marți, 30 octombrie 2012

Copiii lui Sergiu Nicolaescu. Partea a II-a : Actorul


Prezenta serie de articole îşi propune să clarifice aspectele omului de film Sergiu Nicolaescu. Pe baza chiar unei cărţi semnate de cineast, Viaţă, destin şi film. Aşadar, listele întocmite de maestru însuşi sunt singurele documente valabile - prezente acum şi pe internet -. Prin comparaţie, se poate observa amatorismul prezent pe paginile de internet dedicate filmului şi actorilor ( imdb.com prezintă un dezinteres total pentru cinematografia românească, în timp ce cinemagia.ro şi cinemarx.ro sunt realizate de nişte diletanţi, tineri care habar nu au cât de mare a fost acest domeniu în România, dezinformând sau prezentând lucruri incomplete ).
În acest articol vom reproduce paginile ce conţin rolurile din filme ale maestrului Sergiu Nicolaescu ( completările mele se vor regăsi fie în paranteze pătrate, fie ca note, marcate cu * ) :

Fotografie inedită din " Capcana mercenarilor "*

 Filmografie

1.     1967 **     Dacii     [ rol : Marcus ]    coproducţie româno-franceză 

2.     1971     Mihai Viteazul [ rol : Selim Paşa ]

3.    1971    Sea Wolf    [ rol : căpitanul Raffy ]    producţie germană

 4.    1972    Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte    [ rol : Comandant german ]

 5.    1972    Cu mâinile curate    [ rol : comisarul Tudor Miclovan - model real : Eugen Alimănescu ****** ]
6.   1972    Dragostea începe vineri    [ rol : Mihai Vişan ]    regia Virgil Calotescu

7.    1973    Felix şi Otilia [ rol : Pascalopol ]    regia Iulian Mihu

8.    1973    Pistruiatul [ serial ]    [ rol : Andrei ]    regia Francisc Munteanu

9.    1973    Ultimul Cartuş    [ rol : comisarul Tudor Miclovan - model real : Eugen Alimănescu ]

 10.    1974    Un comisar acuză    [ rol : comisarul Tudor Moldovan - model real : Gheorghe Cambrea ****** ]

 11.    1974    Nemuritorii    [ rol : căpitanul Andrei **** ]

12.    1975    Zile fierbinţi [ rol : inginerul Mihai Coman ]

  13.***   1976    Osânda [ rol : procurorul Marian ]

 14.    1977    Accident    [ rol : maiorul Andrei Petria ]

15.    1976   Războiul de independenţă [ serial ]    [ rol : Regele Carol I ]

 16.    1978    Pentru Patrie    [ rol : Regele Carol I *****]

17.    1977    Roşcovanul   [ rol : soldat ]    regia Francisc Munteanu

 18.    1978    Revanşa    [ rol : comisarul-şef Tudor Moldovan - model real : Gheorghe Cambrea ]

19.    1978     Drum în cumpănă    [ rol : secretarul Dobre ]

 20.    1979    Mihail, câine de circ    [ rol : Harley Kennan ]

 21.    1980    Ultima noapte de dragoste    [ rol : avocatul Andrei Nicolau ]

 22.    1981    Capcana Mercenarilor    [ rol : maiorul Andrei ]    coproducţie româno-germană

 23.   1981   Duelul    [ rol : comisarul Tudor Moldovan - model real : Gheorghe Cambrea ]

 24.    1982    Întâlnirea    [ rol : colonelul Filip ]

 25.    1983    Viraj Periculos    [ rol : colonelul Andrei Petria ]
26.    1984    Ringul    [ rol : Andrei ]

 27.    1985   Ziua Z    [ rol : generalul Johannes Friessner *******]

 28.    1986    Noi, cei din linia întâi    [ rol : generalul Marinescu ]

 29.    1989     Mircea    [ rol : Mircea cel Bătrân ]

 30.    1990    Coroana de foc    [ rol : căpitanul Paloş ]
31.    1994    [ Începutul Adevărului - ] Oglinda    [ rol : generalul Johannes Friessner *******]
32.    1999    Triunghiul Morţii    [ rol : generalul Alexandru Averescu ]

 33.    2004    Orient Express    [ rol : prinţul Andrei Morudzi ]

34.    2005   L'homme presse    [ rol : Hilarion de Bois Rose ]
35.    2008    Supravieţuitorul    [ rol : comisarul-şef Tudor Moldovan - model real : Gheorghe Cambrea ]
36.    2009     Carol I - [ Un destin  pentru România ]    [ rol : Regele Carol I *****]

* - Fotografiile nu sunt reproduse din volum. Posterele filmelor nu sunt afişate pentru a nu afecta lectura listei. Acestea vor fi publicate în ediţia a doua a Topului unui mare creator.
** - Filmul Osânda a fost sărit din această listă în varianta tipărită a volumului
*** - sunt notate datele premierelor în România
**** - Numele Andrei apare obsesiv în portofoliul de actor al cineastului, datorită semnificaţiei sale ( războinic ) şi pentru a-l omagia pe Apostolul Andrei, cel care a introdus - prin spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic - în Europa, cresţinismul.
***** - Caz rar de interpretare al aceluiaşi rol de către un singur actor, la o diferenţă de peste 30 de ani
****** - Diferenţă evidentă între cele două personaje.
******* - Personaj reluat de Sergiu Nicolaescu pentru Începutul Adevărului - Oglinda.

Comisarul Miclovan în " Ultimul Cartuş "

Consideraţii despre actorul Sergiu Nicolaescu au fost făcute în dialogul Cristian Vasilescu - Ştefan Paraschiv. Vom continua să vorbim în alte articole despre uriaşa capacitate interpretativă a cineastului.

Rol titular în " Carol I "

Din seria Sergiu Nicolaescu a apărut


Din seria Sergiu Nicolaescu vor apărea ( pe 30 ale fiecărei luni ) :

Copiii lui Sergiu Nicolaescu. Partea a III-a : Scenaristul
Copiii lui Sergiu Nicolaescu. Partea a IV-a : Producătorul
Copiii lui Sergiu Nicolaescu. Partea a V-a : Scriitorul
Sergiu Nicolaescu : Festivaluri, nominalizări şi premii
Ediţia a II-a - revizuită şi adăugită - a articolelor de succes Topul unui mare creator


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 29 octombrie 2012

Vagabond la uşa toamnei

Se dedică unei domnişoare cu iniţiala lipsită încă de punct. Se dedică celor din seminţia lui Homer. Se dedică unor noi şi trainice prietenii. Trăiască !


Toamna este cea mai bună dintre toate cârciumile pământului. Aerul ei e o tărie băută înainte de adormire.  De marea adormire a naturii.

Acum, mai mult decât oricând, văd în oglindă bietul lampagiu care sunt. Copleşit de geniul bardului care, prin alegorie, maschează artistul într-un lampagiu, într-un aprinzător de suflete.
Prin ceaţa unui veac cu noapte mare cutreier hoinar, căutând casa unde voi fi primit cu pâine şi sare. Şi rom dulce de la stăpână.
Spuneam nu demult că prima speranţă care mă mistuie este ca eu, biet lampagiu şi nebun de alb, să atac o nouă regina neagră.
Dar a încolţit în mine o pornire stranie.
În mintea mea se scriu rafturi.
Dar nu le pot da viaţă fără dragoste.
Ăsta este un pact al artei. Viaţa naşte viaţă.
Pentru că nu pot crea fără o muză, pentru că mă simt sterp fără visul fericirii, mi-am poruncit să iubesc două pietre fine şi doi maci tineri.
Închin acestei fiinţe, aşadar, o operă. Fără să ştie, îi prelucrez spiritul.
Dacă miracolul nu ar înălţa-o prin iubire, atunci să se culce într-un pat de monotonie.
Sunt cinic. Mă voi folosi de acest vis pentru a crea.
Sunt, de altfel, aşa cum am fost mereu.
Vinovat de iubire.
Împăcat cu gândul că Dumnezeu îţi dă ce îţi trebuie şi ce nu te alterează.

Dar, mai trebuie şi să păcătuim, ca să învăţăm şi noi din viaţa asta scurtă şi ca o provocare.
Da, viaţa ca o provocare. Ca un joc serios. Ca un război fără pace.
Teatru sau film. Acte sau secvenţe. Totul curge nestăvilit.
Dacă ne-am şi folosi sufletul la ceva ... am fi atinşi de lumină.
Sunt atâtea semne în jurul nostru şi atâtea licăriri.
Sacru în profan.
 *
Aveam gura şi sufletul amar. Ochii, ascuţiţi ca un paloş ce tăia spicele de lumină.
N-am avut puterea să mai privesc marea şi să mă întâlnesc cu domnul Eminescu.
Mi-am urcat trupul greu într-un autobuz şi m-am întovărăşit cu nişte pagini în care Tudor Gheorghe parcă şoptea o doină de jale.
Uşor, o fată şi o femeie se aşează în faţa mea. Femeie ? Datorită asemănării, probabil mama ei.
Amândouă îmbrăcate într-un oranj proaspăt, de portocală.
Fata privea în gol pe geam.
Ochii verzi îi îmbrăţişau lumina.
Era oarbă.
Am coborât deodată.
Mama îşi strângea puternic fata de mână.
Au fugit amândouă pe strada mare.
Am rămas în loc. Tremuram.
Câtă libertate aveau aceşti doi oameni, legaţi pentru totdeauna unul de celălalt.
Câtă lumină ar fi în sufletul omului ce nu o poate vedea ?
Dumnezeu binecuvântează aceste fiinţe. Le îngreunează crucea, pentru a le încerca puterea credinţei. Ferice de cei care nu fug ruşinos în deznădejde şi nu îl scuipă pe bunul Dumnezeu, când cad în groapa necazului.
Cât de goi şi neînsemnaţi suntem în faţa unor ţărani care, după o zi de câmp, se aşează în genunchii tociţi şi tălmăcesc Sfânta Scriptură !
Asta este o misiune a vieţii. Să ne tălmăcim existenţa, să ne căutăm rostul, să ne luăm sacrul din profana noastră vizită pe aici.
*
Sunt un om singur. Sufleteşte. Un vagabond. Un hoinar.
Dar ... vreau să am prieteni. Să cunosc lumea bună, cu spiritul încă sincer, curat. Ăştia puţini, dar bine.
Zilele trecute am fost mai boem ca de obicei.
[ Încerc să cuceresc fete cu farmecul meu de poet întârziat. De la una chiar mi-am auzit laude : Parcă mă viola din priviri. Of, duduie, şi nu eşti singura ... Dar ce să-i fac ? Eşecul omului sărac, dar deloc fad.
Strig : ] " Iubiţi-i, mă, şi pe poeţi, că ăştia vă pot iubi. În ce epocă m-ai lăsat, Doamne ? "
 Pe ăstea nu le mai convinge sentimentul.
De unde parol că te iubesc ? ... Nu mai sunt vremurile crailor.
Ce să mă ţină în viaţă dacă nu De toate scap de fac ultimul pas,/ Dar, dacă mor, iubirea-m cui o las ?
Eşecul sentimental se echilibrează în balanţa destinului.
Deşi încă timid, aplauzele vin.
Se conturează scena pe care o visam, cea cu decorurile schimbate.
Cartea care sunt e în mâinile unui cititor pasionat.
Nu mă tem. Delicate, dure mâini.
Am închinat, evident, o metaforă, atunci când vorbesc de o nouă scenă, de decoruri noi.
Dar am fiori când îmi văd personajele, când simt că dramatismul mă sfâşie, că pot da moarte şi lua viaţă.
Nu mă schimb.
Tot ce scriu mă include.
Nu cred că voi atinge culmea păunesciană de a mă tipări pe sine.
Dar, pentru moment, sunt sub vraja lui Romulus Vulpescu.
Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns.
Sunt un vagabond.

Mi-am pus fularul la gât.
Descânt toamna.
*
Există un uriaş totuşi în toate,
Cuvânt divin de libertate.
Mă las în voia lui, să plutesc nebun,
Pe aripi de vânt şi frământare,
Doar cu gândul că sunt un
Luptător fără gând de disperare.


Semnează al dumneavoastră, Ştefan Paraschiv

duminică, 28 octombrie 2012

Jurnal cu iz francez de Monalisa Basarab. Episodul I : O vacanţă între magie şi vis

Cannes - Palatul Festivalului ( Le Palais des Festivals et des Congres )
                                                               

 O călătorie de o mie de mile începe cu un pas. - Lao Tzu


VISELE pot deveni realitate dacă vacanţa o petreci într-un loc drag  sufletului tău. M-am simţit privilegiată pășind parcă pe un teren ireal, în “ţara bunului gust și a vacanţei perfecte” - Côte d’Azur -, locul ideal pentru o desfătare deplină. Am savurat fiecare clipă petrecută acolo alături de persoanele apropiate mie și am trăit mirajul întâlnirii cu peisaje unice în lume.

Pregătirea “minivacanţei” a început, într-o zi de iulie, odată cu procurarea biletelor de avion și rezervarea cazării.

A sosit momentul mult așteptat când cu o imensă bucurie am plecat cu avionul de pe aeroportul Otopeni, avănd o mică escală la Viena, către destinaţia deja stabilită, Nice. Ajunsă aici, de la aeroport, mai precis din staţia de bus-expres am luat un elegant autobuz de linie spre hotel, unde erau rezervate locurile de cazare.

Pe o vreme superbă admirând peisajul mirific, de o parte ţărmul mării și de cealaltă palmieri, am venit repede la hotel. M-am cazat și după o scurtă relaxare, fără a mai simţi oboseala acumulată în timpul zilei pe drum,  seara, exaltată de o curiozitate necontrolată, mi-am dorit să fac o primă cunoștinţă cu Nice, printr-o plimbare nocturnă pe Promenade des Anglais, cea mai cunoscută arteră a orașului.

Situată la câţiva metri deasupra malului mării, de-a lungul plajei din centrul Nisei, strada care leagă staţiunea de la un capăt la celălalt, străjuită de palmieri uriași, îţi oferă posibilitatea unor plimbări de senzaţie fiind un loc ideal pentru a privi îndelung, meditativ, cu admirație și emoţie întinderea feerică a Mării Mediterane.


Promenade des Anglais este considerată de mulţi turiști și un bun prilej de a face sport:  jogging, mersul pe role sau ciclism.

Şi, ca să închei ziua în spiritul mediteranean, un meniu provensal a fost suficient pentru a căpăta energia necesară zilei următoare, când mă aștepta o nouă provocare.
  
*

Nota lui Ş.P.


Ca răspuns la rugăminţile mele, actriţa Monalisa Basarab a scris, cu emoţie, abilitate şi seriozitate, un jurnal al călătoriei dumneaei. Acesta din urmă a fost împărţit în opt părţi, difuzate până în luna decembrie, ca un recviem pentru vara care ne-a adus tuturor surprize delicioase.

Sunt impresionat de forţa cuvântului acestei artiste, care îşi merită - cel puţin, aşa o înaintez eu, spectator şi cititor în grad - atributul de " mare ".

[ Fotografiile şi, mai ales, textul - special pentru Blogul Mareşalului Crai - aparţin doamnei Monalisa Basarab. ]

Nice - Palais de Justice ( Palatul de Justiţie )

Cu toată dragostea, Monalisa Basarab

luni, 15 octombrie 2012

Ileana Vulpescu, pe 15 decembrie 2010. Interviu de Andreea Chebac pentru bookblog.ro



Am fost nerăbdătoare să ajung la locuinţa doamnei Ileana Vulpescu şi sa încep interviul. Era vorba şi de curiozitate personala pentru voiam să cunosc omul prin mintea căruia mi se părea că deja umblasem atunci cînd am citit Arta conversaţiei, De amor, de amar de inimă albastră, Arta compromisului şi preferata mea, Rămas-bun casei părinteşti.

Am avut norocul să întîlnesc o persoană comunicativă care a dorit să ne lase să pătrundem în spatele cortinei, acolo unde totul începe în faţa unei foi albe de hîrtie. Convieţuind cu mii de cărţi, scriitoare nu se ascunde în spatele romanelor sale ci priveşte scrisul ca pe ceva firesc, care face parte din viaţă.

Andreea Chebac: Cînd şi dacă v-aţi propus să deveniţi scriitoare ?

Ileana Vulpescu: Am scris fără să-mi propun neapărat să devin scriitoare, fără să mă gîndesc să fac o profesie din scris pentru că eu lucram la Institutul de Lingvistică din Bucureşti. Deci pîinea mea de-acolo venea. Nu mi-am propus niciodată să scriu ceva într-un anumit timp. Mi-am zis, cînd un subiect o să mă ardă pe suflet încît să vreau să-l scriu, o să-l scriu.

A.C.: La ce vîrstă aţi debutat ?

I.V.: Prima mea carte a apărut la 37 de ani. Am început să scriu de pe cînd eram studentă şi m-am prezentat la diverse publicaţii cu ceea ce scrisesem, dar niciodată n-a convenit. Prima dată am publicat în 1966, o nuvelă în revista „Familia“. Şi de-atunci, fără să-mi propun un timp anume, am ajuns acum la 11 cărţi, ceea ce nu este mult deloc pentru o viaţă aşa de lungă, pentru că eu mă apropii cu paşi repezi de 80 de ani.

A.C.: A fi scriitor e un lucru pe care îl alegi sau scrii pentru că simţi ?

I.V.: Nu este o chestiune programată. Eu socot că trebuie să te naşti cu ceva anume pentru orice dacă e vorba să te înscrii între cei puţini aleşi. Te îndeamnă ceva din interior, nu este neapărat „mi-am propus să devin nu-ştiu-ce“.

A.C.: Ce are deosebit un scriitor faţă de restul lumii ?

I.V.: Cred că mai multă atenţie în faţa vieţii, mai multă preocupare să pătrundă în psihologia altora, pentru că un personaj într-o carte, ca să fie credibil, trebuie totuşi să prezinte un adevăr psihologic pentru cititor.

A.C.: Faptul ca aţi fost scriitoare v-a schimbat viaţa ?

I.V.: N-aş putea să spun. Niciodată n-am frecventat cenacluri literare, n-am frecventat medii artistice, puţinii mei prieteni nu proveneau din domeniul artelor. Singurele momente cînd am fost mai apropiată de lumea scriitorilor a fost cînd am mîncat la cantina scriitorilor; şi atunci, vrînd-nevrînd ne vedeam cu toţii acolo.

A.C.: Cum se naşte un roman ? Care e scînteia care vă face să scrieţi un roman ?

I.V.: La un moment dat se adună ceva în tine. Scrisul este ca o ţeavă de eşapament la un automobil. Şi în tine se acumulează lucruri pe care la un moment dat simţi nevoia să le spui. Mai întîi, ca să te descarci tu şi apoi din speranţa că ajungi la inima cititorului, pentru că în fond ăsta este scopul: să comunici. Scriitorilor care spun „pe mine nu mă interesează ce spun cititorii“ eu le-aş pune următoarea întrebare: atunci de ce mai publicaţi ?

A.C.: Care este geneza unui roman ? Cum scrieţi un roman: cîteva ore pe zi, atunci cînd vă simţiţi inspirată ?

I.V.: N-aş putea să spun că sînt o fiinţă extrem de planificată în direcţia asta pentru că eu am avut întotdeauna o gospodărie pe cap, am avut o slujbă, copil, piaţă . . . şi am scris printre picături. Nu fac parte dintre cei care-şi propun neapărat un program fix. Singura mea disciplină este: am început, trebuie să termin. În primul rînd, în proza lungă — cum este romanul — trebuie să ai de la început structura stabilită. Călinescu spunea „un roman este scris înainte de a-l începe“. Este foarte adevărat că pe parcurs te mai trag personajele spre altceva decît ce le-ai menit tu de la început. Şi atunci capătă ele viaţă.

A.C.: Aveţi un personaj sau o carte preferată din tot ceea ce aţi scris ?

I.V.: N-am un personaj preferat, am o carte preferată care este Sărută pământul acesta. La romanul ăsta am pornit pentru că am citit-o pe Marguerite Yourcenar Memoriile lui Hadrian, şi m-a frapat acolo o scenă: Hadrian a participat la cel de-al doilea război în Dacia cu unchiul său, Traian, şi este şocat că intrînd în sala tronului lui Decebal toţi demnitarii erau morţi, fiecare în scaunul pe care-l ocupase în timpul vieţii: se otrăviseră. Mi-a rămas scena asta întipărită în minte şi de-aici mi-a venit ideea de-a scrie această carte cu acţiunea în 106 d. Hr., la căderea Daciei sub romani.

A.C.: Aţi spus că scrieţi pentru public. Cum vă reprezentaţi publicul pentru care scrieţi ?

I.V.: Îmi închipui publicul format din oameni ca mine. Eu vreau să găsesc într-o carte ceva care să mă impresioneze şi pe care să-l ţin minte; să-mi placă, dar să mă şi informeze. Sînt pentru lucrul simplu, exprimat direct ca omul să-l înţeleagă. Nu sînt pentru „elitisme“ în nici un domeniu al vieţii. De ce să vrei să restrângi totul numai la un grup de oameni ? Eu spun că arta trebuie să se adreseze tuturor oamenilor.

A.C.: Dar scrieţi în special pentru femei ?

I.V.: Nu neapărat pentru femei. Dar, fiind femeie, probabil că n-am reuşit să-mi depăşesc condiţia. Însă nu mă întristează cu nimic că e socotită „ literatură pentru femei“, ca şi cum femeile ar fi o specie diferită şi nu tot oameni.

A.C.: Ce idee constantă găsim în romanele dumneavoastră, ceva ce aţi pus în fiecare roman ?

I.V.: O anumită rectitudine morală. Ştiu că există şi oameni care au avut o anumită conduită şi pe care au păstrat-o. Am încercat în fiecare roman să exprim adevărul unor oameni, adevărul unor personaje privite prin ochii mei. Şi încă un lucru: îmi aduc aminte că Titus Popovici când a citit romanul Rămas-bun casei părinteşti a spus :”Dragă Ileana, dar e atîta tristeţe, e atît de îngrozitor de multă tristeţe“. După care am scris Arta conversaţiei şi i-am spus cînd i-am dat cartea lui Titus Popovici: Titus, uite, am măritat-o pe Sînziana Hangan de dragul tău. În cărţile mele este atîta tristeţe cîtă este şi în viaţă, mie mi s-ar părea fals să fac pe optimista.

A.C.: De obicei personajul principal este o femeie. De ce ?

I.V.: Îmi este mai uşor să-mi transpun sentimentele într-un personaj femeie. Întotdeauna am ales să pătrund în psihologia unei femei, mai mult decît în cea a bărbaţilor.


Andreea Chebac: Dumneavoastră aţi lucrat la Institutul de Lingvistică şi aţi scris literatură, aţi avut practic două profesii. Ar fi fost ceva, profesional vorbind, pe care v-aţi fi dorit să-l faceţi şi nu l-aţi făcut ?

Ileana Vulpescu: Am regretat toată viaţa că n-am făcut Medicina. Pentru că aş fi simţit că sînt palpabil de folos oamenilor. Este o profesie pentru care am enorm de multă stimă şi în care, dacă te dăruieşti şi te duce şi mintea, reuşeşti să faci lucruri foarte importante.

A.C.: Mi-aţi spus că atunci cînd scrii un roman trebuie să ai în minte o schemă, dar pe lîngă asta, dumneavoastră scrieţi calculat sau trăiţi sentimentele pe care le puneţi pe hîrtie ?

I.V.: Trebuie să trăieşti cu fiecare personaj. În fiecare personaj e ceva din tine — şi în cele rele, şi în cele bune. Din punctul meu de vedere este imposibil să te abstragi total tu ca persoană. Să-ţi scoţi sufletul şi să-l pui în altă parte, să spui: pînă termin cartea asta te-am pus într-un dulap şi te-am încuiat acolo. „Madame Bovary, c’est moi“, spunea Flaubert.

A.C.: Aţi declarat într-un interviu că sînteţi o persoană ascunsă. Cum se potriveşte asta cu scrisul, în care spuneţi că trebuie să laşi o parte din tine să se vadă ?

I.V.: Se potriveşte pentru că, vedeţi, în viaţa de zi cu zi pot să fiu un om ascuns, nu pentru că am ceva de ascuns, dar nu eşti o persoană confesivă. Sînt lucruri pe care în viaţa mea nu le-am spus nimănui despre mine.

A.C.: Îmi puteţi spune o diferenţă dintre literatura dinainte de ‘89 si cea de acum ?

I.V.: Am citit puţină literatură de după ‘89 pentru că sînt prea scumpe cărţile şi apoi nici nu mai am unde să le pun. Am citit mai ales memorialistică, pentru că voiam să aflu nişte lucruri. Pot să fie mari scriitori pe care eu nu i-am citit, dar nici nu-mi dau cu părerea despre ce n-am citit. Diferenţa ar fi că ne mai existînd cenzură, decît poate propria cenzură — dacă nu vrei să superi pe nimeni, cum spun eu — foarte multă lume îşi dă poalele peste cap.

A.C.: Aţi rescrie vreuna dintre carţile dumneavoastră ?

I.V.: Cred că fiecare om, dacă este cinstit cu el însuşi, ar mai avea de rescris măcar unele lucruri din câte o carte. Eu spun că o carte ar trebui să stea în sertarul scriitorului, măcar doi ani,pînă s-o publice. Şi s-o citească peste doi ani să vadă dacă mai este de acord cu tot ce a spus. Recitesc acum o carte pe care am scris-o ca pe ceva absolut străin, dar n-aş schimba nimic esenţial.

A.C.: Dacă ar fi să vă caracterizaţi romanele printr-un cuvînt, cum le-aţi caracteriza ?

I.V.: Cred că sînt sincere. Ăsta e singurul lucru pe care l-aş putea spune cu deplină conştiinţă.

A.C.: Aţi scris vreodată poezie ?

I.V.: Nu. Pentru că nu mă simt chemată şi nu ştiu să găsesc două rime.

A.C.: Ce vă inspiră ?

I.V.: Momentele din cărţi mi le iau din viaţă. Dintr-o replică a cuiva creez un ansamblu. Cînd spune cineva un cuvînt care-mi sugerează ceva, de-acolo porneşte totul. Este ca şi cum te-ai împiedica de o piatră şi te rostogoleşti, şi te rostogoleşti.

A.C.: Cum luaţi decizia de a începe un nou roman ?

I.V.: Numai cînd îl simt că s-a acumulat în mine. Degeaba mi-aş spune eu, acum vreau să încep un nou roman.

A.C.: La ce lucraţi în momentul acesta ?

I.V.: Am terminat astă-vară un roman care o să meargă la tipar destul de curînd. Romanul este viaţa unei femei (care se naşte în 1928) pînă în zilele noastre. Are o soartă acceptabilă, nu fericită pentru că eu nu cred în fericire. Cred că sînt momente de exaltare în viaţa unui om, dar de fericire, nu ştiu…

A.C.: Am înţeles că nu credeţi în fericire, dar literatura şi cărţile ce momente plăcute şi mai puţin plăcute v-au adus ?

I.V.: Cel mai plăcut moment în scrisul unei cărţi este atunci cînd o termin, pentru că atunci simt că mi s-a luat o piatră de pe inimă. Pînă cînd nu termin o carte nu simt nici o satisfacţie. Nu zic vai ce bine mi-a ieşit pagina asta, vai ce bun e personajul ăsta. Momente mai puţin plăcute sînt aşa de multe. Şi o vorbă proastă pe care ţi-o spune un om, şi modul superior în care se poartă unii. Dar nu mă afectează critica: dacă unul spune că sînt tâmpită nu este obligatoriu să şi devin.

A.C.: De ce vă este frică ? Vă este frică de uitare ?

I.V.: Nu mi-e teamă ca am să cad în uitare. Ce ţi-a hotărît soarta, aia se întîmplă. Sînt absolut convinsă că venim aici cu soarta bătută în cuie şi avem numai iluzia că o putem schimba. Cred că cea mai mare pedeapsă pe care mi-ar putea-o da Dumnezeu ar fi să nu mai pot citi.

A.C.: Ce efect doriţi să aibă cărţile dumneavoastră ?

I.V.: Eu vreau ca omul să simtă că a participat la lectura cărţii ăsteia, că s-a simţit de-acolo, că recunoaşte pe cineva, că se recunoaşte pe sine, că recunoaşte viaţa, realităţile vieţii. Vreau ca în momentele cînd citeşte să găsească în cartea aia ceva care să corespundă cu ce crede el şi cu ceea ce simte el.

A.C.: Ca scriitor aveţi o lume proprie în care vă retrageţi ?

I.V.: Am avut asta de totdeauna. Întotdeauna a existat o populaţie în mintea mea, mi-am imaginat viaţa unui personaj, mi-am imaginat nişte relaţii între oameni. Personajele mele sunt ca nişte persoane vii, dacă ar apărea un personaj dintr-una din cărţile mele şi mi-ar suna la uşa mi-ar părea firesc. De asta între o carte şi alta eu simt nevoia să se depărteze personajele astea de mine. Am nevoie de-o pauză în care să mă detaşez de ele, să vină altele să le ia locul. Altfel este ca şi cum te-ai duce la teatru şi ţi-ai găsi locul ocupat.

A.C.: Vă simţiţi înţeleasă ca autoare ?

I.V.: N-am mai participat de mult la întîlniri cu publicul ca să văd ce spune, ce părere are, dar trec pe stradă şi mă opreşte cineva şi-mi spune: „Sînteţi doamna Vulpescu? Am citit ceva scris de dumneavoastră şi mi-a plăcut. “ Asta îmi face plăcere, sunt nişte oameni complet necunoscuţi care înseamnă că au citit, că au înţeles, că le-a plăcut.

* In acest interviu au fost folosite regulile gramaticale dorite de doamna I. Vulpescu.

Scris de Andreea Chebac


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 10 octombrie 2012

Marile roluri mici de Daniela Cârlea Şontică, Jurnalul Naţional


Mitzura Arghezi, despre garnitura de aur a teatrului romanesc...

Teatrul n-a fost prima alegere a adolescentei crescute la Martisor, ci a studiat mai intai pictura, apoi literele si baletul. A ales pana la urma actoria, pentru ca, recunoaste, fiica lui Tudor Arghezi, "teatrul este ca o vraja" pentru cine apuca sa guste fie si numai putin din aceasta lume stralucitoare. Si daca au obligat-o comunistii sa renunte la Litere, din cauza unui tata, care, prin scrisul lui de atunci, era "un corupator de tineret", a ales teatrul. Si s-a ales cu peste 45 de roluri in teatru si film. De intindere mai mare sau mai mica, asta nu mai are atata importanta, deoarece doamna Mitzura Arghezi recunoaste ca actoria a fost o profesie pe care a facut-o cu toata daruirea. Chiar si rolurile de trei cuvinte si cateva atitudini si le-a construit cu drag, incat n-a simtit ca joaca intr-un rol secundar. Despre aceasta perioada din viata domniei sale ne-a povestit in casa de pe Strada Arhitect Grigore Cerchez, in compania placuta a cartilor ce poarta inca amprenta lui Tudor Arghezi.

FARA MOFTURI. "Am jucat la Teatrul National, pentru ca mai intai fusesem balerina acolo. Si am facut si facultatea de teatru in paralel. N-am avut prietenii deosebite cu nici unul dintre actori. Am jucat alaturi de multe actrite din teatru, dar sa stiti ca foarte greu te imprietenesti cu o actrita. Poate e invidia, poate e gelozia. Eu insa nu am invidiat pe nimeni. Era Ileana Iordache, care era de o frumusete nemaipomenita, si Reli Sorescu, care a plecat mult in strainatate. Cu ele am fost prietena. Am fost insa colega foarte buna cu Gheorghe Cozorici, care avea o voce frumoasa si o memorie nemaipomenita. Citea un text o data si il reproducea perfect. Generatia noastra a dat actori nemaipomeniti. Rebengiuc, de exemplu, nu avea numai o voce foarte frumoasa, dar avea si o alura, asa, feciorelnica, in tinerete. L-am apreciat mereu si pe Stefan Iordache ca actor. Am fost niste colegi buni", isi aminteste Mitzura Arghezi despre anii studentiei.

"Primul meu rol mai important a fost in «Titanic vals». Si am jucat in multe roluri mici pe care nu le voiau colegele mele protejate. Eu n-am facut mofturi. Sa stiti ca dintr-un fleac, de exemplu in «Dulcea pasare a tineretii», am facut ceva extraordinar. Mihai Berechet, cand a pus in scena piesa, mi-a spus: «Vreau sa te fac negresa si sa-ti compui rolul cum vrei in actul trei». Si mi l-am compus, mi-am facut o peruca nemaipomenita si a trebuit sa ma vopsesc peste tot... Am facut un rol cu trei cuvinte si multa atitudine, de care s-a vorbit si s-a scris frumos", povesteste Mitzura Arghezi.

Fiica lui Arghezi a jucat in zece filme. In "Calea Victoriei", regizat de Marius Teodorescu, a avut un rol principal, in care, desi tanara, interpreta un rol de mama. Dar cum regizorul a "fugit" in Canada, filmul a fost interzis dupa ce rulase de doar cateva ori. Mitzura Arghezi se simte legata de aceasta "garnitura de aur" a teatrului romanesc nu doar prin amintiri, ci si prin aceea ca, impreuna, "am dus in spatele nostru teatrul, am luptat pentru valorile cu adevarat romanesti".

TEATRU JUCAT LA 39 DE GRADE. Dintre amintirile mai amuzante sau care i-au ramas impregnate in memorie prin insolitul lor, doamna Mitzura Arghezi si-a amintit: "Era perioada cand nu se admiteau dublurile si totusi am jucat mult in multe dubluri. Apoi, in «Titanic vals» aveam 39 de grade cand am intrat pe scena si am jucat. Mi-a spus Sica Alexandrescu: «Sper sa nu-mi faci figura si sa nu vii!». Toti veneau asa, sa nu-si piarda rolul…". Si tot cu febra a trebuit sa joace si in "Ovidiu", alaturi de George Vraca, regizorul chemand-o sa joace un rol pe care il facuse si altadata, dar nu-l mai repetase. La pranz a anuntat-o, iar seara era pe scena. 

ACTORIA, O MESERIE FOARTE PACATOASA. "Eu am inceput cu pictura si am facut cursuri cativa ani la clasa pictorului Ressu, la Belle Arte. Apoi, au venit anii aceia in care tata era scos afara din literatura, iar pe mine si pe fratele meu ne-au dat afara de la Litere. Spuneau ca suntem fiii unui corupator de tineret si de romanism. Romanism inteles de-a-ndoaselea. Si atunci, Floria Capsali, care era o mare profesoara, si a fost prima maestra de balet care a facut stilizarea dansului popular romanesc, m-a indrumat spre dans. Si am dat examen la facultatea de cinematografie si am intrat, am facut doi ani acolo si pe urma m-am mutat la teatru", dezvaluie Mitzura Arghezi felul in care a ajuns sa faca teatru. "Consider ca actoria este o meserie foarte frumoasa. Si tata, care a facut si cronica dramatica ani de zile in gazete, mi-a spus: «Draga, o meserie frumoasa, dar pacatoasa. Daca n-ai un sustinator permanent, nu faci nimic». Eu n-am avut. Dar daca as mai trai o data, tot meseria asta as face-o", spune Mitzura Arghezi. Domnia sa ne-a mai spus ca profesia pe care a practicat-o o viata i-a fost de folos si in activitatea parlamentara unde era nevoie sa stii sa captezi atentia publicului. 

ROLUL POTRIVIT, ACTORUL POTRIVIT.  Despre distribuirea actorilor in roluri potrivite sau nu, interlocutoarea noastra spune ca uneori intervine invidia omeneasca. Considera ca pe Florin Piersic, regizorii l-au dezavantajat. "Piersic a facut cateva roluri foarte bune, in «Heidelbergul de-altadata», in «Oameni si soareci», dar in rest, n-a fost distribuit cum trebuie. A fost un pacat si la acest pacat, poate sa se supere Beligan pe mine, Beligan l-a persecutat. Toti ziceau ca n-are vocea perfecta pentru teatru. Asta era vocea lui, si a avut cariera lui, dar daca el era in Franta, in America, ar fi fost un actor nemaipomenit si ar fi avut si roluri mai multe in filme".

( 2 octombrie 2006 )


Semnează al dumneavoastră, Mareşal



marți, 9 octombrie 2012

Mentorul meu ? de Petre Pandrea

Mironescu, stânga

G.G. Mironescu, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai ţării şi ai Europei, a murit la Iaşi ca un cîine vagabond. L-am cunoscut destul de bine ca profesor de Enciclopedia dreptului, i-am fost premiant, mi-a dat bursă la Bucureşti şi Berlin, m-a numit ataşat de presă în 1928, a vrut să mă facă om. Am dat cu piciorul şi la ambasadă, şi la universitate. N-am vrut să mă îmbogăţesc pe lîngă el, să-i ţin pulpana, să fac cariera obişnuită din Valahia. Era un om plăcut şi-şi iubea studenţii. După o lucrare de seminar cu savantlîc juvenil, observînd pofta mea de lecturi, m-a invitat în fiecare duminică la el în bibliotecă, să-mi aleg cărţile dorite şi mi-a deschis cont nelimitat la librăria Cartea Românească, pentru noile apariţii. Cumpăram după pofta inimii, răsfoiam, citeam şi-i îmbogăţeam biblioteca. Avea ceva patern, sfătos, de răzeş moldovean. Ca savant şi intelectual, era inexistent. Avea bunăvoinţă şi atît. Probabil, din această pricină, mă cam jenam să am asemenea îndrumător, protector şi maestru. Fugeam pe la Mircea Djuvara, neokantian cu nivel, şi pe la Istrati Micescu, retor cu declamaţie a la Comédie Française. Am intrat ca secretar la Anibal Teodorescu şi pe la Dem. I. Dobrescu.

De la Anibal am învăţat acurateţea procedurii, de la Dem. I. Dobrescu fastuozitatea verbului, elanul şi patosul umanitar. Ce puteam învăţa de la Gă.Gă. Mironescu? El m-a ajutat financiarmente cel mai mult. Mi-a dat bursă în Germania, mi-a dat fabuloasa sumă de o mie de mărci (puteam trăi un an), mi-a trimis bani ca să-mi petrec vacanţele la Paris. De fiecare vacanţă în ţară mă primea şi-mi strecura un cec în buzunar. Acest belfer îşi iubea şcolarii eminenţi şi îi stipendia mărinimos. Înghiţeam stipendiul şi mă ruşinam să mărturisesc asemenea patron. În străinătate, colegii mă considerau asistent al lui şi protestam cu îndîrjire.

Sosit în ţară, am refuzat să-1 mai văd. Mi-a trimis mereu vorbă. Socotise să-i fiu succesor. Nu avea. A trebuit să accepte un „civilist“ ca Al. Vălimărescu. L-am amărît. Omul dăduse bani şi mă trimisese la Berlin să fac filozofie juridică. Eu m-am apucat de teologie într-o primă repriză, apoi de sociologie şi economie politică marxistă în altă repriză. Eram în căutarea drumului propriu, în căutarea înţelepciunii şi a soluţionării crizei moderne. Căutam şi nu găseam. În orice caz, nu puteam găsi nimic la filozoful juridic G.G. Mironescu, berar, bancher, petrolist, reprezentantul Iui Royal Dutch în Valahia, enorm de bogat, prostănac. Mă compromitea şi l-aş fi compromis în simbioza de catedră şi succesiune. Nu-mi făceam nici o iluzie asupra şanselor colaborării noastre. Ar fi clacat la prima divergenţă. Am preferat să rămînă cu nostalgia bunei amintiri a elevului favorit, rătăcit pe căi ideologice pernicioase. I-am dedicat prima carte despre „Psihanaliza judiciară“, fără prefaţa pe care mi-o scrisese în 1926. O publicam abia în 1932, amărîndu-1, probabil, că i-am aruncat prefaţa anodină la coş. Se mîndrea faţă de Nichifor Crainic (care mă bombardase cu 80.000 de lei, pentru un studiu la revista „Gîndirea“) că mi-este dascăl şi îndrumător. Crainic 1-a surprins cu epitetul de „noul Iorga“. Mironescu îl adora pe N. Iorga şi-i cumpărase o casă, ca să nu mai stea cu chirie. Pe urmă, cînd m-am despărţit cu scandal de Crainic, Nae Ionescu a rectificat: este „noul Iorga, dar un Iorga al stîngii“.

L-am amărît pe bunul meu dascăl, dar l-am bucurat cînd am venit în vizită să-i prezint cartea cu dedicaţia sobră tipărită: „Profesorului meu, G.G. Mironescu“. Pentru această dedicaţie unui miliardar, eu, ziarist democrat, am fost insultat de Petru Manoliu în ţintarul de la „Credinţa“. Nu l-am mai zărit. El ar fi vrut să-mi tipărească lucrările. N-aveam nevoie. Aveam publicul meu. Cîştigam cu publicarea cărţilor. Cu „Germania hitleristă“, carte de portrete şi reportaje, triplasem tirajul unor gazete cu număr imens de cititori. Avocatura şi jurnalistica îmi rentau peste nevoile mele de consum şi poftele de acumulări de avere... Aveam casă la Bucureşti şi vilă la munte. Aveam bani în bancă. Pe urmă, mi-am cumpărat ferma, imobile, 66.000 de acţiuni. Dispreţuiam pe miliardari, dar nu dispreţuiam senioratul liberelor profesiuni.

Viaţa politică a lui Mironescu a fost sinuoasă şi simandicoasă. Nepot al mitropolitului Athanasie Mironescu, doctor în drept de la Paris cu o teză mediocră despre „Cazierul judiciar“, s-a căsătorit cu fata bigotului berar Bragadiru şi acest matrimoniu i-a ştampilat destinul. A ajuns repede profesor universitar şi deputat în partidul lui Take Ionescu. A fost ministru în condiţiuni tragice şi umilitoare. Intrase în Partidul Poporului, al generalului Al. Averescu. Idolul mulţimilor agrariene din 1922 a fost trîntit de la guvernare de camarila regală în frunte cu Barbu Ştirbey, la injoncţiunile cumnatului său, Ionel Brătianu, şi se căutau miniştri recrutaţi din majoritatea averescană. Cum se numea un ministru, cum i se publica poza cu titlul de Licheaua numărului respectiv. Una dintre lichele a fost G.G. Mironescu. Cînd s-au prezentat în faţa majorităţii averescane, cerînd vot de încredere, au fost primiţi cu huideo şi au fost trîntiţi de la guvern. N.D. Cocea a ţinut un discurs fulminant şi memorabil. G.G. Mironescu a stat o lună ministru. Take Ionescu îşi văzuse idealul realizat: fusese prim-ministru 30 de zile. A plecat în Italia, cu noua şi tînăra sa soţie Adina Olmazu, şi a murit intoxicat de stridii şi amor. Adina fusese furată din gyneceul unui partizan politic.

G.G. Mironescu a trecut cu takiştii în partidul naţional al lui Iuliu Maniu şi apoi s-au unit cu ţărăniştii lui Ion Mihalache şi C. Stere, detestîndu-se cu reciprocitate şi fără nici o cordialitate. L-au eliminat pe C. Stere. Cu prilejul crizei politice declanşate de venirea Regelui Carol II din exil, pentru suplantarea şi prin trădarea lui Iuliu Maniu, G.G. Mironescu a fost făcut prim-ministru pentru o perioadă tranzitorie, prin maşinaţiile lui Nae Ionescu. Cariera lui a fost definitiv pecetluită. A mai îmbrăcat uniforma de consilier regal al lui Carol II. N-avea partid. N-avea idei. N-avea utilitate şi devenise inutilizabil.

Evenimentele de după 23 August 1944 l-au surprins nepregătit. Avea 68 de ani. A murit în această vară (1956), la 82 de ani.

În 1948, a început şbilţuiala înalţilor demnitari. S-a ascuns. A fost ţinut 8 ani în auto-arestare, la un fel de pensiune cu preţ enorm. Îşi lăsase barbă albă impozantă, ca să nu fie recunoscut. Nu-i căzuse nici un dinte. Stătea ziua în claustrare, cu perdelele trase. Noaptea ieşea puţin. Îi murise soţia şi n-a participat la înmormîntare.

Anul acesta, după 8 ani, s-a dat drumul înalţilor demnitari de la Sighet. Nepotul Petru Mironescu mîncase o uriaşă avere în bijuterii. Nu mai avea nici bani. Îi era dor de nepoţi şi copii. A plecat singur la Sinaia. Mai avea 1.500 de lei, un ceas de platină Patek, o blană de vizon. Voia să-şi vadă copiii şi nepotul. Nu i-a găsit acolo. S-a reîntors la Iaşi. De frică, gazda nu 1-a mai primit. Asemeni animalului rănit de moarte, care se retrage în bîrlog şi moare, fostul prim-ministru s-a dus la Vaslui, în satul natal. Acolo avea nepoţi şi strănepoţi. L-au primit o noapte. De spaimă, l-au rugat să plece, dîndu-i bani de drum. S-a dus pe o bancă la Copou şi şi-a tăiat venele. A fost găsit şi dus la spital. Între timp, pierduse (sau i se furase?) haina de vizon, banii, ceasul de platină. Au crezut că este un cerşetor. Internat în spital, un doctor-profesor i-a adus rufărie de schimb, cărţi, alimentaţie de-acasă. A furat somnalin de la ceilalţi bolnavi şi s-a sinucis. A lăsat un bileţel în care a spus că cel care a fost profesorul G.G. Mironescu îşi lasă cadavrul studenţilor, fiindcă el a iubit studenţimea.

Aşa a trăit, şi a murit, ca cerşetor, miliardarul, profesorul şi fostul prim-ministru G.G. Mironescu.

Sit tibi terra levis!

( sursă : Tricolorul )

Petre Pandrea

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 8 octombrie 2012

Romulus Vulpescu. Omul din ... cărţile cu casă de Rodica Vulpescu, Jurnalul Naţional


Acum câţiva ani, într-un turneu, cineva mi-a arătat pe o costişă la Vatra Dornei cât de sălbatic au tăiat pădurea. Rămăsese o chelie plină de cioturi în locul pomilor frumoşi şi înalţi. Aşa e peisajul vieţii mele acum. Toţi cei pe care i-am respectat, i-am iubit, de care aveam nevoie, pentru care voiam să strălucesc pe scenă, pentru că ei erau ai mei, nu mai sunt şi eu mă simt ca o insulă pustie.

A murit Vulpescu. A mai căzut o stea. Era poet, dramaturg, eseist, traducător.
A făcut regie de teatru. Recita nespus de frumos poezie. Avea un repertoriu uriaş. Avea o memorie uluitoare! Era omul iubitor de carte şi de imaginea ei. În vremea când nu existau nici un fel de condiţii pentru estetica unei publicaţii, în sărăcia noastră cumplită, el scotea "ediţii de lux". Aduceţi-vă numai aminte de "Pajere" de Mateiu I. Caragiale. de la Cartea Românească. Era îngrijită de Romulus Vulpescu, şi era anul negru 1983, şi ce minune era!

Echivalenţele franceze erau ale lui Vulpescu. Dar traducerile lui cu subtilitate de limbă din franceză în română şi din română în franceză? Fantezia lui în a găsi cuvântul potrivit?

Şi ce ştia! Nespus de multe lucruri! Cum povesteste Stelică Nistor, care a dat examen la teatru cu splendida lui poezie "Carmen Meretricis": "Era o poamă de paişpe bani,/Cu hoit alintat şi cu ochii tirani/Că se cordea cu fanţi caramani/ În Crucea de Piatră.//Puţea a tutun, a doftorii şi a spirt./Artiştii fraieri o-ncorona cu mirt/Cînd îi făcea trataţii la birt/În Crucea de Piatră.//Şi se purta numa-n liliachiu:/De oful peştelui ăl mai spanchiu/Cu care-n bombe pilea la rachiu/ În Crucea de Piatră.// Stătea-n camizol, pe-nserate, la geam:/"Să mă vază toţi craii hoit ce am,/Cum n-a văzutără ei neam de neam/ În Crucea de Piatră...".//Venea droaie: grubări, codoşi, venetici,/Mucoşi de gimnaz cu coşuri, că nici/Să mai fi fost dame-aşa de gagici/În Crucea de Piatră.//Venea şi boieri - d-ăi de umblă-n caleşti;/Şi-ambasadori suspina la fereşti... /Şi pentru ea s-a tăiat şapte peşti/În Crucea de Piatră.// Zicea o marghioală-n Vitan, trepăduşa -/- Alege-s-ar prafu' de ea, şi cenuşa ! -/Că mă-sii i-a zis Pena, şi Corcoduşa,/ În Crucea de Piatră.// Da' nişte mămici de la trei cuplărăi,/Cu nişte coarde de pui de găi/
O-nvidia (domnule, oameni răi / În Crucea de Piatră).// Cînd înnemerea muşterii mai de soi - /Cu clifturi inglişe şi bumăşti purcoi - /Făcea cu aceştia "Romanţa în doi"/ În Crucea de Piatră.// Dar dama c-un domn a plecat într-o zi,/Cînd striga oltenii la prune tîrzii.../De ea, de atunci nu se mai auzi/ În Crucea de Piatră.// Zic unii că are palaturi ca-n vis,/Că cântă-n şantanuri la nemţi, la Paris.../Că ţaţele nu se mai satur' de zis / În Crucea de Piatră.//Căci aşa ţi se-ntîmplă destinul în viaţă:/Păcat c-o să moară-n streini - cîntăreaţă./Putea să se-ajungă, la urmă, şi ţaţă/ În Crucea de Piatră."

"Şi după examen, când l-am cunoscut, i-am recitat-o şi am devenit prieteni. Şi prietenia noastră a fost o nouă universitate. Doamne, câte ştia. Eram uluit. Era mereu nemulţumit de el.
- Nu toată lumea e Shakespeare.
- Sunt nişte poezii extraordinare, spunea Stelică.
- Nu ştiu...Unele-s bune, altele mai puţin bune sau chiar proaste, modeste. Eu am scris poezie proastă, proză proastă.
- Dar eseurile?
- Şi în acest domeniu am scris lucruri proaste.
Şi-atunci am luat cartea lui din miile de cărţi din casa lui care era "cărţi cu casă", nu "casa cu cărţi" şi am citit o poezie, două, pe urmă am mai spus una din memorie, pe urmă am citit din nou o poezie a lui.
- Stai putin, cea dinainte parcă nu era a mea.
- NU!

Era cineva care greşea greu şi rar!"
Enciclopedie ambulantă.

" Noi nu avem doctorate - scrie într-un interviu acordat revistei Q Magazine. Noi ne-am dat numai licenţa. Eu şi Ileana. Sunt licenţiat în limba şi literatura română. Ea e licenţiată în limba şi literatura franceză. Acum însă, doctoratul se rezolva printr-un singur telefon. S-au schimbat vremurile tare mult. Am vrut să facem aici casa-muzeu.

Pentru că am avut aproape 20.000 de cărţi. Chiar biblioteci nu au aceste titluri. Noi avem pe puţin 200-300 de titluri de raritate, cărţi unice în ţară, pe care nu le are nici Academia. Există în colecţia noastră peste 3000 de cărţi cu autograf. Noi strângem biblioteca asta de prin '55. Adică de-o viaţă. Am avut un Samuel Becket cu autograf. L-am dat. Marile biblioteci refuză cărţile, casă memorială nu se poate face... Dacă nu am fi avut cărţile acestea, nu ne trebuia casa asta mare. Costă enorm de mult."


A murit după ce a avut umilinţa unei sărăcii negre. Oricâte cărţi ai scrie, oricât ai munci, am impresia că nu o scoţi la capăt. Cei care au atât de mult poate ştiu un secret.

Cu o lună înainte a murit fetiţa lui, Ioana. Ioana era un înger, nu un copil.
În frumosul interviu din Q Magazine, Romulus Vulpescu mai spune: "Nici eu, nici Ileana nu figurăm în Istoria literaturii a lui Nicolae Manolescu. Dar chiar dacă am fi figurat, tot nu o puteam cumpăra. Dar făceam o copie la xerox a paginilor cu pricina. Foarte scumpă - 3 milioane. Şi dacă aş fi luat-o? Mor peste un an..."

Şi uite aşa, a murit în luna septembrie. O zi blândă de toamnă, frumoasă, ruginie. O să-nchei tot cu poezii semnate Romulus Vulpescu:
"Fiinţa veche de argint/Cu cătări de mărgărint/Şi cu strat din lemn de fag/Murgule, calule drag/Suflet necăjit, iobag/Mândra adăstând în prag/Unde vi-i haiducul drag?"

Destin

Noi ne iubim în paturi de-mprumut:
Pe-o canapea îngustă, fără pernă,
Crezînd că aventura de-un minut
Devine lesne "dragoste eternă".

Noi ne iubim pe scenă,-ntr-un decor:
Pe-un sac - umplut cu paie - dintr-o piesă
Eu par un ceas truver rătăcitor,
Tu eşti o oră magica prinţesă.

Sperăm cu disperare amîndoi
Că ni-e deajuns o-mbrăţişare-n fugă
Şi că statutul nostru de eroi
Nu poate-apoteoza să-i distrugă.

Noi ne iubim visîndu-ne-n secret
Perechea pasionată şi celebră
Trăind în moarte, fără de regret,
Un scurt şi iluzoriu act de febră.

Noi ne iubim... dar cuplu consacrat,
Culcat calm, în culcuş fără alarme,
Am deveni doar într-un simplu pat
În care-am învăţa cum se şi doarme.

Creangă de merişor

Ţi-s anii mici, surîsul tău ezită
Între copilă şi femeie:
Sub rotunzimea pielei, netezită,
Adolescenţa ta se-ncheie.

Timidă mîna, degetele tandre,
Pupilele - adînci şi mate:
Dar părul scurt miroase a micsandre
Şi-n gît un porumbel se zbate.

Genunchii - zgîriaţi, juliţi de joacă,
Iar glesna - rece şi subţire:
Şi glasul ţi-a-nvăţat de ieri să tacă,
Şi ochii să nu se mai mire.

Arbust cuminte, anii-n palme ţine-ţi
Şi-n vîntul dragostei să-i fluturi:
Apropie-ţi de mine buze vineţi
 Şi gura aşteptînd săruturi.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

duminică, 7 octombrie 2012

Fugim aşteptând

Unei noi muze, unei noi speranţe, unui nou război


Aş vrea să fug şi aş vrea să aştept.
Şiret e destinul.
A trecut o lună de la delirantul ciclul  Speranţă. Cel puţin, de la prima sa parte.
Nenorocita asta de toamnă umblă prin paturi străine şi nu îşi ia slujba-n primire.
De neiertat această întârziere fără rost. Dar nu pot să neg că simpla prelungire a verii e plăcută.
De neiertat rămâne şi o suferinţă accentuată de propria mea vanitate.
Mi-e teamă ca până la urmă să nu fiu decât un prea mare pentru un război atât de mic.
Cred că pentru a-mi ajunge idolii din urmă am nevoie de multă suferinţă, de mult greu. Şi ce greu am avut până acum în afara vieţii de până acum ? Ea, în sine. Fii serios, autorule ! Încă nu e vremea eşecurilor amoroase. Grave. Ştii foarte bine că în ziua de astăzi totul e o imensă golăneală. 
Prea faci, domnule, din probleme minore o uriaşă melancolie. 
Dar, ai scris speranţă. Te laud !
Da, am credinţa că cele trei texte mi-au făcut bine. Şi au fost şi bine primite.
Ultima lună a fost o mângăiere caldă a razelor de soare.
Mi-am făcut timp pentru Naşul, care este o serie cutremurătoare. Marlon Brando de o rară fineţe şi putere şi Al Pacino ca un iluzionist care îşi scoate din mânecă şi porumbei şi corbi. Şi portocale. Ne-am văzut recent în Scarface şi mergem săptămâna viitoare să alegem un Parfum de femeie.
Chiar dacă probabil este pentru moment ... ritmul în care trece timpul este acceptabil. Şi plăcut.
Îl întreb pe bunicul meu ce face. El îmi răspunde Ca-n tren, tată, ca-n tren.
Straşnic om !

O fi chiar o dimensiune filosofică, din moment ce eu însumi am această senzaţie.
Deşi, de o vreme, am o stare ciudată de euforie. Sunt un zâmbăreţ din părculeţul unui sanatoriu.
Şi totuşi cum e când eşti mai nebun decât nebunii ? Normal. Pentru mine.
Acum un an, pe vremea asta, îl sorbeam, dintr-un scaun, pe Horaţiu Mălăele, care ne declara febril că este un orb. Eu ? Topit. Avusesem o zi ameţitoare şi lângă mine aveam o muză de cursă lungă.
I-am strâns mâna puternic maestrului, i-am dăruit un portret - e profesionist - şi o cutie cu dulce - e amator -.
Apoi m-am căutat cu partenera mea vreun sfert de ceas. A fost ultima dată când am fost la teatru împreună.
De fapt şi de drept, atunci s-a rupt contractul ei de muză.
Viaţa mea e o tragicomedie delicioasă. O să citiţi şi o să vă lingeţi pe degete, pentru că paginile mele vor mirosi a scorţişoară, a sânge, a foc.
Sâmbetele şi duminicile au devenit mai moi, mai strălucitroare. Pâlpâie ceva.
Mi-e oarecum dor şi de copilărie. O fostă iubire mi-a spus că dacă mi-ar putea da vreodată un sfat, ar fi acela de a fi cât pot copil. Atât timp cât mai pot.
Destinul e şiret.
N-am făcut niciodată bravadă de ceea ce ştiu. Nici nu am avut cu cine.
Vorbeam în Speranţă despre premiera unei noi piese, despre o nouă deschidere a cortinei.
Da ... critici bune. Destul de bune cât să îmi dau seama că nu e degeaba drumul printre litere. Scrise şi citite.
Lună încununată cu steaguri negre.
Rodica Procopiu i s-a alăturat marelui Ştefan, soţul său.
Romulus Vulpescu i s-a alăturat doritei Ioana, fiica sa.
Constantin Ţoiu i s-a alăturat neliniştitei Dora, soţia sa.
Ce verb cald şi lipicios a se alătura. De fapt, ei s-au unit în Rai.
Lepădarea de hainele vieţii pământeşti. Lepădarea de dorul sfâşietor.
Prietenul e mai valoros ca un înger, spunea Nichita Stănescu.

Deocamdată, ce îmi pot dori mai mult decât prieteni ?
Aştept delirând un nou început. Doamne, ce binecuvântare ar fi o nouă iubire. Împărtăşită.
E un mers al inimii. Ciclic. Păunescian.
Mi-e greu să vorbesc despre destin şi noroc. De nedefinit sunt, cu siguranţă.
Mălăele a spus Sunt un orb. Eu spun Sunt un nebun.
Da, o fiinţă ciudată, Să vă ferească Dumnezeu să mă întâlniţi. Că-s bun şi rău.
Un om al extremelor.
Un om al extremelor care aşteaptă, fugind în gândul şi sufletul lui prin timp.
Aştept şi fug.
Nebunul alb va încerca să captureze regina neagră. Să înceapă în galop un nou război. Dar trebuie să vină o regină neagră.
Şi totuşi fugim aşteptând.

Totuşi.


Semnează al dumneavoastră, Ştefan Paraschiv

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Constantin Ţoiu a intrat în Galeria cu personalităţi din cer


Nu pot spune decât că emisiunea doamnei Eugenia Vodă m-a făcut să-mi doresc lectura Galeriei cu viţă de vie. Acest grec şi macedonean, devenit - după dorinţa sa - un adevărat român, m-a impresionat printr-o eleganţă călduţă, printr-o voce aspră şi nişte ochi scânteietori.
E păcat că vine acest impuls la câteva zile de la moarte prozatorului Constantin Ţoiu.
Dumnezeu să-l odihnească în pace !




S-a stins din viață unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani, prozatorul , eseistul și traducătorul Constantin Țoiu (19 iulie 1923 - 4 octombrie 2012). Romanul său Galeria cu viță sălbatică (1967) este unul din cele mai apreciate romane ale ultimelor decenii, deopotrivă cu mare succes la public și la critică.

Alte volume, precum Însoțitorul (1981), Obligado (1984) și Căderea în lume (1987), întregesc portretul unui intelectual rafinat, meditativ, deținând un stil literar aparte. Ediția definitivă a romanului său de căpătâi, Galeria cu viță sălbatică, a apărut recent în colecția „Biblioteca pentru toți” a Jurnalului Național. Prin dispariția lui Constantin Țoiu, literatura și cultura română pierd unul din reprezentanții săi de prim-plan.

Constantin Țoiu va fi înmormântat astăzi, la Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor. Dumnezeu să îl odihnească!


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

vineri, 5 octombrie 2012

Fantastică poveste de dragoste din război: românul Bălănică, salvatorul unei rusoaice. S-au iubit abia după 20 de ani de Alina Turcitu, Jurnalul Naţional


"De cinci ori a fost aranjat geamantanul. Până la urmă s-a decis: Anna pleacă în rochia neagră cu picături albe, iar gulerul alb din pichet, manşetele albe, cordonul tot alb. Accesorii: pălărie albă, geantă albă, pantofi negri. La patruzeci şi nouă de ani arăta tânără şi pătrunzătoare. În ajunul plecării, Anna Petrovna era dărâmată: toată ziua a umblat înlăcrimată, cu pastila de validol sub limbă: Dar dacă nu reuşim să ne întâlnim? Dacă el nu mă va recunoaşte? Au trecut douăzeci de ani! (...)

Trenul se apropia de gara principală din Bucureşti. Prin fereastră se vedea cum se mişcă domol platforma plină de cei ce-i aşteptau pe cei din tren. O tânără mamă cu copilul în braţe, o pereche în vârstă, tineri cu înfăţişare de sportivi, bărbaţi cu buchete de flori.

Nimic nu-şi mai aminteşte Anna. Şi-a pierdut cunoştiinţa. În câteva minute, o salvare a oprit pe platformă, iar medicii au scos-o pe Anna pe targă din vagon (...). Un bărbat înalt, ras în cap, cu aspect impresionant şi cu un buchet de crini albi s-a prezentat: Teodor Bălănică, aştept pe cetăţeanca Anna Poreţkaia. A urmat o scenă mută: ghidul, fără să scoată o vorbă, a arătat cu degetul spre targa din salvarea deschisă”. Şi aşa, Teodor Bălănică n-a apucat să-o vadă pe draga lui Anna, în rochia ei cea frumoasă.

În sufrageria sa din Drumul Taberei, aşezat la masă, pensionarul Florea Neagu îşi scoate ochelarii şi se opreşte din citit. Îi tremură vocea şi parcă i se umezesc ochii. Mereu îl încearcă emoţiile astea când ţine în mână manuscrisul povestirii reale "Anna”. Simte că are misiunea să dea mai departe istoria Annei şi a lui Bălănică căci crede că n-a ajuns întâmplător la el. Şi ne explică şi de ce: odată, demult, în tinereţe, el l-a cunoscut pe Teodor Bălănică, ofiţer şi profesor universitar. Au lucrat împreună. Nu-şi imagina la vremea aia că într-o zi, peste mulţi şi mulţi ani, îl va mai cunoaşte o dată pe domnul profesor, dar ca personaj romantic, într-o povestire scrisă de amica sa, scriitoarea Ludmila Stern. Când l-a descoperit în proza Ludmilei, a simţit că e datoria lui să traducă proza din rusă în română. Mai ales că scriitoarea fusese prietena bună a Annei şi o înregistra pe magnetofon în timp ce rusoaica îi povestea cum a trăit războiul.

"Când am văzut bucăţica de pâine, înfăşurată în şerveţel, m-am muşcat de mână să nu zbier”

Anna şi Bălănică s-au cunoscut în focul bombardamentelor de la Berdyansk din sudul Ucrainei. Urgia a început în 1941, când oraşul a fost ocupat de nemţi. În scurt timp li s-au alăturat şi unităţi româneşti. La Berdyansk a fost iadul pe pământ. Care scăpa cu viaţă din lupte ajungea să umble pe stradă direct pe cadavre, iar cine trecea pe la marginea oraşului auzea gemete şi vedea cum se mişcă pământul din şanţurile proaspăt săpate. Erau muribunzii evrei – într-un final, şase mii cu totul - împuşcaţi, culmea, povesteşte Anna, nu de nemţi, cu chiar de ruşi. "Cel mai îngrozitor, spunea Anna, e că nu i-au împuşcat nemţii. Am văzut cu ochii mei, ştiu şi afirm cu toată răspunderea (...). Cei ce trăgeau în oamenii neînarmaţi, în bătrâni şi copii, erau de-ai noşti, cetăţeni sovietici, locuitori din Berdyansk, vecini... Până nu demult mergeau unul la altul, se vedeau de sărbători, prăznuiau împreună (...) Erau timpuri de nebunie totală”, povesteşte Anna în proza Ludmilei Stern.

Iar în miezul acestei nebunii Anna şi Teodor Bălănică s-au cunoscut şi s-au îndrăgostit, fără să aibă curajul să vorbească prea mult despre asta. El era locotenent major, ea – jurist. La prima întrevedere, el a întrebat-o în germană ce limbi străine cunoaşte. "Nemţească, însă cu dicţionarul”, i-a răspuns ea. El a spus că ar vrea să înveţe limba rusă şi i-a propus să-l mediteze. Vrăjită de ochii românului, Anna ar fi acceptat, dar mama s-a opus: "Mama s-a înfuriat de-a dreptul. M-a făcut târfă şi saltea nemţească”. Aşa că a fost nevoită să-l refuze, dar făceau ei ce făceau şi tot dădeau nas în nas unul cu altul, prin oraş. O dată când el a apărut de nicăieri în stradă, apărând-o de nişte nemţi beţi. Altă dată când el însuşi a chemat-o să o avertizeze că e urmărită şi că, dacă nu se va ascunde, va fi arestată. Nemţii aflaseră că Anna îi sprijină pe partizanii antifascişti, lipind noaptea afişe, umblând prin case şi încercând să convingă oamenii să lupte pentru victorie. Ca să n-o pună şi mai mult în pericol, la final românul i-a spus: "De mă vedeţi pe stradă, să nu cumva să-mi daţi bună ziua. Să treceţi pe partea cealaltă, eu nu vă cunosc”.

Dar degeaba, căci peste câteva zile a fost arestată. "Soldaţii i-au pus cătuşele şi au plimbat-o prin tot oraşul, prin Piaţa Mare, unde erau spânzuraţi de nemţi doi partizani. S-au oprit lângă spânzurătoare şi unul dintre ei i-a spus: «În rând cu ăştia o să fii spânzurată, curvă jidovească»”, mai povesteşte Ludmila Stern în proza sa. A urmat, apoi, coşmarul vieţii Annei. Nu bănuia fata că tot Bălănică o va salva de aici.

"În camera pentru patru persoane – privata, paturi suprapuse şi douăsprezece femei arestate. Erau anchetate de contabilul de la cinematograful local. Le bătea fără milă, şi acum se poate dibui în capul Annei urma loviturilor”. Când a sosit doctorul, un amic al tatălui său, Anna aproape că nu mai era om: "I-a ras părul din jurul rănii şi i-a uns furunculele purulente, răsărite pe cap fie de necurăţenie, fie de înfometare. I-a găsit optsprezece. După trei zile a revenit şi i-a adus un pachet de la părinţi: o bucată de pâine şi o sticlă de lapte. «Când am văzut bucăţica de pâine, înfăşurată în şerveţel, m-am muşcat de mână să nu zbier. Atât de tare m-am muşcat, că mi-a dat sângele»”, povesteşte Anna.

După douăzeci de zile, Teodor Bălănică a sosit la puşcărie, împreună cu un alt ofiţer şi a scos-o de acolo, sub un pretext oficial: amândoi au depus garanţie pentru ea că e un om integru şi instruit şi că Rusia are nevoie de astfel de oameni.

Iubire în miezul războiului: "Vreau să-mi trăiesc restul de viaţă alături de tine. Am să mor, dar te voi ţine minte”

"Bălănică a mai venit de câteva ori, totdeauna noaptea, totdeauna de unul singur. De fiecare dată mă prevenea: «Niciodată să nu-mi daţi bună ziua pe stradă, niciodată să nu recunoaşteţi că mă ştiţi. Ai voştri n-o să ierte… Iar ei vor reveni». (...) O dată a venit ziua. Să-şi ia rămas bun. Îngenuncheat pe un picior a spus: «Anna, circumstanţe mai nepotrivite pentru a vă spune ce am de spus nu pot exista. Dar altele, mă tem, n-or să mai fie. Deşi sunt căsătorit şi am o fetiţă, eu n-am încercat niciodată ceva asemănător. Eu... vreau să-mi trăiesc restul de viaţă alături de tine. Am să mor, dar te voi ţine minte». A pus capul pe genunchii mei. Eu îi mângâi ariciul de păr, tuns scurt, îmi curg lacrimile, nu pot să-i spun un cuvânt. Apoi s-a ridicat şi mi-a întins o hârtie. Era scutirea de muncă forţată în Germania, semnată de comandatul român şi garnisită cu ştampile”. Şi mai mult decât atât: era documentul care-i salva viaţa nu doar ei şi familiei sale, ci tuturor celor aproape 20 de suflete care vieţuiau în locuinţa Annei.

Căci rusoaica era căsătorită cu un evreu fugit departe şi veşnic era în vizorul nemţilor. Cu toată dragostea lui pentru Anna, ofiţerul român se ruga şi pentru soţul ei. Într-o noapte, în Joia Mare, i-a bătut la uşă. "Dincolo de uşă este ofiţerul Bălănică cu o lumânare aprinsă în mână. Anna a deschis, el s-a aşezat pe laviţă, i-a întins lumânarea şi i-a spus nemţeşte: «Fie ca lumânarea aceasta să ardă mult. Roagă-te ca el să trăiască. Iar dacă va cădea prizonier, roagă-l pe Dumnezeu să-l trimită în România. La noi nu ucid evreii». Cât de primitivă era nemţeasca mea, povestea Anna, dar eu înţelegeam fiecare cuvânt de-al lui într-un chip mistic”.

Regăsiţi după 20 de ani, graţie rubricii "Se caută unul pe altul” din revista "România”

Era 1943. În 1961 Anna, văduvă, a început să-l caute, după ce dăduse întâmplător peste revista "România”, aşteptându-şi rândul la frizerie. La ultima pagină a găsit rubrica "Se caută unul pe altul” şi a scris redacţiei, povestind despre salvatorul familiei sale. Şi aşa, scrie Ludmila Stern, povestea lor de iubire a reînviat, deocamdată prin poştă: "A trecut un an din ziua când s-au regăsit, şi între Moscova şi Bucureşti a început un roman epistolar. Anna îi scria lui Bălănică câteva scrisori pe săptămână povestindu-i cu amănunte din viaţa ei. Aproape zilnic soseau scrisori de la el, pline de dragoste şi tandreţe, încât ea nu le putea citi fără lacrimi. «Minunate, filozofice, profunde scrisori –, îşi amintea Anna. – Le citeam prima dată cu dicţionarul, iar după zece citiri le ştiam pe dinafară». Aceste scrisori au devenit pentru ea o trebuinţă, ca o înghiţitură de apă în pustiu, dar ea nici nu se căznea să înţeleagă de ce. Se invitau unul pe altul în vizită, se convingeau reciproc cine să vină primul, dar amânau, tot mutau întâlnirea, le era poate teamă că realităţile aspre ale vieţii pot nărui visul. În cele din urmă în primăvara lui 1963 Anna s-a hotărât să meargă în România”.

Numai că, de emoţii, a leşinat în gară. Două zile a stat în spital, iar iubitul ei nu s-a mişcat de lângă patul ei nici o secundă. Când s-a mai pus pe picioare, a dus-o la Slănic Moldova, la recuperare, apoi, până în 1980, au trăit împreună Raiul. Se vedeau când la Bucureşti, când la Moscova.

Românul a cerut-o de soţie, dar ea, spirit independent, a refuzat căci nu se vedea locuind într-o ţară străină, casnică, soţie de profesor. "În 1980 (povesteşte Ludmila Stern) Teodor Bălănică a venit pentru ultima oară la Moscova. A stat numai cinci zile. Avea cancer, şi nici nu făcea o taină din asta, dar venise să-şi ia rămas bun”. Anna i-a dus dorul clipă de clipă până în 2003, apoi s-a stins şi ea.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

miercuri, 3 octombrie 2012

Vintilă Horia, între iniţierea exilului şi acea minoritate, foarte puternică... de Clara Mărgineanu, Jurnalul Naţional


Intelectual redutabil, poet, romancier, filozof, eseist, traducător, pedagog, Vintilă Horia (1915-1992) a plătit scump acuzaţia de a fi fost simpatizant legionar, în anii 1937-1938, alăturându-se întrucâtva destinului literar, scurtcircuitat de frenezii politice, al unor Eliade, Cioran, Noica. A fost considerat la un moment dat admiratorul lui Hitler, acest lucru devenind o fatalitate pentru recunoaşterea valorii sale literare de mai târziu, deşi, Vintilă Horia s-a dezis în scris de ideologia legionară. În 1940, scriitorul Vintilă Horia era ataşat de presă la Roma, iar în 1942, la Viena. În 1944, când România a întors armele împotriva germanilor nazişti, aceştia l-au luat prizonier. A fost eliberat din lagăr, un an mai târziu, de către englezi. În România, regimul comunist îl condamnase la muncă silnică pe viaţă, astfel că, Vintilă Horia a ales să se refugieze în Spania, apoi în Argentina, Franţa, şi Italia. Şi-a desfăşurat constant activitatea literară, publicistică, pedagogică, a scris în franceză şi spaniolă, a fost un profesor universitar respectat, a reuşit să se impună şi să devină un nume cunoscut. Din 1964, până la sfârşitul vieţii a locuit în Spania, la Madrid, unde este şi înmormântat.

Singurul Premiu Goncourt acordat şi nedecernat

În 1960, romanul său scris în franceză, "Dieu est ne en exil” a avut parte de o receptare critică enutuziastă, în Occident. Când i s-a atribuit prestigiosul premiu "Goncourt” pentru acest roman, securitatea română i-a fabricat lui Vintilă Horia un dosar fals, calomnios, proiectând asupra scriitorului imaginea unui legionar înfricoşător, fascist şi antisemit. Deşi această uneltire diabolică a declanşat o campanie împotriva celui ce urma să primească premiul, dezinformarea practicată cu program de securitate nu a reuşit să blocheze în timp succesul romanului Dumnezeu s-a născut în exil”.

Dimpotrivă, după cum se ştie, volumul a fost tradus în 14 limbi şi s-a bucurat de aprecieri superlative internaţionale, întrucât valoarea sa evidentă era mult deasupra rătăcirilor ideologice din tinereţea autorului. "Carte mişcătoare şi frumoasă, scrisă în limba franceză cu o rară perfecţiune. (...)Niciodată un premiu Goncourt n-a fost acordat cu mai multă dreptate” scria "Les Nouvelles Litteraires”. Numai că din cauza scandalului violent care a aşezat amănunte din viaţa autorului deasupra valorii romanului şi a bulversat opinia publică, a rămas singurul premiu Goncourt acordat, dar nedecernat.

"Eu sunt poetul, el nu e decât împăratul!”

"Dumnezeu s-a născut în exil” închide între coperte condiţia exilatului de oricând şi de oriunde. Romanul este imaginat ca un jurnal al poetului latin Ovidiu, exilat pe malul Mării Negre de câtre împăratul Octavian Augustus. "Eu sunt poetul, el nu e decât împăratul!” . Această constatare alături de poemele din "Ars Amandi”, considerate uşuratice, şi preferinţa pentru filozofia pitagoreică ce submina autoritatea zeilor, l-au trimis pe Ovidiu, în exil, acolo unde avea să scrie: "Mi-e teamă şi mi-e frig iar zeii nu există!”.

Vintilă Horia reconstituie o epocă, valorificând însă, prin talent şi experienţe proprii, dimensiunea iniţiatică a exilului. Ovidiu, poetul care trăise din plin gloria, recunoaşterea, deliciile şi adâncimile marilor iubiri se trezeşte într-un spaţiu al sălbăticiei, frigului cumplit, barbariei şi al singurătăţii insuportabile. În acelaşi timp, este torturat de amintirea splendorilor şi plăcerilor îmbătătoare ale vieţii sale de la Roma, retrăieşte dureros iubirea sa pentru Corina, căreia îi mângâie imaginar trăsăturile şi trupul. Această penitenţă, însă, îl conduce către nebănuite teritorii spirituale interioare, către sinele profund, acolo unde există singura putere. Sensibilitatea sa de poet îl ajută să capteze nebănuite sensuri şi mistere ale lumii de la ţărmul Mării Negre, amprentată de spiritualitatea geto-dacilor. Este cumva pregătit, iniţiat pentru a primi mesajul creştin şi, implicit, revelaţia existenţei unui Dumnezeu unic. Într-un spaţiu al suferinţei, ameninţat de invaziile barbarilor, capturat de viscol, cu geamătul mării răscolindu-i fiinţa, Ovidiu se învinge pe sine, nemurindu-se, scriind "Tristele” şi "Ponticele”.

O minoritate foarte puternică din punct de vedere spiritual

Vintilă Horia, în romanul "Dumnezeu s-a născut în exil” a transpuns drama exilatului într-un poem epic de primă mărime. Autorul şi-a iubit ţara întotdeauna, a fost conectat prin fire nevăzute cu evenimentele din România pe care le-a trăit cu luciditate, de la distanţă. Da, şi-a iubit ţara care l-a renegat, atunci, pe singurul scriitor român care a obţinut premiul Goncourt. A iubit patria care, prin reprezentanţi nefericiţi, l-a compromis în loc să-l aplaude, l-a calomniat, în loc să-l omagieze, l-a forţat să aleagă exilul, în loc să se bucure pentru prestigiul său, făcându-l fericit.

Scriitoarea şi realizatoarea TV, Marilena Rotaru este autoarea unei lucrări documentare intitulată: "Întoarcerea lui Vintilă Horia”. În această carte este publicată o scrisoare a lui Vintilă Horia către Camilian Demetrescu, datată 1990. Referindu-se la democraţia postdecembristă, scrie: "...masa majoritară care constituie un fel de etnie care vorbeşte prost româneşte, nu are alte veleităţi decât să mănânce mai bine şi să se integreze în consumism, luând astfel apărarea guvernului actual.”

Însă Vintilă Horia avea mare încredere într-o minoritate pe care o ştia, o cunoştea, o simţea. Români care l-au vizitat, i-au scris, pe care i-a întâlnit, i-a ascultat şi despre care scrie în continuarea scrisorii: "Gândesc exact ca noi, vorbesc o românească fără cusur, ştiu tot şi sunt dispuşi să moară pentru România, adică pentru ceva care nu mai e un ideal decât pentru această minoritate, foarte puternică, în fond, din punct de vedere spiritual.”

Notă: În încercarea de recuparare a memoriei şi operei lui Vintilă Horia, Editura Art a publicat volumele: "O femeie pentru Apocalips”, traducere Mihaela Păsat(2007) şi "Dumnezeu s-a născut în exil”, traducere: Ioana Cantuniari, având ataşat Dosarul Premiului Goncourt, alcătuit de Marilena Rotaru (2oo8).
____________________________________________

"Era ceva unic în istoria premiului. Prima dată când premiul era acordat unui străin. S-a organizat un cocteil gigantic la Fayard. Erau mari ziarişti din toată lumea. La un moment dat apare cineva care îmi spune: "Vin din partea Ambasadei Române la Paris, domnul ambasador vă roagă să mă însoţiţi la ambasadă ca să vă fotografiaţi cu tot personalul.” I-am spus pe un ton foarte aspru că nu merg. În acel moment am avut viziunea prietenilor mei din închisori care ar fi rămas înmărmuriţi de gestul meu. Am avut un ajutor din ţară care m-a împiedicat să fac un gest de laşitate, nu ştiu, parcă sufletul ţării m-a oprit să merg acolo. A doua zi, L’Humanité îmi dedica un număr întreg în care eram fascist, nazist, legionar, antisemit. Asta a fost cea mai mare ticăloşie a comuniştilor. Acuzaţia de antisemit a ridicat toată presa împotriva mea.”
Fragment din "Întoarcerea lui Vintilă Horia” de Marilena Rotaru. (Interviul din 5 martie 1990)

______________________________________________

Vintilă Horia - Rugăciune pentru rănile ţării 

Nu da Doamne, nici unui duşman
Suferinţa noastră dintr-un an
Şi ne iartă, nouă dacă plânge
Inima din noi. de-atâta sânge

Pâinea noastră coaptă-n bunătate,
Dă-ne-o nouă, ca şi până acum,
Fă-ne, Doamne, prin durere, drum,
Ca unei corăbii, pe-n noptate

Lasă-ncet, din cerul Tău să cadă
Pacea peste noi, ca o zăpadă
Şi pe-o rază de luceafăr mare
Dă-ne semn de milă şi-ndurare.

Dintr-un cap în celălalt al zării,
Abătut cândva, la o răscruce,
Umilit ca Fiul Tău pe cruce,
Zace-n lacrimi trupul rupt al ţării.

Pică-i Doamne, din uleiul sfânt,
Peste răni cioplite în pământ
Şi înalţă din puterea gliei,
Chipul cel rotund al României.

Vintilă Horia - Închinare

Prin tîrguri, Doamne, sufletul mi-alunec
Şi printre oameni, în zadar Te caut.
Mi-e glasul rupt şi răguşit: un flaut
Cu sufletul răpus de prea mult cântec.

Te-aştept, în dimineţi întunecate,
Prin zgomotul răscrucilor umblate
Şi-am oboist, de când Te caut, Doamne,
Prin zvon de ierni şi prin uscate toamne.

Nu vezi? Sunt singur şi prea greu mi-e scrisul
De-a nu Te fi-ntâlnit, pe nici o cale.
Dă-mi semn, să-nchin Minunăţiei Tale,
Condeiul greu, poemele şi visul.

Fă-mi glasul drept şi coardele sonore,
Cuprinde-mi fruntea-n mâini de aurore
Şi lasă-mă pe albul unei pagini
Să mă culeg, sfios dintre paragini.

Arhivă Marilena Rotaru
Semnează al dumneavoastră, Mareşal

luni, 1 octombrie 2012

Marea pierdere a lunii : plecarea lui Romulus Vulpescu după fiica sa

Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns !


Corneliu Vadim Tudor mărturisea că, de fapt, viaţa trăită după moartea mamei sale este doar o prelungire. Dar ce se întâmplă când Repetabila Povară se răstoarnă şi copilul pleacă înaintea părinţilor ?
Poate cea mai mare durere a vieţii.
Există un nod cosmic evident între dispariţia fiicei Ioana şi plecarea în căutarea ei a tatălui Romulus.
Romulus Vulpescu ... un nume printre-atâtea ca Dimitrie Cantemir, George Călinescu, Adrian Păunescu, Ioan Grigorescu, Eugen Barbu. Unici. Toţi nişte renascentişti ai vremurilor lor. Nişte vulcani care au erupt prin poezie, istorie, teatru, proză, film ... 
Nu a dat literatura românească un cuplu ca Ileana şi Romulus Vulpescu. Dar poporul român i-a dat pe Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş, pe Ioana şi Sergiu Celibidache, pe Maria şi Ion Antonescu, pe Rodica şi Ştefan Procopiu. Despre ultimii doi am scris un articol ( in memorian - pentru că doamna s-a regăsit cu marele fizician pe 7 septembrie ) care se încheia cu versurile cărturarului cu nume de prim rege :

În fiecare zi ne batem joc,
De păsări, de iubire şi de mare
Şi nu băgăm de seamă că în loc 
Rămâne un deşert de disperare.

Şi suntem nişte arşi de soare şi nişte molâi care îşi împing hoitul printr-un deşert de disperare de fiecare dată când un mare om al timpului nostru îşi face bagajele şi pleacă. Şi mai mereu. 
Doamna Ileana este un corespondent real al Doamnei T a lui Camil Petrescu. Puternică, îşi duce demnă suferinţa în tăcere. Nu cred că plânge. Dar e sfâşiată. Jumătatea i s-a dus.
Mi-e teamă doar să nu fi încolţit, mai mult ca niciodată, acel fior al femeii care nu mai aşteaptă decât ultimul tren, aidoma Rodicăi Procopiu.
Este o lecţie de demnitate pentru noi toţi tăcerea Ilenei Vulpescu.
Noi nu avem nevoie de cărturari. Avem nevoie, Doamne, de miracole !
Ne strigă de undeva Romulus Vulpescu, de pe barba sa patriarhala transformată într-o cireadă de nori albi : Mais priez Dieu que tous nous veuille absoudre!
Să te odihnească, maestre, bunul Dumnezeu şi să aibă grijă de eternitatea ta !



Scriitorul, traducătorul şi publicistul Romulus Vulpescu a încetat din viaţă marţi după amiază, la vârsta de 79 de ani. Familia scriitorului nu doreşte să facă publice detalii despre motivele decesului lui Romulus Vulpescu şi nici despre înmormântarea acestuia. Citiţi mai jos interviul pe care Romulus Vulpescu îl acorda, în urmă cu aproape doi ani, revistei Q Magazine.

Îi ştim din cărţi. Cele pe care le-au scris ei! Ea stăpîneşte, printre altele, „Arta Conversaţiei”, iar el a avut „Infatuarea” de a spune „Îmi sunt contemporan – şi mi-e de-ajuns”. În exclusivitate pentru Q Magazine, Ileana şi Romulus Vulpescu coboară de pe bolta autorilor şi devin ei înşişi personaje, într?o extraordinară poveste de viaţă.

„Dacă nu ne cheamă nimeni, nu ne ducem!”

Tot ce ne povestesc nu are nici urmă de ficţiune, ci este adevărul a doi scriitori în vîrstă, într-o Românie amorţită. Vorbesc despre cît de grea e bătrîneţea, despre amintiri din literatură, speranţe şi premii Nobel, în exclusivitate pentru Q Magazine. Ileana şi Romulus Vulpescu au fost idolii unor generaţii întregi, care i-au descoperit în cărţi. Generaţii care îi vedeau trecînd pe stradă şi, copleşite de situaţie, nu cutezau să le ceară nici măcar un autograf. De cîţiva ani, soţii Vulpescu nu mai ies din casă, iar bucureştenii îi pot întîlni doar pe coperta vreunei cărţi ai cărei autori sunt, aflată pe vreo tarabă de la Universitate. Copertă care zace şi ea greu, sub colbul implacabil lăsat în urmă de maşinile scumpe ce au cucerit centrul Bucureştiului… Bătrîneţea lor e modestă… Înainte, lui Romulus Vulpescu îi plăcea să umble prin Bucureşti şi să se lase inspirat de atmosfera oraşului. Acum m-a primit în apartamentul său, printre munţi de cărţi valoroase, şi, alături de doamna sa, Ileana Vulpescu, a accepxat să oprim timpul în loc. „Numai că, te rog, atunci cînd ai să scoţi interviul de pe reportofon, să-l transcrii cu «î» în mijlocul cuvintelor. Aşa scriu eu!”.

Q Magazine: Apăreţi atît de rar… mai deloc în ultimii ani. Ce mai fac Ileana şi Romulus Vulpescu?

Romulus Vulpescu: Noi, acum, spre sfîrşit de existenţă, mai avem lucruri neterminate, ca să zic aşa, şi nu am timp să mă ţin de apariţii, nu mai dau interviuri…

Ileana Vulpescu: Domnişoară, dacă nu ne cheamă nimeni, nu ne ducem! Există două bancuri care definesc perfect situaţia de acum din România. De cînd s-a instaurat comunismul şi pînă în zilele noastre, viaţa se defineşte prin bancuri. Care pot să pară glume, dar care, de fapx, rezumă realitatea: ţiganul spune „mai bine să-ţi cumperi judecător decît să-ţi iei avocat”, iar Bulă îi spune lui taică-său, acum, de curînd: „Tată, vreau să intru în crima organizată”. Şi tatăl lui îi zice: „În care, tată, în aia particulară sau în aia de stat?!”. Noi în lumea asta trăim! Aşa se face că apărem tot mai rar sau… deloc.

Q: Totuşi, sunteţi nişte repere pentru literatură. Cum se face că sunt atît de puţini cei care trec pragul casei dvs.? Cum vă descurcaţi, financiar vorbind, într-o Românie atît de ameţită, precum cea în care trăim astăzi?

R.V.: Am mai vîndut din cărţi… ca să mai existăm, am vrut să facem aici o casă-muzeu…

I.V.: Casă memorială…

R.V.: Aşa. Pentru că sunt cărţi valoroase. Am avut aproape 20.000 de cărţi. Chiar biblioteci mari, publice, nu au aceste titluri. Noi avem pe puţin 200-300 de titluri de rarităţi, cărţi unice în ţară, pe care nu le are nici Academia. Există în colecţia noastră peste 3.000 de cărţi cu autograf. Noi strîngem biblioteca asta de prin ”55. Adică de-o viaţă! În treacăt fie spus, am avut un Samuel Beckett cu autograf. L-am dat. Marile biblioteci refuză cărţile, casă memorială nu se poate face…

I.V.: Bine, şi poate că nici nu are vreun rost, pentru că i-am explicat lui bărbatu-meu că această casă nu mai poate rămîne după ce nu mai suntem noi, fiindcă fata noastră nu o să aibă cu ce să o întreţină. Costă enorm de mult întreţinerea. Ea să mănînce pîine şi să bea apă, ca să ţină casa!? Va fi nevoită să vîndă această casă, ca să îşi cumpere ceva în care să poată să trăiască. Dacă nu am fi avut cărţile acestea, nu ne trebuia nici nouă, pentru că această casă costă enorm de mult. Enorm! E o întreţinere imensă! Cînd am primit-o, la început, nu era aşa…

Q: Ştiu că, la început, trebuia să locuiţi undeva lîngă Sala Palatului.

I.V.: Cine se ocupa de noi, de la spaţiul locativ, ne-a dus acolo. Dar era o casă plină de microfoane, pentru că locuise cineva care avusese de-a face cu diplomaţia.

R.V.: Era o casă de protocol şi, fiind în zona aceea, acolo trebuia să stea numai ţintaşi de elită. Noi am fost demolaţi. Ne luaseră şi acoperişul casei, iar noi nu ne mutaserăm nicăieri. Am stat undeva la Podul le Mettre [ corect LeMaitre ] – Timpuri Noi, la părinţii mei, într-o cameră de trecere. Imediat ce am început să tipăresc, ne-a dat statul. N-am ce să spun.

I.V.: Norocul a fost, pentru noi, mişcarea de la Praga, din ”68. Atunci, tuturor scriitorilor cărora nu li se dăduse încă locuinţă li s-a dat casă. În Balta Albă. Acolo locuiam pe acelaşi palier cu Constantin Ţoiu, la etajul al doilea locuia Eugen Simion, iar la scara alăturată – Iulian Neacşu, Ioaniche Olteanu şi Grigore Hagiu. Adică, toţi cei care nu aveam case am primit apartamente într-un bloc care era chiar pe strada Liviu Rebreanu.

Q: „Ceea ce i-ar plăcea cel mai mult lui Romulus Vulpescu ar fi să nu mai facă nimic”, scriaţi în 1969. În cei peste 40 de ani care s-au scurs de atunci, aţi făcut ce v-ar fi plăcut?

R.V.: Da. Pentru mine, literatura nu e ca şi cum m-aş duce la slujbă. M-am dus însă la slujbă ani buni, îmi cîştigam pîinea, semnam condica. Dar nu am considerat niciodată scrisul o meserie. E o plăcere! Nu cer să-mi dai bani că beau cafea sau că mănînc o prăjitură. La fel de dezinteresat sunt şi în ceea ce priveşte scrisul!

Nu toată lumea e Shakespeare”

Q: Domnule Vulpescu, prin 2008 spuneaţi: „Am făcut lucruri bune, mai puţin bune sau chiar proaste, în fiecare domeniu. Am scris poezie proastă, proză proastă, am scris şi eseistică proastă. E fatal”. Vă şi reproşaţi ceva sau este doar o simplă constatare?

R.V.: Nu, e doar o constatare. Nu toată lumea e Shakespeare. Shakespeare nu greşea. Există dovezi că n-a greşit, că era genial aproape în toate. Există o oscilaţie şi în creaţia lui, dar era ca la Eminescu, adică se petrecea la un nivel înalt. Ştacheta la ei se punea de la excepţional în sus.

Q: Şi, în cazul dvs., de unde ar porni această ştachetă?

R.V. : La excepţional aspirăm. Eu nu cred în povestea asta cu „eu scriu ca să fiu înţeles de zece inşi”. E o prostie!

I.V.: Da, există mulţi care spun: „Nu mă interesează dacă mă înţelege publicul”… Ca şi cum…

R.V.: Păi, atunci, dacă nu te interesează, de ce mai publici? Că e suficient să chemi un scrib şi să îţi multiplice în 20 de exemplare, apoi să dai cîtorva amici care să-ţi priceapă elucubraţiile. Şi nu te zbaţi să publici. De ce să publici, dacă nu te interesează opinia eventualilor cititori?!

„Noi nu avem doctorate”

Q: Ce părere aveţi despre funcţii? Cît de reprezentative sunt acum?


R.V.: Noi nu avem doctorate. Noi ne-am dat numai licenţa. Sunt licenţiat în limba şi literatura română. Ea e licenţiată în limba şi literatura franceză. Acum însă, doctoratul se rezolvă printr-un singur telefon. S-au schimbat vremurile tare mult!

Q: Nu aţi avut nici măcar funcţie în partid?

R.V.: Noi nu am fost membri de partid niciodată, dar nici nu mi s-a întîmplat nimic.

I.V.: Pentru că nici nu eram aşa de importanţi. Toată lumea îmi spunea să fiu atentă cînd vorbeam la telefon. Le spuneam: „Dragă, voi vă închipuiţi că pe mine mă ascultă cineva la telefon?! Cine sunt eu în ţara asta?”. Nici nu m-am dus să mă interesez dacă am dosar la Securitate. Ce să se spună despre mine?! Mai am o vorbă… Că se tot zice şi de gaura asta neagră care s-a ivit… că ar înghiţi pămîntul. Îi e scîrbă şi găurii ăleia negre să ne înghită pe noi!

Q: Domnule Vulpescu, nu aveţi răbdare…

R.V.: Nu ştiu… Eu aş vrea ca totul să se întîmple imediat!

Q: Să înţeleg că, în căsnicie, dvs. aţi fost vulcanul, iar doamna, elementul care v-a domolit?

R.V.: Nu m-a domolit…

I.V.: Nu, doamna tace. Că alta, în locul meu, cred că arunca şi mobilele pe fereastră!

Q: Doamnă, dvs. spuneaţi că, după mulţi ani de trăit împreună, nu i-aţi mai fi redat libertatea soţului…

I.V.: I-am spus: „Oricîte prostii ai să faci, să ştii că tot nu te las. Nu-ţi meriţi libertatea!”.

Q: La nouă ani, aţi scris prima poezie. Inspirat de „Altarul Mînăstirii Putna”, poezia lui Vasile Alecsandri, dvs. aţi scris o poezie despre care eraţi convins că e mai bună decît a lui Alecsandri, pentru că era mai lungă…

R.V.: Avea cu mult mai multe versuri. Cu mult mai multe amănunte. I-am citit-o unui coleg de la şcoală şi l-am mituit cu cîteva timbre din colecţia mea filatelică, încât să aibă răbdare să mă asculte.

Q: Mai aveţi colecţia de timbre?

R.V.: Da, şi nu am ce să fac cu ele. Mă vezi pe mine ieşind… „lume, lume, vînd timbre”?

Q: Dar le-aţi vinde?

R.V.: Păi, eu ce să mai fac cu ele?

Q: Să revenim la anii de şcoală…

R.V.: Înainte de a intra la şcoală, mă duceam la biserică şi luam mir. Noi, pe vremea aceea, aveam uniforme. Şi, întotdeauna, buzunarul de la piept al vestonului uniformei mele era brăzdat de o pată mare de mir. Asta-mi mai amintesc din anii de şcoală.


„Unele premii Nobel sunt politice”

Q: Ce este succesul?


R.V.: Uite că nu ştiu…

I.V.: Una este dacă ai luat Premiul Nobel, şi alta este dacă ai luat Premiul Uniunii Scriitorilor. Deşi, de multe ori, Premiul Uniunii Scriitorilor este mult mai valoros decît Premiul Nobel. Mereu îl citez pe răposatul Laurenţiu Ulici, care a scris „Un Nobel contra Nobel”. Şi el propunea nişte premianţi, îi opunea celor care luaseră premii. Şi avea drepxate el. Pentru că sunt şi nişte premii Nobel pe care eu nu mi le pot explica. Decît că sunt politice.

Q: Va avea curînd România vreun Premiu Nobel pentru Literatură?

I.V.: Eu sper din suflet. Au meritat mulţi scriitori români să aibă Premiul Nobel. Cînd un scriitor francez din noul val, Claude Simon, a luat Premiul Nobel, au fost nominalizaţi Marguerite
Yourcenar şi Borges. Eu nu am putut să îmi explic cum de l-a luat el.

R.V.: Pentru că la el nu se poate trece de primele cinci pagini ale capitolului întîi.

I.V.: Iar arta care trebuie explicată îşi pierde scopul.

R.V.: Şi acum e fata asta… Herta Müller. Noi n-am citit nimic de ea, deci nu putem să spunem nimic, nici de bine, nici de rău. Dar cum ea spune că nu se consideră deloc româncă… e drepxul ei.

I.V.: Este exact ca în cazul cînd Marie France Ionesco s-a opus cu vehemenţă ca tatăl ei să fie sărbătorit la Centenar în România. Dar nu înţeleg de ce românii fac atîta caz?! Un scriitor este al limbii în care scrie. Gogol era ucrainean, dar este considerat un mare scriitor rus, fiindcă a scris ruseşte. Ionesco… poţi să zici că s-a născut în România şi a scris şi în româneşte. Dar ceea ce l-a făcut celebru a scris în franceză. Mi se pare exagerat să faci un asemenea caz despre un scriitor care s-a ilustrat în altă limbă. Deci, e al altei limbi. Şi dna Müller are perfectă dreptate: mai întîi că nu este româncă, este şvăboaică, şi în al doilea rînd, a luat premiu pentru ceea ce a scris în nemţeşte. Cînd a plecat din România, era ca mine şi ca tine (n.r. – Romulus Vulpescu). Cine era să facă atîta caz de ea? Era o scriitoare printre o mie de alţi scriitori. Acum, că a luat Premiul Nobel, am sărit şi noi, românii, să ne lăudăm că am luat un Premiu Nobel, prin intermediul dnei Müller. N-avem niciun drept!

Q: Spuneaţi demult că vă place să „umblaţi” prin Bucureşti. Pe unde „umblaţi” şi ce vedeţi?

R.V.: Nu mai ies deloc. De trei, patru ani.

I.V.: Iese doar cu taxiul, cînd se mai duce la profesorul Sinescu.

Q: De ce nu ieşiţi?! Mă gîndesc… aţi putea merge la un spectacol de teatru, la o lansare de carte…

R.V.: Uite! (Şi bocăne teribil din baston). Am fost la spectacolele de teatru pe care le-am scris eu, la Naţional. Am fost şi la „Tartuffe”, şi la „Molto gran” impresione”. Încă ceva! Eu nu am permis niciodată să se umble la text… mai bine retrăgeam de la publicare. Îmi aduc aminte, Dumnezeu să-l ierte pe Păunescu, am fost prieteni, la un moment dat, în „Flacăra” lui veche, eu aveam o poezie care trebuia să apară. Păunescu a propus ca la final să modificăm un vers. Nu am fost de acord. Mi-a zis: „Nea Romică, e un fleac!”. Dar n-am vrut. Am retras poezia! Mult timp, am păstrat şi şpaltul cu semnul lui…

Q: Spuneaţi că dragostea, în poezia dvs., nu îi este dedicată unei anumite femei, ci femeii, pur şi simplu. Greşesc?

R.V.: Nu greştiţi. Afară de o poezie ce are ca nume chiar Ileana…

„Camil Petrescu mi-a mulţumit”

Q: Povestiţi-mi cîteva amintiri din literatură.


R.V.: Camil Petrescu. Eu am editat un volum al lui de poezie. M-am dus la el acasă, stătea pe o alee care se numeşte acum chiar „Camil Petrescu”. L-am rugat să scrie o postfaţă. Spunea mereu că el a fost întotdeauna spaima tipografilor, că la a nu ştiu cîta corectură tot mai găsea cîte ceva. Mai adăuga cîteva rînduri. Am păstrat foile cu notiţele scrise de mînă. Un roman pe care toată lumea îl înjură şi nu are dreptate este „Un om între oameni”. Este o capodoperă. La un moment dat, l-am cucerit total! În volumul al doilea scrie despre un ceas de buzunar. Pe care, în volumul întîi, personajul îl primeşte de la tatăl său, iar în volumul al doilea, acelaşi ceas are altă sursă. Adică apare că personajul îl primeşte de la altcineva. Ceasul rămîne acelaşi, notează bine! Pur şi simplu, Camil Petrescu a uitat acest detaliu cînd a construit personajul. Şi el mi-a spus: „Domnule, dar cum ai citit dumneata cărţile mele?! Îţi şi spun de ce s-a făcut confuzia. Că, în timp ce mi-am făcut documentarea, am găsit informaţia în două surse diferite”. Camil Petrescu mi-a mulţumit şi mi-a spus că, dacă va mai apărea volumul, va face corectura. Nu a mai apărut niciodată!

I.V.: Cînd faci portretul unui personaj, trebuie să îţi notezi toate detaliile. Trebuie să îţi faci portretul personajului. Nu degeaba Tolstoi avea toate personajele în chip de păpuşele şi le scotea pe masă dimineaţa, cînd se apuca să scrie.

R.V.: În 1965, ca să-l readuc în conştiinţa publicului pe Ion Barbu, am mai făcut ceva. Era un an aniversar Shakespeare, iar el începuse să traducă Richard al III-lea. Nu a mai apucat. Şi i se imputau banii… luase avans 10.500. Nevastă-sa, săraca de ea, era pensionară, fusese profesoară de germană şi nu avea de unde să plătească. Şi atunci, am aranjat cu editura. Banii care trebuiau să-mi revină i-am dat să fie opriţi în contul datoriei familiei lui. Cartea a apărut în colecţia „Biblioteca pentru toţi”. Numai că eu, lucrînd la acest volum, înconjurîndu-mă de variantele în franceză, italiană, germană… eu neştiind engleză, m-am gîndit să fac arborele genealogic al Margaretelor şi al Richarzilor din piesă. Dar serios, documentîndu-mă din cărţi de istorie. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dumnezeu să o ierte… i-am fost studenţi amîndoi… a plecat din ţară luînd şi cartea mea. Şi astfel, ideea mea a fost preluată şi peste hotare. După o antologie a poeziei chineze, am fost numit şi sinolog. Deci, la viaţa mea am fost anglolog şi sinolog, iată.

Q: „Marile iubiri mor tinere”, spuneţi dvs. Ce se întîmplă cu oamenii ale căror poveşti trec proba timpului?

R.V.: Îi uneşte o boală comună. Bătrîneţea. Ca pe noi doi!

I.V.: O pasiune nu poate să ţină o eternitate. Freud atît acorda… trei ani.

R.V.: N-ai văzut?! Shakespeare i-a omorît tineri.

Q: „Doamne, ce noroc a avut Ioana d”Arc! Păi, asta, dacă trăia, era gospodină, creştea copii, nu mai era simbolul Franţei. Ea ieşea pe uşa din dos a istoriei şi sfîrşea la bucătărie.” Aşa spuneaţi despre Ioana d”Arc. Nu e nimic eroic în femeia de la bucătărie, nu?!

R.V.: E adevărat în cazul Ioanei d”Arc. Păstrînd proporţiile, nu poţi să o transformi pe Ecaterina Teodoroiu într-o gospodină…

Q: Doamna Ileana Vulpescu, e simplă viaţa lîngă soţul dvs.?

R.V
.: Nu e simplă deloc. E complicată!

I.V.: Aveam o colegă care mereu spunea aşa despre mine: „Dragă, tu şi dacă te duci la lei… dacă nu te-au mîncat din primul moment, după aceea trăiţi perfect.

Q: Sunteţi doi oameni atît de frumoşi… Împreună de atîta timp…

R.V.: Noi am făcut şi nunta de argint. Ileana, am făcut şi nunta de aur!? Şi nu ne-a chemat nimeni… Onţanu a chemat cupluri cînd au împlinit 50 de ani de căsătorie… Pe noi nu ne-a mai chemat nimeni.

Q: Domnule Vulpescu, dvs. v-aţi… agăţat soţia. În anii de facultate, undeva pe strada Quinet, lîngă facultatea de matematică, aţi întrebat-o dacă a citit Arghezi…

R.V.: Ea a spus că da. Şi din momentul ăla am spus „gata, pe asta o iau!”. Pentru mine, testul literar a spus totul.

Q: Cererea în căsătorie însă a fost cu totul lipsită de poezie. I-aţi spus: „Hai să ne însurăm şi noi!”. Atît.

R.V.: Da… Păi noi şi cînd ne-am dus la căsătorie… Ileana a uitat acasă buchetul de mireasă… şi am sărit gardul într-o curte, de unde am cules un mănunchi de crenguţe înflorite… şi acela a fost buchetul de mireasă al Ilenei Vulpescu. Din flori roz de măr.

Q: Doamnă, cînd aţi rămas însărcinată, aţi riscat enorm. Ştiu că aţi avut mai multe episoade de tuberculoză în trecut, mai ales în copilărie, şi aveaţi şi probleme cu coloana. Cît de mult v-aţi dorit copilul?

I.V.: Nu numai în copilărie. În 1964 am avut tuberculoză renală bilaterală. Eu am considerat că trebuie să îmi fac datoria faţă de viaţă. Tot ce e firesc pe lumea asta mi se pare că omul e dator să încerce. Printre datorii… sunt două certitudini: naşterea şi moartea. Ştii că te-ai născut, ştii că trebuie să mori. Iar între cele două capete ale vieţii sunt două lucruri care rămîn – perpetuarea prin ceva, prin cineva, şi munca. Tolstoi, în jurnalul lui, spune: „Parcă îmi aduc aminte că am fost şi eu cîndva îndrăgostit… nu mai ştiu de cine, dar de muncă îmi aduc aminte tot timpul”.

Q: Deci, nici marile iubiri nu-s certitudini, spuneţi dvs.

R.V.: La Eminescu, se ştie că marea iubire a fost Veronica Micle. Şi toată povestea care a urmat… ştii că Veronica i-a pus coarne lui Eminescu cu I.L. Caragiale. Toate acestea nu fac parte din istoria literaturii. Fac parte din istoria omului.

I.V.: Da, dar mahalagismul din fiecare om doreşte neapărat să ştie toate dedesubturile unei vieţi…

Q: Mai avem valori?

R.V.: Sunt cîteva. Au rămas foarte puţine. Acum s-a prăpădit şi Păunescu… La valori, aş trece-o pe Ileana Vulpescu…

I.V.: Nu te obligă nimeni!

Q: Iar dvs., doamnă, l-aţi trece cap de listă pe Romulus Vulpescu, nu?

I.V.: Eu spun aşa – că există oameni de valoare, fără discuţie, în toate epocile. Nu există nicio epocă fără oameni de valoare, chiar dacă nu sunt recunoscuţi în mod public. Dar nu e bine să citezi nume, pentru că, dintr-odată, creezi animozităţi, şi lumea nu are nevoie… Şi aşa este o epocă de vrajbă îngrozitoare. După 1990, niciodată poporul român nu a arătat mai multă urîţenie decît acum. 1990 este un an care a făcut un imens rău poporului român, arătîndu-i ce zace în el. Eu n-am încredere nici în posteritate. N-am încredere nici în trecut. Se spun o mulţime de minciuni, pe care dacă le răscoleşti… vezi enormitatea lor. Prezentul este aşa cum este, iar despre viitor, niciodată nu poţi să contezi că o să cearnă… În primul rînd, intervin lenea şi uitarea.

R.V.: Am fost întrebat dacă regret vremurile de dinainte de ”89 şi am spus că da. Mi s-a spus că sunt nostalgic. Or, nostalgic nu sunt, pentru că nostalgie înseamnă dorul de ţară. Dar mie mi s-a furat ţara!

Q: Spuneaţi că episodul în care aţi fost implicat în politică v-a lăsat multe zgîrieturi. Cine nu are zgîrieturi de la politică?

I.V.
: Vă spun eu. Oportuniştii. Ei nu au niciodată nicio zgîrietură. Se spune aşa: curvele şi politicienii nu trebuie să aibă miros. Iar eu zic că, în comparaţie cu politica, bordelul este o mînăstire!

R.V.: Păi, uite ce se întîmplă. Eu eram cu pensie de stat obişnuită. Şi aşa am muncit prea mult. Am depăşit cu mult vechimea obişnuită dintr-o carte de muncă. Am vreo 50 de ani trecuţi. După lovitura de stat, pentru Parlamentari s-au dat pensii. Eu nu am fost decît doi ani parlamentar, cît a fost Adunarea Constituantă, adunarea pentru a constitui Constituţia. Pensia de la Senat era mai mare… şi am ales-o. Acum, ne-a mîncat din pensia de la Senat.

I.V.: I-a luat 10 milioane…

Q: Aţi învăţat valoarea banilor în copilărie, atunci cînd, pe Calea Victoriei, citeaţi cu tatăl dvs. preţurile stofelor din vitrine. Cum vă ajungeţi acum cu banii? Există vreun nume de om influent care să vă ofere finanţare pentru vreun proiect?

I.V.: Un om de afaceri ne-a oferit pentru o traducere de Villon 200 de milioane vechi. Bani ca să plătim dactilografierea… Un om generos. Poţi să ai noroc, să dai peste nişte oameni de afaceri care mai au idee de cultură. Unii pentru că sunt pasionaţi, alţii… ca o facere de bine.

„Nu figurăm în «Istoria» lui Manolescu”

Q: Vi s-a propus în ultimul timp, şi mă refer aici la ultimul an, să fiţi ajutaţi cu un proiect?


I.V.: Nu. Dar eu nu am prezentat niciun proiect nimănui. Neprezentînd, neapelînd la nimeni, nu mă pot plînge de nimeni. Nu am apelat absolut la nimeni cu nimic. Nici nu mi s-a oferit. Însă condiţia scriitorului fericită nu a fost niciodată. Ca dovadă că în antichitatea romană a apărut Mecena, care era un roman bogat şi care a sprijinit nişte poeţi. Pentru că ştia că nu au ce mînca. Dacă nu ai ajuns o celebritate, ca scriitor să ajungi milionar şi miliardar… De pildă, un scriitor care este foarte contestat este Dan Brown. Dacă a vîndut pînă acum în jur de 20.000.000 de exemplare măcar cu un dolar, tot are 20 de milioane de dolari. Dar, în rest, scriitorii, în majoritatea cazurilor, au dus-o greu întotdeauna. Iar cititorii vor fi din ce în ce mai puţini.

Q: Cu ce greşesc românii?

R.V.: Românii au un obicei odios. Îşi omoară conducătorii. L-au dus pe Decebal în situaţia de a se sinucide. L-au omorît pe Mihai Viteazul… pe Tudor Vladimirescu… Chiar şi Cuza a fost trădat de ai lui. N-a murit… Cine s-a opus întoarcerii în ţară a osemintelor?! Carol I. Noi ce suntem? Republică, monarhie? Că se vorbeşte de „Majestatea sa, Regele”. De Regina Ana. E o prostie, cînd el s-a căsătorit cu ea, nu era decît un rege abdicat.

I.V.
: Iar acum se plînge fostul rege că nu are cu ce să îşi plătească întreţinerea. Păi, şi de ce trebuie să stea la Palatul Elisabeta, poate să îşi ia un apartament cu patru camere… Cînd a plecat, Elena a spus cum a fost despărţirea – un divorţ „al amiable”. Dacă doamna de Bourbon Parma este regină, de ce n-ar fi regină şi Elena Lupescu? Că şi ea s-a măritat cu Carol al II-lea, un rege abdicat. Sigur că, dacă l-aş întîlni mîine pe Regele Mihai, i-aş zice şi eu… sire. Dar noi ce suntem?! Republică monarhică sau monarhie republicană!?

Q: Obiectivitatea… este strict un cuvînt din dicţionar?

I.V.: Mie aşa mi se pare.

R.V.: Uite, nici ea, nici eu nu figurăm în „Istoria” lui Manolescu. Care e şi scumpă. E vreo trei milioane. Că dacă am fi figurat, tot nu o cumpăram, rugam pe cineva să ne tragă un Xerox după paginile cu pricina. Că la banii ăştia… Şi o iau ca să o las cui?! Mor peste un an… Şi am spus că sunt absenţe care sunt mai onorante decît prezenţa.

I.V.: Eu nu pot să zic că m-a răsfăţat critica literară, nici nu m-a ignorat total, dar nici nu m-a băgat în seamă cu nişte lucruri care zic eu că ar fi meritat. Dar eu nu mă supăr, pentru că socotesc aşa: o istorie a unei literaturi este ca o antologie, reprezintă gustul cuiva. Şi dacă persoanei respective eu nu îi sunt pe gust, eu de ce să mă supăr?! Dacă un critic literar scrie foarte bine despre tine, nu te face nici mai talentat, nici mai deştep! Iar dacă nu scrie, nu înseamnă ca devii mai prost.

Q: Cum facem să ajungeţi în manualele copiilor mei?

I.V.: Din păcate, şi în manuale predomină politicul. Politica… noroc că nu poate să intre şi în matematică sau în ştiinţe. Eu cred că, dacă s-ar putea să intre politica la cancer, jumătate din Glob ar trebui să piară. Ne-ar condamna la cancer pe majoritatea! Nu se poate ca în manualul de istorie să dai două rînduri despre Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare şi două pagini despre Andreea Esca. Dar ce să mai zic în momentul în care Eminescu este declarat cadavrul nostru din debara, de care, dacă vrem să intrăm cu adevărat în UE, trebuie să ne debarasăm… Asta a zis domnul Patapievici, care e directorul Institutului Cultural Român.

Q: Care este în slujba culturii, oare?

I.V.: Eu îl las pe dânsul să hotărască în slujba cui este. În orice caz, nu cred că a fost foarte inspirat cînd a spus aşa ceva despre Eminescu. E atîta ură împotriva lui Eminescu, ca şi când ar fi fost un criminal la drumul mare. Un fel de Rîmaru! Dacă pornim pe linia asta a devalorizării a tot ce am avut mai bun în ţara asta, înseamnă că ajungem un popor de lichele. Cum am spus eu odată, că un parastas internaţional ne poate salva de foame, de frig, de boli, dar de lichelism nu ne mai vindecă nimeni.


Le-am dăruit soţilor Vulpescu vreo cîteva exemplare ale revistei, cele mai recente numere. Le-au mîngîiat şi, cu voce stinsă, au spus „ce hîrtie frumoasă şi scumpă!”. Am păstrat imaginea aceasta pentru încheierea interviului, pentru ca acum, la cumpăna dintre ani, să meditaţi şi la faptul că, undeva în Bucureşti, într-un apartament modest, locuiesc două valori uitate ale României…

Interviul a fost publicat în revista Q Magazine pe 27 decembrie 2010.



Scurtă biografie

Romulus Vulpescu s-a născut pe 5 aprilie 1933, la Oradea, şi a fost poet, scriitor, traducător, editor şi publicist.

A urmat, la Bucureşti, şcoala primară, liceele “Sf. Andrei” (1939 – 1948) şi “Gh. Şincai” (1948 – 1951), unde a frecventat clasele X-XI la seral, în paralel cu o şcoală profesională (1950 – 1951), devenind şi strungar calificat.

S-a înscris apoi la Facultatea de Filologie, secţia Limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1955.

După absolvire, a lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1955 – 1960) şi la Editura pentru Literatură Universală (1961 – 1964) şi la revista Luceafărul (1964 – 1965). A fost, totodată, secretar literar şi director adjunct la Teatrul “Barbu Delavrancea” (1967 – 1969), dar şi muzeolog la Muzeul Literaturii Române. Între anii 1973 şi 1989 a fost secretar la Uniunea Scriitorilor din România, iar între anii 1990 şi 1991 a fost director al Teatrului Mic din Capitală.

A fost senator în legislatura 1990 – 1992 şi membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului între anii 1994 şi 1998.

Opera sa cuprinde numeroase volume de poezii, proză – “Proză – Exerciţii de stil” (1967), “Procesul Caragiale-Caion” (1973), “Hîncu – ba!” (2002) -, dar şi traduceri din opere clasice – François Villon (“Opurile magistrului”), François Rabelais (“Gargantua”), Dante Alighieri (“Vita Nuova”) etc.


Semnează al dumneavoastră, Ştefan Paraschiv