păunescu, spunea George Pruteanu, s-a consumat, a trăit tipărindu-se de viu. Ştia, evident, că odată cu el, tipăreşte şi alţi oameni, care nefiind capabili de preaplinul lui, se mulţumesc în a se regăsi, tot mai des, în cuvântul Poetului. Eu, melancolic şi lup singuratic, nu am cunoscut până acum iubirea mortală a lui Adrian Păunescu. Dar într-un amestec de speranţă ( în spatele căreia se află, evident, credinţa ) şi luptă, de izolare, duc o cruce care mi se pare chiar prea uşoară. Şi sunt acolo, cu Poetul.
 E un septembrie cald. Nu vreau căldură ! Vreau vânturi şi ploi. Altfel, cum să mai fie Verlaine pe buzele mele cu Il pleure dans mon coeur/ Comme il pleut sur la ville ;/ Quelle est cette langueur / Qui pénètre mon coeur ? ? .
Şi asta este doar o manifestare a revoltei sufleteşti. Suflet, care este un profesor sărac, neascultat de nimeni; un Ladima şi un Ştefan Gheorghidiu, un Fane Autopsierul şi un pierdut în Balcania laolaltă. Pentru că, profesorul sărac nu are decât paltonul melancoliei, fără de care, chiar şi vara, s-ar simţi gol, neînsemnat, fără aura academică.
Dar cum profesorul nu este ascultat de nimeni, atunci caută în toţi elevi. Şi se mai şi îndrăgosteşte de eleve sau de colege mediocre şi cu paltoane mai scumpe de cancelarie. Şi, de aşteptat, este respins sau înşelat. Idealist şi idiot. Crede că lumea asta mai are bine în ea.
Da, e septembrie şi e cald. Aş vrea să aud o înjurătură din gura lui Dinică şi apoi să merg într-un loc pe unde nu mai trece nimeni. E bună şi o mânăstire. Mi-e silă de lenea mea de a ţine un post. Pentru că, trupul nu se poate izola atât de bine ca sufletul. Păcat.
Aş vrea să vorbesc cu cineva literatură, istorie, franceză, filme, chiar politică. Cu cine să vorbesc ? M-am găsit tocmai eu în vremurile ăstea ( vremurile sunt întotdeauna mizere, nu-i aşa, domnule Pruteanu ? ) să cerşesc vorbe din suflet ... Sunt un hoinar cu sarmale pudrate în cap ( aşa cum spunea o doamnă minunată, profesoară de muzică ), poate şi cu monoclu, printr-o lume cu fundul în sus, gol, să-l vadă toţi.
 Eu nu intru în acest pat al lui Procust. Eu nu vreau să mă modelez vremurilor, pentru că sunt rupt din oamenii care stau cu spatele la himerele prezentului, căutând cu pasiune statuile trecutului şi ferestrele viitorului. Sunt un revoluţionar tăcut. Pentru că, am mai spus, nu sunt doi ca mine. Deci, poate că nu sunt revoluţionar. Atunci, sunt doar acel hoinar, cu monoclu spart şi perucă prăfuită. Într-un septembrie prea cald pentru unul care sapă în zăpadă ca şi cum ar săpa în nori, în pletele Domnului Dumnezeu.
Sper ca măcar să se schimbe magnific acest decor. Sunt un actor prea bun pentru un teatru cu un decor prea prost. Îi dau o palmă peste ceafă maşinistului să se ocupe. Şi uite că aştept premiera îmbătat de absint şi speranţă.
A fost o vară ameţitoare. Aş fi vrut să scriu mai mult. Dar, timp e. Timp pentru mine e. Am destul şi îl aşez disciplinat pe foaie cu dealuri şi văi ordonate, negre, care lucesc. Şi acum e septembrie. Şi vara murdară încă nu a trecut.
 Şi am credinţa că o să plece repede, aşa cum am credinţa că vor pleca şi umbrele prea hidoase care s-au aşezat, ca în lumea lor, pe divanele sufletului meu. Nu vreau să îmi închid magazinul de vise, pentru că am o ultimă clientă. Şi o iubesc. Şi până se întoarce de la magazinul de rochii - nu îi pot impune izolarea magazinului de vise -, eu o să mai vorbesc cu unii prieteni la o cană cu ceai şi suflet. Şi la gramofonul din colţ Edith Piaf ne binecuvântează cu  Non, je ne regrette rien .
 Şi, şoptit, doar pentru mine : Da, credinţa m-a salvat  !


Semnează al dumneavoastră, Ştefan Paraschiv

Un comentariu:

  1. Totusi lumea mai are si bine ea , STEFANE , totul este sa ai rabdare si putin noroc s-o cauti...sunt sigur ca vei gasi acel BINE !

    RăspundețiȘtergere