vineri, 5 octombrie 2012

Fantastică poveste de dragoste din război: românul Bălănică, salvatorul unei rusoaice. S-au iubit abia după 20 de ani de Alina Turcitu, Jurnalul Naţional


"De cinci ori a fost aranjat geamantanul. Până la urmă s-a decis: Anna pleacă în rochia neagră cu picături albe, iar gulerul alb din pichet, manşetele albe, cordonul tot alb. Accesorii: pălărie albă, geantă albă, pantofi negri. La patruzeci şi nouă de ani arăta tânără şi pătrunzătoare. În ajunul plecării, Anna Petrovna era dărâmată: toată ziua a umblat înlăcrimată, cu pastila de validol sub limbă: Dar dacă nu reuşim să ne întâlnim? Dacă el nu mă va recunoaşte? Au trecut douăzeci de ani! (...)

Trenul se apropia de gara principală din Bucureşti. Prin fereastră se vedea cum se mişcă domol platforma plină de cei ce-i aşteptau pe cei din tren. O tânără mamă cu copilul în braţe, o pereche în vârstă, tineri cu înfăţişare de sportivi, bărbaţi cu buchete de flori.

Nimic nu-şi mai aminteşte Anna. Şi-a pierdut cunoştiinţa. În câteva minute, o salvare a oprit pe platformă, iar medicii au scos-o pe Anna pe targă din vagon (...). Un bărbat înalt, ras în cap, cu aspect impresionant şi cu un buchet de crini albi s-a prezentat: Teodor Bălănică, aştept pe cetăţeanca Anna Poreţkaia. A urmat o scenă mută: ghidul, fără să scoată o vorbă, a arătat cu degetul spre targa din salvarea deschisă”. Şi aşa, Teodor Bălănică n-a apucat să-o vadă pe draga lui Anna, în rochia ei cea frumoasă.

În sufrageria sa din Drumul Taberei, aşezat la masă, pensionarul Florea Neagu îşi scoate ochelarii şi se opreşte din citit. Îi tremură vocea şi parcă i se umezesc ochii. Mereu îl încearcă emoţiile astea când ţine în mână manuscrisul povestirii reale "Anna”. Simte că are misiunea să dea mai departe istoria Annei şi a lui Bălănică căci crede că n-a ajuns întâmplător la el. Şi ne explică şi de ce: odată, demult, în tinereţe, el l-a cunoscut pe Teodor Bălănică, ofiţer şi profesor universitar. Au lucrat împreună. Nu-şi imagina la vremea aia că într-o zi, peste mulţi şi mulţi ani, îl va mai cunoaşte o dată pe domnul profesor, dar ca personaj romantic, într-o povestire scrisă de amica sa, scriitoarea Ludmila Stern. Când l-a descoperit în proza Ludmilei, a simţit că e datoria lui să traducă proza din rusă în română. Mai ales că scriitoarea fusese prietena bună a Annei şi o înregistra pe magnetofon în timp ce rusoaica îi povestea cum a trăit războiul.

"Când am văzut bucăţica de pâine, înfăşurată în şerveţel, m-am muşcat de mână să nu zbier”

Anna şi Bălănică s-au cunoscut în focul bombardamentelor de la Berdyansk din sudul Ucrainei. Urgia a început în 1941, când oraşul a fost ocupat de nemţi. În scurt timp li s-au alăturat şi unităţi româneşti. La Berdyansk a fost iadul pe pământ. Care scăpa cu viaţă din lupte ajungea să umble pe stradă direct pe cadavre, iar cine trecea pe la marginea oraşului auzea gemete şi vedea cum se mişcă pământul din şanţurile proaspăt săpate. Erau muribunzii evrei – într-un final, şase mii cu totul - împuşcaţi, culmea, povesteşte Anna, nu de nemţi, cu chiar de ruşi. "Cel mai îngrozitor, spunea Anna, e că nu i-au împuşcat nemţii. Am văzut cu ochii mei, ştiu şi afirm cu toată răspunderea (...). Cei ce trăgeau în oamenii neînarmaţi, în bătrâni şi copii, erau de-ai noşti, cetăţeni sovietici, locuitori din Berdyansk, vecini... Până nu demult mergeau unul la altul, se vedeau de sărbători, prăznuiau împreună (...) Erau timpuri de nebunie totală”, povesteşte Anna în proza Ludmilei Stern.

Iar în miezul acestei nebunii Anna şi Teodor Bălănică s-au cunoscut şi s-au îndrăgostit, fără să aibă curajul să vorbească prea mult despre asta. El era locotenent major, ea – jurist. La prima întrevedere, el a întrebat-o în germană ce limbi străine cunoaşte. "Nemţească, însă cu dicţionarul”, i-a răspuns ea. El a spus că ar vrea să înveţe limba rusă şi i-a propus să-l mediteze. Vrăjită de ochii românului, Anna ar fi acceptat, dar mama s-a opus: "Mama s-a înfuriat de-a dreptul. M-a făcut târfă şi saltea nemţească”. Aşa că a fost nevoită să-l refuze, dar făceau ei ce făceau şi tot dădeau nas în nas unul cu altul, prin oraş. O dată când el a apărut de nicăieri în stradă, apărând-o de nişte nemţi beţi. Altă dată când el însuşi a chemat-o să o avertizeze că e urmărită şi că, dacă nu se va ascunde, va fi arestată. Nemţii aflaseră că Anna îi sprijină pe partizanii antifascişti, lipind noaptea afişe, umblând prin case şi încercând să convingă oamenii să lupte pentru victorie. Ca să n-o pună şi mai mult în pericol, la final românul i-a spus: "De mă vedeţi pe stradă, să nu cumva să-mi daţi bună ziua. Să treceţi pe partea cealaltă, eu nu vă cunosc”.

Dar degeaba, căci peste câteva zile a fost arestată. "Soldaţii i-au pus cătuşele şi au plimbat-o prin tot oraşul, prin Piaţa Mare, unde erau spânzuraţi de nemţi doi partizani. S-au oprit lângă spânzurătoare şi unul dintre ei i-a spus: «În rând cu ăştia o să fii spânzurată, curvă jidovească»”, mai povesteşte Ludmila Stern în proza sa. A urmat, apoi, coşmarul vieţii Annei. Nu bănuia fata că tot Bălănică o va salva de aici.

"În camera pentru patru persoane – privata, paturi suprapuse şi douăsprezece femei arestate. Erau anchetate de contabilul de la cinematograful local. Le bătea fără milă, şi acum se poate dibui în capul Annei urma loviturilor”. Când a sosit doctorul, un amic al tatălui său, Anna aproape că nu mai era om: "I-a ras părul din jurul rănii şi i-a uns furunculele purulente, răsărite pe cap fie de necurăţenie, fie de înfometare. I-a găsit optsprezece. După trei zile a revenit şi i-a adus un pachet de la părinţi: o bucată de pâine şi o sticlă de lapte. «Când am văzut bucăţica de pâine, înfăşurată în şerveţel, m-am muşcat de mână să nu zbier. Atât de tare m-am muşcat, că mi-a dat sângele»”, povesteşte Anna.

După douăzeci de zile, Teodor Bălănică a sosit la puşcărie, împreună cu un alt ofiţer şi a scos-o de acolo, sub un pretext oficial: amândoi au depus garanţie pentru ea că e un om integru şi instruit şi că Rusia are nevoie de astfel de oameni.

Iubire în miezul războiului: "Vreau să-mi trăiesc restul de viaţă alături de tine. Am să mor, dar te voi ţine minte”

"Bălănică a mai venit de câteva ori, totdeauna noaptea, totdeauna de unul singur. De fiecare dată mă prevenea: «Niciodată să nu-mi daţi bună ziua pe stradă, niciodată să nu recunoaşteţi că mă ştiţi. Ai voştri n-o să ierte… Iar ei vor reveni». (...) O dată a venit ziua. Să-şi ia rămas bun. Îngenuncheat pe un picior a spus: «Anna, circumstanţe mai nepotrivite pentru a vă spune ce am de spus nu pot exista. Dar altele, mă tem, n-or să mai fie. Deşi sunt căsătorit şi am o fetiţă, eu n-am încercat niciodată ceva asemănător. Eu... vreau să-mi trăiesc restul de viaţă alături de tine. Am să mor, dar te voi ţine minte». A pus capul pe genunchii mei. Eu îi mângâi ariciul de păr, tuns scurt, îmi curg lacrimile, nu pot să-i spun un cuvânt. Apoi s-a ridicat şi mi-a întins o hârtie. Era scutirea de muncă forţată în Germania, semnată de comandatul român şi garnisită cu ştampile”. Şi mai mult decât atât: era documentul care-i salva viaţa nu doar ei şi familiei sale, ci tuturor celor aproape 20 de suflete care vieţuiau în locuinţa Annei.

Căci rusoaica era căsătorită cu un evreu fugit departe şi veşnic era în vizorul nemţilor. Cu toată dragostea lui pentru Anna, ofiţerul român se ruga şi pentru soţul ei. Într-o noapte, în Joia Mare, i-a bătut la uşă. "Dincolo de uşă este ofiţerul Bălănică cu o lumânare aprinsă în mână. Anna a deschis, el s-a aşezat pe laviţă, i-a întins lumânarea şi i-a spus nemţeşte: «Fie ca lumânarea aceasta să ardă mult. Roagă-te ca el să trăiască. Iar dacă va cădea prizonier, roagă-l pe Dumnezeu să-l trimită în România. La noi nu ucid evreii». Cât de primitivă era nemţeasca mea, povestea Anna, dar eu înţelegeam fiecare cuvânt de-al lui într-un chip mistic”.

Regăsiţi după 20 de ani, graţie rubricii "Se caută unul pe altul” din revista "România”

Era 1943. În 1961 Anna, văduvă, a început să-l caute, după ce dăduse întâmplător peste revista "România”, aşteptându-şi rândul la frizerie. La ultima pagină a găsit rubrica "Se caută unul pe altul” şi a scris redacţiei, povestind despre salvatorul familiei sale. Şi aşa, scrie Ludmila Stern, povestea lor de iubire a reînviat, deocamdată prin poştă: "A trecut un an din ziua când s-au regăsit, şi între Moscova şi Bucureşti a început un roman epistolar. Anna îi scria lui Bălănică câteva scrisori pe săptămână povestindu-i cu amănunte din viaţa ei. Aproape zilnic soseau scrisori de la el, pline de dragoste şi tandreţe, încât ea nu le putea citi fără lacrimi. «Minunate, filozofice, profunde scrisori –, îşi amintea Anna. – Le citeam prima dată cu dicţionarul, iar după zece citiri le ştiam pe dinafară». Aceste scrisori au devenit pentru ea o trebuinţă, ca o înghiţitură de apă în pustiu, dar ea nici nu se căznea să înţeleagă de ce. Se invitau unul pe altul în vizită, se convingeau reciproc cine să vină primul, dar amânau, tot mutau întâlnirea, le era poate teamă că realităţile aspre ale vieţii pot nărui visul. În cele din urmă în primăvara lui 1963 Anna s-a hotărât să meargă în România”.

Numai că, de emoţii, a leşinat în gară. Două zile a stat în spital, iar iubitul ei nu s-a mişcat de lângă patul ei nici o secundă. Când s-a mai pus pe picioare, a dus-o la Slănic Moldova, la recuperare, apoi, până în 1980, au trăit împreună Raiul. Se vedeau când la Bucureşti, când la Moscova.

Românul a cerut-o de soţie, dar ea, spirit independent, a refuzat căci nu se vedea locuind într-o ţară străină, casnică, soţie de profesor. "În 1980 (povesteşte Ludmila Stern) Teodor Bălănică a venit pentru ultima oară la Moscova. A stat numai cinci zile. Avea cancer, şi nici nu făcea o taină din asta, dar venise să-şi ia rămas bun”. Anna i-a dus dorul clipă de clipă până în 2003, apoi s-a stins şi ea.


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu