luni, 29 octombrie 2012

Vagabond la uşa toamnei

Se dedică unei domnişoare cu iniţiala lipsită încă de punct. Se dedică celor din seminţia lui Homer. Se dedică unor noi şi trainice prietenii. Trăiască !


Toamna este cea mai bună dintre toate cârciumile pământului. Aerul ei e o tărie băută înainte de adormire.  De marea adormire a naturii.

Acum, mai mult decât oricând, văd în oglindă bietul lampagiu care sunt. Copleşit de geniul bardului care, prin alegorie, maschează artistul într-un lampagiu, într-un aprinzător de suflete.
Prin ceaţa unui veac cu noapte mare cutreier hoinar, căutând casa unde voi fi primit cu pâine şi sare. Şi rom dulce de la stăpână.
Spuneam nu demult că prima speranţă care mă mistuie este ca eu, biet lampagiu şi nebun de alb, să atac o nouă regina neagră.
Dar a încolţit în mine o pornire stranie.
În mintea mea se scriu rafturi.
Dar nu le pot da viaţă fără dragoste.
Ăsta este un pact al artei. Viaţa naşte viaţă.
Pentru că nu pot crea fără o muză, pentru că mă simt sterp fără visul fericirii, mi-am poruncit să iubesc două pietre fine şi doi maci tineri.
Închin acestei fiinţe, aşadar, o operă. Fără să ştie, îi prelucrez spiritul.
Dacă miracolul nu ar înălţa-o prin iubire, atunci să se culce într-un pat de monotonie.
Sunt cinic. Mă voi folosi de acest vis pentru a crea.
Sunt, de altfel, aşa cum am fost mereu.
Vinovat de iubire.
Împăcat cu gândul că Dumnezeu îţi dă ce îţi trebuie şi ce nu te alterează.

Dar, mai trebuie şi să păcătuim, ca să învăţăm şi noi din viaţa asta scurtă şi ca o provocare.
Da, viaţa ca o provocare. Ca un joc serios. Ca un război fără pace.
Teatru sau film. Acte sau secvenţe. Totul curge nestăvilit.
Dacă ne-am şi folosi sufletul la ceva ... am fi atinşi de lumină.
Sunt atâtea semne în jurul nostru şi atâtea licăriri.
Sacru în profan.
 *
Aveam gura şi sufletul amar. Ochii, ascuţiţi ca un paloş ce tăia spicele de lumină.
N-am avut puterea să mai privesc marea şi să mă întâlnesc cu domnul Eminescu.
Mi-am urcat trupul greu într-un autobuz şi m-am întovărăşit cu nişte pagini în care Tudor Gheorghe parcă şoptea o doină de jale.
Uşor, o fată şi o femeie se aşează în faţa mea. Femeie ? Datorită asemănării, probabil mama ei.
Amândouă îmbrăcate într-un oranj proaspăt, de portocală.
Fata privea în gol pe geam.
Ochii verzi îi îmbrăţişau lumina.
Era oarbă.
Am coborât deodată.
Mama îşi strângea puternic fata de mână.
Au fugit amândouă pe strada mare.
Am rămas în loc. Tremuram.
Câtă libertate aveau aceşti doi oameni, legaţi pentru totdeauna unul de celălalt.
Câtă lumină ar fi în sufletul omului ce nu o poate vedea ?
Dumnezeu binecuvântează aceste fiinţe. Le îngreunează crucea, pentru a le încerca puterea credinţei. Ferice de cei care nu fug ruşinos în deznădejde şi nu îl scuipă pe bunul Dumnezeu, când cad în groapa necazului.
Cât de goi şi neînsemnaţi suntem în faţa unor ţărani care, după o zi de câmp, se aşează în genunchii tociţi şi tălmăcesc Sfânta Scriptură !
Asta este o misiune a vieţii. Să ne tălmăcim existenţa, să ne căutăm rostul, să ne luăm sacrul din profana noastră vizită pe aici.
*
Sunt un om singur. Sufleteşte. Un vagabond. Un hoinar.
Dar ... vreau să am prieteni. Să cunosc lumea bună, cu spiritul încă sincer, curat. Ăştia puţini, dar bine.
Zilele trecute am fost mai boem ca de obicei.
[ Încerc să cuceresc fete cu farmecul meu de poet întârziat. De la una chiar mi-am auzit laude : Parcă mă viola din priviri. Of, duduie, şi nu eşti singura ... Dar ce să-i fac ? Eşecul omului sărac, dar deloc fad.
Strig : ] " Iubiţi-i, mă, şi pe poeţi, că ăştia vă pot iubi. În ce epocă m-ai lăsat, Doamne ? "
 Pe ăstea nu le mai convinge sentimentul.
De unde parol că te iubesc ? ... Nu mai sunt vremurile crailor.
Ce să mă ţină în viaţă dacă nu De toate scap de fac ultimul pas,/ Dar, dacă mor, iubirea-m cui o las ?
Eşecul sentimental se echilibrează în balanţa destinului.
Deşi încă timid, aplauzele vin.
Se conturează scena pe care o visam, cea cu decorurile schimbate.
Cartea care sunt e în mâinile unui cititor pasionat.
Nu mă tem. Delicate, dure mâini.
Am închinat, evident, o metaforă, atunci când vorbesc de o nouă scenă, de decoruri noi.
Dar am fiori când îmi văd personajele, când simt că dramatismul mă sfâşie, că pot da moarte şi lua viaţă.
Nu mă schimb.
Tot ce scriu mă include.
Nu cred că voi atinge culmea păunesciană de a mă tipări pe sine.
Dar, pentru moment, sunt sub vraja lui Romulus Vulpescu.
Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns.
Sunt un vagabond.

Mi-am pus fularul la gât.
Descânt toamna.
*
Există un uriaş totuşi în toate,
Cuvânt divin de libertate.
Mă las în voia lui, să plutesc nebun,
Pe aripi de vânt şi frământare,
Doar cu gândul că sunt un
Luptător fără gând de disperare.


Semnează al dumneavoastră, Ştefan Paraschiv

Un comentariu:

  1. Ai talent. Imbini cuvintele frumos si dai textului un aer misterios prin anumite secvente. Ai o gândire matura si dezvoltată. Se pare ca nu esti înțeles de multă lume. Te asemeni marelui poet, Eminescu.
    Ai un fel aparte de a scrie. Imi place.

    RăspundețiȘtergere