vineri, 14 septembrie 2012

Struguri de Gruiu de Fănuş Neagu

 

Fănuş Neagu: Fănică Iordache era, pe scenă, un hohot al florilor, un faun şi un crâng înverzind pentru bucuria spiriduşilor.

– Salut, Fănică!

– Salut, Fănică!

Astea erau vorbele cu care ne întâmpinam ori de câte ori ne vedeam şi, imediat, ziua, oricât de mohorâtă, se lumina şi-şi împodobea buzele cu un surâs ce ţine de nobleţea răsăritului de lună pe ape. Pentru că amândoi veneam de la Dunăre – cele mai frumoase amintiri din copilăria lui Ştefan Iordache se împleteau cu vuietul fluviului lângă oraşul Calafat; ale mele veneau din ploaia de aur care scaldă străzile Brăilei şi câmpia. Iubeam deopotrivă de mult oraşul Bucureşti, dar de multe ori mârâiam împotriva lui, fiindcă ne deposedase de Dunărea noastră.

Fănică Iordache era un om vesel, cu nuanţe aparte de tristeţe, culese toate dintr-o depărtare ce vine mereu să se aşeze la fereastra amintirii. A visa cu ochii deschişi e cea mai teribilă meserie din lume, fiindcă atinge perfecţiunea plutirii.

Peste toate, aud glasul unei viori împletindu-se cu al lui Ştefan: La Chilia-n port. Cântând, Fănică avea un stil unic de a fi trestie gânditoare şi de a fi Till Eulenspiegel (Buhoglindă). Aşa suntem toţi cei care măsurăm Dunărea cu pana vâslei şi dealul cu o coardă de viţă-de-vie.

Îmi plăcea de multe ori să văd lumina cu ochii cu care o vedea el. Odată, într-una din acele înserări grele de vechime când, obsedat de Esenin, hălăduiam prin oraş murmurând: Departe-i, hăt departe-i, Bagdadul legendar/ Unde-a cântat odată şi a râs Şeherezada, paşii m-au purtat parcă făr’de voie la Teatrul Nottara, unde se juca musicalul "Bună seara, domnule Wilde". Cred c-a fost cea mai frumoasă seară de primăvară pe care am trăit-o în Bucureşti. Scandalos de tânăr, Fănică Iordache era, pe scenă, un hohot al florilor, un faun şi un crâng înverzind pentru bucuria spiriduşilor. Cânta, dansa şi era zeul tuturor fetelor din sală şi al tuturor fetelor care încolţeau pentru dragoste. Era învingătorul şi calul lui alb. Probabil că era şi frâul de aur pe care-l atingeau cu mână blândă stăpânii Olimpului. În seara aceea, m-a întrebat:

– Fănică, de unde ţi-a venit ţie în cap fraza asta: "Am băut un vin atât de bun, încât îmi venea să-i spun dumneavoastră"?

Eram atunci la vârsta când îţi place de o mie de ori mai mult să trăieşti decât să te priveşti trăind.

Fermecătoarea-i inteligenţă artistică l-a situat dintru începuturi în rândul celor mai de seamă actori. Ascensiunea lui, parafrazând titlul unei piese de Brecht, n-a putut fi oprită de nimeni şi nimic. Nu mă feresc de cuvintele mari: avea geniu şi, în aceeaşi măsură, cultul prieteniei. Într-o noapte de iarnă, a sunat telefonul. Ridicând receptorul, i-am auzit glasul, rostind un text de-al meu:

– Ninge cu patima iernilor de demult. Ca o poruncă de a ne simţi fericiţi. Pe drumuri şi mai ales în hanuri. Ninge cum nu mai credeam că cerul ştie să ningă şi în suflet mi s-au deschis trei răsărituri de ianuarie în care caii noştri s-au bătut cu lupii pe Dunărea îngheţată. Ninge dintr-o lume în alta... Ninge sau cad din cer pereţi de mănăstire?

Şi, ca încheiere:

– Eu şi Colea Răutu îţi datorăm două sticle de vin bun.
Era un om care se ţinea de cuvânt, vă rog să mă credeţi.

Salut, Fănică!

Îmi amintesc că în alt an, când te-a chemat Tudor Vornicu la tv ca să reciţi o poezie închinată conducătorilor României, ai răspuns:

– Eu o să vă citesc o cronică sportivă de Fănuş.

Şi ai citit-o. Începea astfel: Afară e o toamnă de zugrăvit biserici...

Te-am sunat ca să te răsplătesc şi eu cu o sticlă de vin. Mi-ai răspuns: Nu se poate azi. Mai-nainte de oricine în viaţa mea e Michaela.

Michaela Tonitza. Profesor şi director de teatru. Ultimul vlăstar din familia care ni l-a dăruit pe genialul Nicolae Tonitza. Când eram internaţi amândoi la Spitalul Elias şi bufneam în râs privindu-ne cu câtă voluptate bem suc de portocale – vă daţi seama ce frumos gândeam noi doi despre medici în acele clipe! –, mi-am adus aminte o întâmplare povestită de marele pictor Lucian Grigorescu, cel care şezuse 18 ani în Franţa ca să se pătrundă de lumina Sudului:

"Eram, mă băieţi, la hotel Stănescu din Bucureşti, unde poposisem cu soţia pentru o lună. Duminică, i-am invitat la masă pe Tonitza şi nevastă-sa. Am mâncat, am sporovăit, am băut un pahar de vin şi pe la ora patru după-amiază Tonitza numai ce mă întreabă:

– Luciane, tu mai ai ţigări?

– Nu, răspund eu, prinzând din zbor ideea sfintei libertăţi.

Am coborât amândoi să luăm ţigări. Şi duşi am fost spre Valea Călugărească, Focşani şi Odobeşti, în raiul unde ne-a uitat bunul Dumnezeu timp de două săptămâni. La capătul lor, într-o dimineaţă, în Piaţa de flori din Bucureşti, unde se servea cea mai bună ciorbă de burtă (la depărtare de două mese de noi, George Enescu şi Grigoraş Dinicu mâncau cap de viţel rasol), Nicolae Tonitza înălţă fruntea către un bărbat de la masa noastră, unul strâns în frac negru, şi-l întrebă cu multă ţâfnă:

– Tu cine eşti? Ce vrei? Cine te-a poftit?

– Domnule Tonitza, răspunse bărbatul solemn, eu sunt prefectul de Buzău. Aţi stat la mine acasă la Buzău o săptămână.

– Colosal!, a strigat Fănică. Vezi ce mici suntem faţă de bătrânii boieri?

În lumea de azi, cea cu ochii bulbucaţi de lăcomie şi în goană bezmetică după aur, Fănică îşi găsea locul cu greu. Privirea lui obosită parcă spunea: Lăsaţi bradul să aibă Crivăţ, iar Crivăţul să se bucure şi el de alb, şi de frig, şi de visul nebun al fulgerelor căzând. Vă declar cu toată gura că şi el, şi eu gândeam că de la un timp ninge numai cu mână ruptă.
La începutul acestei toamne, marele actor se înfrăţise cu suferinţa. Sunt ferm convins că n-o accepta. Sufletul lui însă, întărit cu povara destinelor lui Hamlet, Titus Andronicus, Richard al III-lea, ştia să îndure în tăcere. Suferinţa te umileşte, iar el era de o mândrie cioplită în lemn dur.

Teatrul a fost crucea răstignirii lui, dar şi pragul peste care se trece în nemurire. Inegalabilul Radu Beligan mi-a mărturisit de curând: "Iordache a fost un actor magnific. Cel mai mare din ultimele generaţii. În rolul lui Richard al III-lea, căruia amândoi, pe rând, i-am dat viaţă pe scenă, a fost mai bun decât mine; mi-a plăcut mult mai mult de el decât de mine".

Salut, Fănică!

Înainte de a pleca la Viena, acolo unde l-a inundat noaptea cea nesfârşită, l-a chemat pe Marian, finul său de la Gruiu, şi i-a spus:

– Dacă nu mă-ntorc până culegeţi via, nu uita să-i aduci lui Fănică struguri din butucii ăia care dau un vin galben spre verde. Şi, către mine: Un fel de crâmpoşie, mă.

– Iar tu, Fănică, i-am zis eu, ai grijă, când cobori la Viena, o iei la picior direct spre Grinzing (cartier străvechi, plin de cârciumi de epocă), alegi o masă sub boltă de viţă şi deschizi cu albele. Apoi, după cuvenitul şniţel vienez, ceri două carafe de roze imperial...

Viaţa s-a purtat imperfect cu el. Nu i-a mai îngăduit să-şi culeagă via cu mâinile lui. Într-o după-amiază, când el trecuse de-acum dincolo de poarta piersicilor cu floare neagră, m-am pomenit, la uşa rezervei de spital, cu Marian de la Gruiu plângând. Venise cu strugurii.
Fănică, tu, care ai iubit tot ce merita să fie iubit, am împărţit acei struguri dăruiţi de tine cu prietenii.

La Chilia-n port...

Dunărea...

Floarea viei...

Şi, mai presus de orice, Michaela...

– Salut, Fănică! Till Buhoglindă e tot la Mătania cu clondire?

Tu eşti mereu în gândul nostru, cu tristeţea suind în trestii, la Calafat şi la Chilia, cu asfinţitul strugurilor de la Gruiu.


(  Jurnalul Naţional, 10 noiembrie 2008 )


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu