marți, 9 octombrie 2012

Mentorul meu ? de Petre Pandrea

Mironescu, stânga

G.G. Mironescu, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai ţării şi ai Europei, a murit la Iaşi ca un cîine vagabond. L-am cunoscut destul de bine ca profesor de Enciclopedia dreptului, i-am fost premiant, mi-a dat bursă la Bucureşti şi Berlin, m-a numit ataşat de presă în 1928, a vrut să mă facă om. Am dat cu piciorul şi la ambasadă, şi la universitate. N-am vrut să mă îmbogăţesc pe lîngă el, să-i ţin pulpana, să fac cariera obişnuită din Valahia. Era un om plăcut şi-şi iubea studenţii. După o lucrare de seminar cu savantlîc juvenil, observînd pofta mea de lecturi, m-a invitat în fiecare duminică la el în bibliotecă, să-mi aleg cărţile dorite şi mi-a deschis cont nelimitat la librăria Cartea Românească, pentru noile apariţii. Cumpăram după pofta inimii, răsfoiam, citeam şi-i îmbogăţeam biblioteca. Avea ceva patern, sfătos, de răzeş moldovean. Ca savant şi intelectual, era inexistent. Avea bunăvoinţă şi atît. Probabil, din această pricină, mă cam jenam să am asemenea îndrumător, protector şi maestru. Fugeam pe la Mircea Djuvara, neokantian cu nivel, şi pe la Istrati Micescu, retor cu declamaţie a la Comédie Française. Am intrat ca secretar la Anibal Teodorescu şi pe la Dem. I. Dobrescu.

De la Anibal am învăţat acurateţea procedurii, de la Dem. I. Dobrescu fastuozitatea verbului, elanul şi patosul umanitar. Ce puteam învăţa de la Gă.Gă. Mironescu? El m-a ajutat financiarmente cel mai mult. Mi-a dat bursă în Germania, mi-a dat fabuloasa sumă de o mie de mărci (puteam trăi un an), mi-a trimis bani ca să-mi petrec vacanţele la Paris. De fiecare vacanţă în ţară mă primea şi-mi strecura un cec în buzunar. Acest belfer îşi iubea şcolarii eminenţi şi îi stipendia mărinimos. Înghiţeam stipendiul şi mă ruşinam să mărturisesc asemenea patron. În străinătate, colegii mă considerau asistent al lui şi protestam cu îndîrjire.

Sosit în ţară, am refuzat să-1 mai văd. Mi-a trimis mereu vorbă. Socotise să-i fiu succesor. Nu avea. A trebuit să accepte un „civilist“ ca Al. Vălimărescu. L-am amărît. Omul dăduse bani şi mă trimisese la Berlin să fac filozofie juridică. Eu m-am apucat de teologie într-o primă repriză, apoi de sociologie şi economie politică marxistă în altă repriză. Eram în căutarea drumului propriu, în căutarea înţelepciunii şi a soluţionării crizei moderne. Căutam şi nu găseam. În orice caz, nu puteam găsi nimic la filozoful juridic G.G. Mironescu, berar, bancher, petrolist, reprezentantul Iui Royal Dutch în Valahia, enorm de bogat, prostănac. Mă compromitea şi l-aş fi compromis în simbioza de catedră şi succesiune. Nu-mi făceam nici o iluzie asupra şanselor colaborării noastre. Ar fi clacat la prima divergenţă. Am preferat să rămînă cu nostalgia bunei amintiri a elevului favorit, rătăcit pe căi ideologice pernicioase. I-am dedicat prima carte despre „Psihanaliza judiciară“, fără prefaţa pe care mi-o scrisese în 1926. O publicam abia în 1932, amărîndu-1, probabil, că i-am aruncat prefaţa anodină la coş. Se mîndrea faţă de Nichifor Crainic (care mă bombardase cu 80.000 de lei, pentru un studiu la revista „Gîndirea“) că mi-este dascăl şi îndrumător. Crainic 1-a surprins cu epitetul de „noul Iorga“. Mironescu îl adora pe N. Iorga şi-i cumpărase o casă, ca să nu mai stea cu chirie. Pe urmă, cînd m-am despărţit cu scandal de Crainic, Nae Ionescu a rectificat: este „noul Iorga, dar un Iorga al stîngii“.

L-am amărît pe bunul meu dascăl, dar l-am bucurat cînd am venit în vizită să-i prezint cartea cu dedicaţia sobră tipărită: „Profesorului meu, G.G. Mironescu“. Pentru această dedicaţie unui miliardar, eu, ziarist democrat, am fost insultat de Petru Manoliu în ţintarul de la „Credinţa“. Nu l-am mai zărit. El ar fi vrut să-mi tipărească lucrările. N-aveam nevoie. Aveam publicul meu. Cîştigam cu publicarea cărţilor. Cu „Germania hitleristă“, carte de portrete şi reportaje, triplasem tirajul unor gazete cu număr imens de cititori. Avocatura şi jurnalistica îmi rentau peste nevoile mele de consum şi poftele de acumulări de avere... Aveam casă la Bucureşti şi vilă la munte. Aveam bani în bancă. Pe urmă, mi-am cumpărat ferma, imobile, 66.000 de acţiuni. Dispreţuiam pe miliardari, dar nu dispreţuiam senioratul liberelor profesiuni.

Viaţa politică a lui Mironescu a fost sinuoasă şi simandicoasă. Nepot al mitropolitului Athanasie Mironescu, doctor în drept de la Paris cu o teză mediocră despre „Cazierul judiciar“, s-a căsătorit cu fata bigotului berar Bragadiru şi acest matrimoniu i-a ştampilat destinul. A ajuns repede profesor universitar şi deputat în partidul lui Take Ionescu. A fost ministru în condiţiuni tragice şi umilitoare. Intrase în Partidul Poporului, al generalului Al. Averescu. Idolul mulţimilor agrariene din 1922 a fost trîntit de la guvernare de camarila regală în frunte cu Barbu Ştirbey, la injoncţiunile cumnatului său, Ionel Brătianu, şi se căutau miniştri recrutaţi din majoritatea averescană. Cum se numea un ministru, cum i se publica poza cu titlul de Licheaua numărului respectiv. Una dintre lichele a fost G.G. Mironescu. Cînd s-au prezentat în faţa majorităţii averescane, cerînd vot de încredere, au fost primiţi cu huideo şi au fost trîntiţi de la guvern. N.D. Cocea a ţinut un discurs fulminant şi memorabil. G.G. Mironescu a stat o lună ministru. Take Ionescu îşi văzuse idealul realizat: fusese prim-ministru 30 de zile. A plecat în Italia, cu noua şi tînăra sa soţie Adina Olmazu, şi a murit intoxicat de stridii şi amor. Adina fusese furată din gyneceul unui partizan politic.

G.G. Mironescu a trecut cu takiştii în partidul naţional al lui Iuliu Maniu şi apoi s-au unit cu ţărăniştii lui Ion Mihalache şi C. Stere, detestîndu-se cu reciprocitate şi fără nici o cordialitate. L-au eliminat pe C. Stere. Cu prilejul crizei politice declanşate de venirea Regelui Carol II din exil, pentru suplantarea şi prin trădarea lui Iuliu Maniu, G.G. Mironescu a fost făcut prim-ministru pentru o perioadă tranzitorie, prin maşinaţiile lui Nae Ionescu. Cariera lui a fost definitiv pecetluită. A mai îmbrăcat uniforma de consilier regal al lui Carol II. N-avea partid. N-avea idei. N-avea utilitate şi devenise inutilizabil.

Evenimentele de după 23 August 1944 l-au surprins nepregătit. Avea 68 de ani. A murit în această vară (1956), la 82 de ani.

În 1948, a început şbilţuiala înalţilor demnitari. S-a ascuns. A fost ţinut 8 ani în auto-arestare, la un fel de pensiune cu preţ enorm. Îşi lăsase barbă albă impozantă, ca să nu fie recunoscut. Nu-i căzuse nici un dinte. Stătea ziua în claustrare, cu perdelele trase. Noaptea ieşea puţin. Îi murise soţia şi n-a participat la înmormîntare.

Anul acesta, după 8 ani, s-a dat drumul înalţilor demnitari de la Sighet. Nepotul Petru Mironescu mîncase o uriaşă avere în bijuterii. Nu mai avea nici bani. Îi era dor de nepoţi şi copii. A plecat singur la Sinaia. Mai avea 1.500 de lei, un ceas de platină Patek, o blană de vizon. Voia să-şi vadă copiii şi nepotul. Nu i-a găsit acolo. S-a reîntors la Iaşi. De frică, gazda nu 1-a mai primit. Asemeni animalului rănit de moarte, care se retrage în bîrlog şi moare, fostul prim-ministru s-a dus la Vaslui, în satul natal. Acolo avea nepoţi şi strănepoţi. L-au primit o noapte. De spaimă, l-au rugat să plece, dîndu-i bani de drum. S-a dus pe o bancă la Copou şi şi-a tăiat venele. A fost găsit şi dus la spital. Între timp, pierduse (sau i se furase?) haina de vizon, banii, ceasul de platină. Au crezut că este un cerşetor. Internat în spital, un doctor-profesor i-a adus rufărie de schimb, cărţi, alimentaţie de-acasă. A furat somnalin de la ceilalţi bolnavi şi s-a sinucis. A lăsat un bileţel în care a spus că cel care a fost profesorul G.G. Mironescu îşi lasă cadavrul studenţilor, fiindcă el a iubit studenţimea.

Aşa a trăit, şi a murit, ca cerşetor, miliardarul, profesorul şi fostul prim-ministru G.G. Mironescu.

Sit tibi terra levis!

( sursă : Tricolorul )

Petre Pandrea

Semnează al dumneavoastră, Mareşal

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu