luni, 15 octombrie 2012

Ileana Vulpescu, pe 15 decembrie 2010. Interviu de Andreea Chebac pentru bookblog.ro



Am fost nerăbdătoare să ajung la locuinţa doamnei Ileana Vulpescu şi sa încep interviul. Era vorba şi de curiozitate personala pentru voiam să cunosc omul prin mintea căruia mi se părea că deja umblasem atunci cînd am citit Arta conversaţiei, De amor, de amar de inimă albastră, Arta compromisului şi preferata mea, Rămas-bun casei părinteşti.

Am avut norocul să întîlnesc o persoană comunicativă care a dorit să ne lase să pătrundem în spatele cortinei, acolo unde totul începe în faţa unei foi albe de hîrtie. Convieţuind cu mii de cărţi, scriitoare nu se ascunde în spatele romanelor sale ci priveşte scrisul ca pe ceva firesc, care face parte din viaţă.

Andreea Chebac: Cînd şi dacă v-aţi propus să deveniţi scriitoare ?

Ileana Vulpescu: Am scris fără să-mi propun neapărat să devin scriitoare, fără să mă gîndesc să fac o profesie din scris pentru că eu lucram la Institutul de Lingvistică din Bucureşti. Deci pîinea mea de-acolo venea. Nu mi-am propus niciodată să scriu ceva într-un anumit timp. Mi-am zis, cînd un subiect o să mă ardă pe suflet încît să vreau să-l scriu, o să-l scriu.

A.C.: La ce vîrstă aţi debutat ?

I.V.: Prima mea carte a apărut la 37 de ani. Am început să scriu de pe cînd eram studentă şi m-am prezentat la diverse publicaţii cu ceea ce scrisesem, dar niciodată n-a convenit. Prima dată am publicat în 1966, o nuvelă în revista „Familia“. Şi de-atunci, fără să-mi propun un timp anume, am ajuns acum la 11 cărţi, ceea ce nu este mult deloc pentru o viaţă aşa de lungă, pentru că eu mă apropii cu paşi repezi de 80 de ani.

A.C.: A fi scriitor e un lucru pe care îl alegi sau scrii pentru că simţi ?

I.V.: Nu este o chestiune programată. Eu socot că trebuie să te naşti cu ceva anume pentru orice dacă e vorba să te înscrii între cei puţini aleşi. Te îndeamnă ceva din interior, nu este neapărat „mi-am propus să devin nu-ştiu-ce“.

A.C.: Ce are deosebit un scriitor faţă de restul lumii ?

I.V.: Cred că mai multă atenţie în faţa vieţii, mai multă preocupare să pătrundă în psihologia altora, pentru că un personaj într-o carte, ca să fie credibil, trebuie totuşi să prezinte un adevăr psihologic pentru cititor.

A.C.: Faptul ca aţi fost scriitoare v-a schimbat viaţa ?

I.V.: N-aş putea să spun. Niciodată n-am frecventat cenacluri literare, n-am frecventat medii artistice, puţinii mei prieteni nu proveneau din domeniul artelor. Singurele momente cînd am fost mai apropiată de lumea scriitorilor a fost cînd am mîncat la cantina scriitorilor; şi atunci, vrînd-nevrînd ne vedeam cu toţii acolo.

A.C.: Cum se naşte un roman ? Care e scînteia care vă face să scrieţi un roman ?

I.V.: La un moment dat se adună ceva în tine. Scrisul este ca o ţeavă de eşapament la un automobil. Şi în tine se acumulează lucruri pe care la un moment dat simţi nevoia să le spui. Mai întîi, ca să te descarci tu şi apoi din speranţa că ajungi la inima cititorului, pentru că în fond ăsta este scopul: să comunici. Scriitorilor care spun „pe mine nu mă interesează ce spun cititorii“ eu le-aş pune următoarea întrebare: atunci de ce mai publicaţi ?

A.C.: Care este geneza unui roman ? Cum scrieţi un roman: cîteva ore pe zi, atunci cînd vă simţiţi inspirată ?

I.V.: N-aş putea să spun că sînt o fiinţă extrem de planificată în direcţia asta pentru că eu am avut întotdeauna o gospodărie pe cap, am avut o slujbă, copil, piaţă . . . şi am scris printre picături. Nu fac parte dintre cei care-şi propun neapărat un program fix. Singura mea disciplină este: am început, trebuie să termin. În primul rînd, în proza lungă — cum este romanul — trebuie să ai de la început structura stabilită. Călinescu spunea „un roman este scris înainte de a-l începe“. Este foarte adevărat că pe parcurs te mai trag personajele spre altceva decît ce le-ai menit tu de la început. Şi atunci capătă ele viaţă.

A.C.: Aveţi un personaj sau o carte preferată din tot ceea ce aţi scris ?

I.V.: N-am un personaj preferat, am o carte preferată care este Sărută pământul acesta. La romanul ăsta am pornit pentru că am citit-o pe Marguerite Yourcenar Memoriile lui Hadrian, şi m-a frapat acolo o scenă: Hadrian a participat la cel de-al doilea război în Dacia cu unchiul său, Traian, şi este şocat că intrînd în sala tronului lui Decebal toţi demnitarii erau morţi, fiecare în scaunul pe care-l ocupase în timpul vieţii: se otrăviseră. Mi-a rămas scena asta întipărită în minte şi de-aici mi-a venit ideea de-a scrie această carte cu acţiunea în 106 d. Hr., la căderea Daciei sub romani.

A.C.: Aţi spus că scrieţi pentru public. Cum vă reprezentaţi publicul pentru care scrieţi ?

I.V.: Îmi închipui publicul format din oameni ca mine. Eu vreau să găsesc într-o carte ceva care să mă impresioneze şi pe care să-l ţin minte; să-mi placă, dar să mă şi informeze. Sînt pentru lucrul simplu, exprimat direct ca omul să-l înţeleagă. Nu sînt pentru „elitisme“ în nici un domeniu al vieţii. De ce să vrei să restrângi totul numai la un grup de oameni ? Eu spun că arta trebuie să se adreseze tuturor oamenilor.

A.C.: Dar scrieţi în special pentru femei ?

I.V.: Nu neapărat pentru femei. Dar, fiind femeie, probabil că n-am reuşit să-mi depăşesc condiţia. Însă nu mă întristează cu nimic că e socotită „ literatură pentru femei“, ca şi cum femeile ar fi o specie diferită şi nu tot oameni.

A.C.: Ce idee constantă găsim în romanele dumneavoastră, ceva ce aţi pus în fiecare roman ?

I.V.: O anumită rectitudine morală. Ştiu că există şi oameni care au avut o anumită conduită şi pe care au păstrat-o. Am încercat în fiecare roman să exprim adevărul unor oameni, adevărul unor personaje privite prin ochii mei. Şi încă un lucru: îmi aduc aminte că Titus Popovici când a citit romanul Rămas-bun casei părinteşti a spus :”Dragă Ileana, dar e atîta tristeţe, e atît de îngrozitor de multă tristeţe“. După care am scris Arta conversaţiei şi i-am spus cînd i-am dat cartea lui Titus Popovici: Titus, uite, am măritat-o pe Sînziana Hangan de dragul tău. În cărţile mele este atîta tristeţe cîtă este şi în viaţă, mie mi s-ar părea fals să fac pe optimista.

A.C.: De obicei personajul principal este o femeie. De ce ?

I.V.: Îmi este mai uşor să-mi transpun sentimentele într-un personaj femeie. Întotdeauna am ales să pătrund în psihologia unei femei, mai mult decît în cea a bărbaţilor.


Andreea Chebac: Dumneavoastră aţi lucrat la Institutul de Lingvistică şi aţi scris literatură, aţi avut practic două profesii. Ar fi fost ceva, profesional vorbind, pe care v-aţi fi dorit să-l faceţi şi nu l-aţi făcut ?

Ileana Vulpescu: Am regretat toată viaţa că n-am făcut Medicina. Pentru că aş fi simţit că sînt palpabil de folos oamenilor. Este o profesie pentru care am enorm de multă stimă şi în care, dacă te dăruieşti şi te duce şi mintea, reuşeşti să faci lucruri foarte importante.

A.C.: Mi-aţi spus că atunci cînd scrii un roman trebuie să ai în minte o schemă, dar pe lîngă asta, dumneavoastră scrieţi calculat sau trăiţi sentimentele pe care le puneţi pe hîrtie ?

I.V.: Trebuie să trăieşti cu fiecare personaj. În fiecare personaj e ceva din tine — şi în cele rele, şi în cele bune. Din punctul meu de vedere este imposibil să te abstragi total tu ca persoană. Să-ţi scoţi sufletul şi să-l pui în altă parte, să spui: pînă termin cartea asta te-am pus într-un dulap şi te-am încuiat acolo. „Madame Bovary, c’est moi“, spunea Flaubert.

A.C.: Aţi declarat într-un interviu că sînteţi o persoană ascunsă. Cum se potriveşte asta cu scrisul, în care spuneţi că trebuie să laşi o parte din tine să se vadă ?

I.V.: Se potriveşte pentru că, vedeţi, în viaţa de zi cu zi pot să fiu un om ascuns, nu pentru că am ceva de ascuns, dar nu eşti o persoană confesivă. Sînt lucruri pe care în viaţa mea nu le-am spus nimănui despre mine.

A.C.: Îmi puteţi spune o diferenţă dintre literatura dinainte de ‘89 si cea de acum ?

I.V.: Am citit puţină literatură de după ‘89 pentru că sînt prea scumpe cărţile şi apoi nici nu mai am unde să le pun. Am citit mai ales memorialistică, pentru că voiam să aflu nişte lucruri. Pot să fie mari scriitori pe care eu nu i-am citit, dar nici nu-mi dau cu părerea despre ce n-am citit. Diferenţa ar fi că ne mai existînd cenzură, decît poate propria cenzură — dacă nu vrei să superi pe nimeni, cum spun eu — foarte multă lume îşi dă poalele peste cap.

A.C.: Aţi rescrie vreuna dintre carţile dumneavoastră ?

I.V.: Cred că fiecare om, dacă este cinstit cu el însuşi, ar mai avea de rescris măcar unele lucruri din câte o carte. Eu spun că o carte ar trebui să stea în sertarul scriitorului, măcar doi ani,pînă s-o publice. Şi s-o citească peste doi ani să vadă dacă mai este de acord cu tot ce a spus. Recitesc acum o carte pe care am scris-o ca pe ceva absolut străin, dar n-aş schimba nimic esenţial.

A.C.: Dacă ar fi să vă caracterizaţi romanele printr-un cuvînt, cum le-aţi caracteriza ?

I.V.: Cred că sînt sincere. Ăsta e singurul lucru pe care l-aş putea spune cu deplină conştiinţă.

A.C.: Aţi scris vreodată poezie ?

I.V.: Nu. Pentru că nu mă simt chemată şi nu ştiu să găsesc două rime.

A.C.: Ce vă inspiră ?

I.V.: Momentele din cărţi mi le iau din viaţă. Dintr-o replică a cuiva creez un ansamblu. Cînd spune cineva un cuvînt care-mi sugerează ceva, de-acolo porneşte totul. Este ca şi cum te-ai împiedica de o piatră şi te rostogoleşti, şi te rostogoleşti.

A.C.: Cum luaţi decizia de a începe un nou roman ?

I.V.: Numai cînd îl simt că s-a acumulat în mine. Degeaba mi-aş spune eu, acum vreau să încep un nou roman.

A.C.: La ce lucraţi în momentul acesta ?

I.V.: Am terminat astă-vară un roman care o să meargă la tipar destul de curînd. Romanul este viaţa unei femei (care se naşte în 1928) pînă în zilele noastre. Are o soartă acceptabilă, nu fericită pentru că eu nu cred în fericire. Cred că sînt momente de exaltare în viaţa unui om, dar de fericire, nu ştiu…

A.C.: Am înţeles că nu credeţi în fericire, dar literatura şi cărţile ce momente plăcute şi mai puţin plăcute v-au adus ?

I.V.: Cel mai plăcut moment în scrisul unei cărţi este atunci cînd o termin, pentru că atunci simt că mi s-a luat o piatră de pe inimă. Pînă cînd nu termin o carte nu simt nici o satisfacţie. Nu zic vai ce bine mi-a ieşit pagina asta, vai ce bun e personajul ăsta. Momente mai puţin plăcute sînt aşa de multe. Şi o vorbă proastă pe care ţi-o spune un om, şi modul superior în care se poartă unii. Dar nu mă afectează critica: dacă unul spune că sînt tâmpită nu este obligatoriu să şi devin.

A.C.: De ce vă este frică ? Vă este frică de uitare ?

I.V.: Nu mi-e teamă ca am să cad în uitare. Ce ţi-a hotărît soarta, aia se întîmplă. Sînt absolut convinsă că venim aici cu soarta bătută în cuie şi avem numai iluzia că o putem schimba. Cred că cea mai mare pedeapsă pe care mi-ar putea-o da Dumnezeu ar fi să nu mai pot citi.

A.C.: Ce efect doriţi să aibă cărţile dumneavoastră ?

I.V.: Eu vreau ca omul să simtă că a participat la lectura cărţii ăsteia, că s-a simţit de-acolo, că recunoaşte pe cineva, că se recunoaşte pe sine, că recunoaşte viaţa, realităţile vieţii. Vreau ca în momentele cînd citeşte să găsească în cartea aia ceva care să corespundă cu ce crede el şi cu ceea ce simte el.

A.C.: Ca scriitor aveţi o lume proprie în care vă retrageţi ?

I.V.: Am avut asta de totdeauna. Întotdeauna a existat o populaţie în mintea mea, mi-am imaginat viaţa unui personaj, mi-am imaginat nişte relaţii între oameni. Personajele mele sunt ca nişte persoane vii, dacă ar apărea un personaj dintr-una din cărţile mele şi mi-ar suna la uşa mi-ar părea firesc. De asta între o carte şi alta eu simt nevoia să se depărteze personajele astea de mine. Am nevoie de-o pauză în care să mă detaşez de ele, să vină altele să le ia locul. Altfel este ca şi cum te-ai duce la teatru şi ţi-ai găsi locul ocupat.

A.C.: Vă simţiţi înţeleasă ca autoare ?

I.V.: N-am mai participat de mult la întîlniri cu publicul ca să văd ce spune, ce părere are, dar trec pe stradă şi mă opreşte cineva şi-mi spune: „Sînteţi doamna Vulpescu? Am citit ceva scris de dumneavoastră şi mi-a plăcut. “ Asta îmi face plăcere, sunt nişte oameni complet necunoscuţi care înseamnă că au citit, că au înţeles, că le-a plăcut.

* In acest interviu au fost folosite regulile gramaticale dorite de doamna I. Vulpescu.

Scris de Andreea Chebac


Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu