sâmbătă, 15 septembrie 2012

Ştefan Iordache, unul dintre cei mari din Theatrum Mundi de Rodica Mandache, Jurnalul Naţional


"Nici o corabie nu s-a întors vreodată de la Capricorn sau din Mările Sudului?” scria cândva Geo Bogza, şi eu citesc versul şi mă gândesc la Ştefan Iordache. Câţi ani au trecut de când s-a mutat de la noi ? Parcă a trecut o veşnicie!
Mă gândesc mereu la el cu nestinsă emoţie. A fost unul dintre cei mari din Theatrum Mundi. S-a născut să fie pe scenă Hamlet şi Raskolnikov şi dacă nu se grăbea să plece, ar fi jucat şi Prospero sau Regele Lear.

Am trăit toţi într-o vreme neagră şi urâtă, pe care am uitat-o, s-a topit. El era unul dintre cei care luminau ca un luceafăr, poate de aceea ne lipseşte atât de mult! Erau vremuri tulburi şi ticăloase, dar el a scăpat neticăloşit.

Avea o credinţă fierbinte-n teatru, era fanatic, era posedat.


Un adolescent în extaz. Aşa a fost până a plecat. Avea o ştiinţă cu care se născuse în ce priveşte intensitatea sentimentelor, a emoţiilor, a trăirilor!

Spre sfârşit avea pe faţă şi în albeaţa părului, pecetea nopţilor târzii. Gândurile lui erau în taină cele care teatralizau viaţa al cărei observator atent era.

Acest unic Ştefan Iordache, care cu rolurile lui îţi deschidea inima, care cu glasul lui te făcea să traieşti emoţii mari şi să devii aventurier pe Mările Sudului.

Pentru el teatrul nu a fost doar o profesie, ci însăşi viaţa, tot sensul ei.


La sfârşit era cu părul alb, dar pentru mine tot tânăr era, numai tânăr şi chiar foarte tânăr!

Adolescentul. Cel năbădăios. Ben, din Tigrul de Schisgal. Era în compania unei actriţe uriaşe, la spectacolele căreia mă duceam de multe ori, Ileana Predescu. Regizor era Dinu Cernescu, regizorul miracol pentru Ştefan Iordache. Cu el a făcut cele mai importante roluri ale vieţii lui: Hamlet - Shakespeare şi Viziuni flamande - Ghelderode.
Dinu Cernescu l-a portretizat foarte scurt şi simplu : "Are o agilitate de felină. Ştefan s-a mişcat întotdeauna expresiv, a avut un fel de voluptate a corpului, fără să dea, aparent, nici cea mai mică însemnătate acestui lucru. Ţine de interiorul lui pe care nu-l ştie nimeni. Nici chiar el. Şi nici nu trebuie ştiut. E ca şi cum ne-am uita într-o cutie fermecată. Când o deschizi, iese ceva spectaculos şi ca să păstrezi taina, trebuie să o închizi imediat la loc ."
Piesa lui Murray Schisgal era la modă în 1965. Erau tinerii furioşi!


Era un spectacol eveniment. Am ieşit năucită. Cei doi actori erau uluitori. Liviu Ciulei a scris despre spectacol: "Interesantă formula de spectacol! Bravo pentru debutul bucureştean al tânărului Ştefan Iordache!"

Avea un temperament deosebit, un continuu fortissimo vocal, era o adevarată performanţă vocală, de mişcare. Se vorbea despre Ştefan Iordache peste tot.

Nu erau numai vorbe de laudă, dar nu asta era important.

În peisajul artistic al Bucureştiului, apariţia fenomenală a lui Ştefan a fost un mare moment, unul de mare referinţă pentru teatrul omenesc.

În acest rol era o orchestră. Era un uragan.

De dragul lui, când printre studenţi găsesc un interpret bun pentru piesa lui Schisgal, pun la clasă "Tigrul" şă-mi aducă aminte de Ştefan.

E un "dor", nu numai dor, ci un gol, ceva care lipseşte definitiv.

Şi închei această aducere aminte cu vorbele lui Colea Răutu, cel mai grozav barbat, un "maschio": "Dacă aş fi fost femeie, l-aş fi luat bărbat."

PS: Ştefan Iordache a plecat la 14 septembrie 2008


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu